Decizia nr. 579/2024

Articolul 503

alin. (2):

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

1.

hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.

instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

17.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, astfel cum se interpretează potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție

și prin prisma

art. 6

privind dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , în

art. 44

- Dreptul de proprietate privată, în

art. 134

privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și în

art. 156

- Republicarea Constituției.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile

art. 503 alin. (2) pct. 1 ,

3

și

4 din Codul de procedură civilă , Curtea constată că autorul excepției invocă, în realitate, o pretinsă lipsă de reglementare, considerând că dispozițiile legale criticate prevăd limitativ cazurile de contestație în anulare. Or, aceste susțineri nu reprezintă veritabile critici de neconstituționalitate, ci mai degrabă vizează o eventuală omisiune legislativă, nemotivată, în concret, de autorul excepției.

19.

În această situație, Curtea reține că nu are competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , și nici nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate, având în vedere că, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate. În caz contrar, Curtea ar efectua un control din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că „sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți“.

20.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 503 alin. (2) pct. 1 ,

3

și

4 din Codul de procedură civilă

urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

21.

În continuare, referitor la prevederile

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă , Curtea reține că acestea sunt criticate sub aspectul înțelesului sintagmei „erori materiale“.

22.

Prin

Decizia nr. 355 din 23 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 9 decembrie 2019, paragrafele 16-20, Curtea a observat că dispozițiile

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă

reglementează motivul de contestație în anulare specială pentru situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (greșeli materiale), care se referă la aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Astfel, greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

23.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești [a se vedea, în acest sens,

Hotărârea din 7 iulie 2009

(definitivă la 7 octombrie 2009), pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99].

24.

Or, principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de drept. Principiul autorității lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părților le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre. După pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 478 din 8 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 21 iulie 2006).

25.

Așadar, dispoziția legală criticată are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecății, și nu acele greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural (a se vedea

Decizia nr. 355 din 23 mai 2019 , precitată, paragraful 19).

26.

Prin

Decizia nr. 355 din 23 mai 2019

antereferită, paragraful 20, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei definiții a noțiunii de „eroare materială“ din cuprinsul

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă , Curtea a reținut că această noțiune nu ar fi putut fi conturată de legiuitor, având în vedere situațiile ce pot fi caracterizate drept erori materiale. Astfel, diversitatea situațiilor nu justifică o listă exhaustivă a acestora. Prin urmare, instanța judecătorească este cea care, prin raportare la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, poate aprecia dacă soluția reprezintă sau nu rezultatul unei erori materiale.

27.

De altfel, orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare. În sensul celor de mai sus, referitor la principiul aplicabilității generale a legilor, pot fi menționate și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93, în care s-a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor.

28.

În continuare, referitor la invocarea în susținerea excepției a prevederilor constituționale cuprinse în

art. 44

referitoare la dreptul de proprietate privată, în

art. 134

privind atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și în

art. 156

- Republicarea Constituției, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză.

29.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 503 alin. (2) pct. 1 ,

3

și

4 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Societatea Calor - S.R.L. din București în Dosarul nr. 1.022/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autoare în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2024.