Decizia nr. 12/2025

Articolul 28

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului prevede că polițistul are dreptul la salariu lunar, compus din salariul de bază, indemnizații, sporuri, premii și prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege. Dispozițiile

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

prevăd acordarea unui spor (a unor compensații) de risc/pericol deosebit de până la 30%, care se calculează la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază.

14.

Articolul 21

alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

prevede că unitățile, categoriile de personal și cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului de interne, respectiv printr-un act cu o putere juridică inferioară legii organice. Astfel, în aplicarea dispozițiilor

art. 21 alin. (2) , ordonatorul principal de credite este abilitat să emită reglementări subsecvente, prin care va stabili, în mod concret, care sunt unitățile și categoriile de personal cărora li se acordă acest drept, ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale, precum și cuantumul sporului. Altfel spus, prin actul pe care îl va emite, ordonatorul de credite nu se va rezuma doar la un act de aplicare a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 38/2003 , ci va putea să le completeze, instituind condiții și criterii de acordare a compensației suplimentare față de cele stabilite prin ordonanța menționată.

15.

Ordonatorul de credite a stabilit în sarcina ordonatorilor secundari această abilitate, iar la nivelul structurilor M.A.I. - Inspectoratul General al Poliției Române sau Inspectoratul General al Poliției de Frontieră au fost aprobate cuantumuri prin note-raport.

16.

De asemenea, ordinul ministrului de interne privind drepturile salariale ale polițiștilor a fost clasificat ca secret, în aceste condiții persoana îndreptățită să primească sporul necunoscând regulile după care se stabilește acest drept, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și nici opozabil. Normele privind stabilirea categoriilor de personal și cuantumul sporului de pericol deosebit trebuie să respecte cerințele de stabilitate și previzibilitate a legii, însă dispozițiile de lege criticate nu îi permit polițistului să își adapteze comportamentul în mod corespunzător și să aibă reprezentarea corectă a alcătuirii drepturilor sale salariale.

17.

Prin urmare, autorii excepției consideră că dispozițiile

art. 21 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 , precum și sintagma „de până la“ din cuprinsul alin. (1) al aceluiași articol contravin prevederilor

art. 1 alin. (4) și (5) , ale

art. 31

și ale

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție .

18.

Dispozițiile criticate, prin puterea acordată ministrului de interne de a stabili drepturile salariale ale polițiștilor, îi permit acestuia să adauge la Legea fundamentală, de vreme ce aceasta prevede că drepturile salariale ale polițiștilor se stabilesc numai prin lege.

19.

Totodată, puterea acordată ministrului de interne de a stabili noi criterii nu poate fi justificată nici prin raportare la o eventuală diferențiere obiectivă între diversele niveluri de risc sau pericol pe care le implică munca desfășurată de beneficiarii sporurilor. Aceasta pentru că însuși

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

stabilește sfera personalului și a activităților care justifică acordarea compensației.

20.

De asemenea, întrucât reglementarea are efecte impredictibile, depinzând de condiții și criterii a căror natură nu poate fi anticipată, este contrară

art. 1 alin. (5) din Constituție .

21.

Cu privire la sintagma „de până la“ cuprinsă în

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

se susține că, în lipsa unei diferențieri legale între polițiștii care îndeplinesc condițiile din

art. 21 alin. (1) , această sintagmă ar putea crea premisa unor discriminări salariale între funcționari publici aflați în situații identice și astfel s-ar încălca principiul constituțional referitor la interzicerea discriminării.

22.

Aceleași motive de neconstituționalitate sunt invocate și în ceea ce privește dispozițiile

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 . Se arată că toate reglementările legale care au statuat, începând cu Ordonanța Guvernului nr. 38/2003, cu privire la sporurile reglementate de textele normative criticate în prezenta cauză sunt neconstituționale. De altfel, prin

Decizia nr. 318 din 21 mai 2019 , Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 14 alin. (4) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sunt neconstituționale. Se solicită Curții Constituționale să înlăture „dispozițiile neconstituționale din întreaga reglementare succesivă a acestei componente salariale, cu influență asupra salarizării polițiștilor“.

23.

Referitor la dispozițiile

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , autorii excepției arată că sintagma „structurile centrale ale instituțiilor din“ introduce o limitare imprecisă a destinatarilor articolului. De pildă, printr-un ordin de ministru clasificat, s-a dispus ca aceste prevederi să fie aplicate doar angajaților din structura centrală a M.A.I., modificându-se, astfel, textul legal. Totodată, angajații din structura centrală a M.A.I. sunt privilegiați față de angajații din Inspectoratul General al Poliției Române sau din inspectoratele de poliție județene care desfășoară aceeași activitate și care, astfel, sunt discriminați. Cu alte cuvinte, pentru aceleași condiții de muncă se stabilesc salarii diferențiate.

24.

Dispozițiile

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

sunt contrare standardelor de calitate a legii întrucât acest text legal stabilește o majorare salarială de 12,5% pentru o serie de instituții publice. Potrivit

art. 7 din Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române și

art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 104/2001

privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră reprezintă instituții publice și, ca atare, angajații acestora ar fi trebuit să beneficieze de majorarea salarială prevăzută de

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 . Însă, din cauza neclarității acestui text de lege, a fost posibilă excluderea angajaților celor două instituții publice anterior evocate din câmpul său de aplicare. Chiar și în situația în care ar fi fost acordată majorarea salarială, tot ar fi existat o discriminare față de angajații din structurile aflate în subordine/coordonare, din cauza lipsei unei criteriu obiectiv al diferențierii. În structurile polițienești, funcțiile în care se încadrează polițiștii sunt diferențiate raportat la eșalon, iar prin acest text se introduce o dublă diferențiere.

25.

Cu privire la dispozițiile

art. 38 alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017

se arată că acestea sunt discriminatorii, întrucât nu cuprind în enumerarea categoriilor de personal excluse de la aplicarea etapizată a legii și funcționarii cu statut special din M.A.I. De asemenea, anumite componente salariale, începând cu salariul de funcție și continuând cu sporuri și alte drepturi salariale, încalcă principiile egalității în drepturi, echității, egalității de tratament și caracterului unitar al unei legi de salarizare unice în sistemul bugetar. Prin urmare, nu poate fi acceptată o situație defavorabilă pentru unele categorii de personal din sistemul bugetar, în sensul că unora li se aplică salariul de funcție și sporurile, iar altora nu, în condițiile în care cei cărora nu li se aplică au și coeficienții mai mici.

26.

În legătură cu

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 , se arată că aceste prevederi legale nu fac nicio referire la ceea ce se întâmplă cu sporurile, compensațiile și alte drepturi care apar/sunt introduse de noua lege ( Legea-cadru nr. 284/2010 ). Este cazul compensației pentru pericol deosebit, prevăzută pentru polițiști, care ar fi trebuit aplicată la salariul de funcție începând cu 1 ianuarie 2011, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să blocheze aplicarea acesteia. Compunerea salariului de funcție și înghețarea acestuia în perioada de aplicare a

Legii-cadru nr. 284/2010

nu trebuie să se confunde cu sporurile/indemnizațiile/compensațiile prevăzute de acest act normativ și care trebuiau aplicate începând cu 1 ianuarie 2011. Începând cu 1 ianuarie 2011 s-a introdus în legislația aplicabilă polițiștilor acest drept salarial - compensația pentru pericol deosebit, iar despre situația sporurilor nou-apărute nu se face nicio referire. Se arată că o lege este edictată pentru a produce efecte juridice, nu pentru a nu le produce.

27.

Compensația pentru pericol deosebit nu fusese prevăzută de legislația în materia salarizării aplicabilă în 2010 și nu trebuie să se confunde suma compensatorie reprezentând foste sporuri, introduse în salariul de funcție începând cu 1 ianuarie 2010, între care și sporul de pericol deosebit prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 38/2003, cu compensația pentru pericol deosebit introdusă prin

art. 14 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 . Ea face parte într-adevăr din salariul de funcție tocmai pentru ca acesta să aibă un nivel minim corespunzător salariului minim brut pe țară. Acest drept salarial (compensație) aplicabil ca spor la salariul de funcție trebuia să se acorde începând cu 1 ianuarie 2011.

28.

Tribunalul Ilfov - Secția civilă apreciază, în Dosarul nr. 2.251D/2022, că excepția de neconstituționalitate este întemeiată.

29.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază, în dosarele nr. 2.858D/2022 și nr. 2.863D/2022, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

30.

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază, în Dosarul nr. 2.909D/2022, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

31.

Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal apreciază, în Dosarul nr. 2.955D/2022, că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

32.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

33.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

34.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

35.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum reiese din actele de sesizare și din criticile de neconstituționalitate formulate, îl constituie sintagma „de până la“ din cuprinsul

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 2 februarie 2003, și dispozițiile

art. 21 alin. (2)

din aceeași ordonanță, sintagma „de până la“ din cuprinsul

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, și dispozițiile

art. 14 alin. (5) din aceeași anexă , sintagma „structurile centrale ale instituțiilor“ din cuprinsul

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

și dispozițiile

art. 38 alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 , precum și dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, care au următorul conținut:

–

Articolul 21

Articolul 14

alin. (1)

și

(5) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 :

(1)

Pentru munca cu grad ridicat de risc sau, după caz, în condiții de pericol deosebit, desfășurată în exercitarea atribuțiilor funcționale, stabilite potrivit domeniilor de responsabilitate ale unității, personalul militar, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalul civil care execută, conduc, coordonează sau contribuie la realizarea misiunilor de operații speciale, misiunilor și/sau activităților deosebite ori de specialitate, misiunilor operative de protecție a demnitarilor, a acțiunilor de gardare, protecție și control antiterorist, supraveghere operativă, a procedurilor speciale și activităților de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare și asistență medicală și psihologică pentru persoanele arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate ori care au solicitat sau au dobândit o formă de protecție în România, culegere, prelucrare, centralizare, verificare și valorificare a informațiilor sau datelor/situațiilor/documentelor/ actelor, investigații, acțiuni și intervenție, efectuarea actelor de cercetare penală specială, beneficiază de o compensație de risc/pericol deosebit de până la 30% calculată la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază.

(...)

(5)

Unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și mărimea compensației se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite.;

–

Articolul 23

din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 : „Personalul militar, polițiștii, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalul civil care sunt încadrați în structurile centrale ale instituțiilor din sistemul național de apărare, ordine publică și securitate națională sau în structuri militare ale NATO sau UE dislocate pe teritoriul României, beneficiază de majorarea soldei de funcție/salariului de funcție/salariului de bază cu 12,5%.“;

–

Articolul 38

alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017

reglementează modul de aplicare în timp a legii, respectiv în perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2018;

–

Articolul 1

alin. (5) din Legea nr. 285/2010 : „În salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit

Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010

privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.“;

36.

Curtea constată că dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 38/2003

au fost abrogate prin

art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, iar dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010

au avut o aplicare limitată în timp, fiind apoi abrogate prin

art. 44 alin. (1) pct. 30 din Legea-cadru nr. 153/2017 . De asemenea, Curtea constată că sunt criticate dispozițiile

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , în redactarea anterioară modificării prin

art. LVII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022

privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1186 din 9 decembrie 2022, Curtea urmând să aibă în vedere acest conținut al reglementării. Având în vedere însă că dispozițiile de lege criticate produc efecte juridice în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, în acord cu cele reținute prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să analizeze aceste texte de lege, așa cum a fost sesizată.

37.

Autorii excepției susțin că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

și

(5)

privind separația puterilor în stat și obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor, ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi,

art. 3^1

- Dreptul la informație și

art. 73 alin. (3) lit. j)

referitor la reglementarea prin lege organică a statutului funcționarilor publici. De asemenea, se mai invocă prevederile

art. 23 alin. (2)

privind dreptul la salarizare egală pentru muncă egală din

Declarația Universală a Drepturilor Omului .

38.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale criticate, instanța de contencios constituțional reține că s-a mai pronunțat asupra prevederilor legale criticate, prin raportare la critici asemănătoare, prin

Decizia nr. 184 din 26 martie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 31 iulie 2024, prin

Decizia nr. 733 din 14 decembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 12 aprilie 2024, și prin

Decizia nr. 429 din 29 septembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 28 februarie 2023.

39.

Curtea a amintit în

Decizia nr. 733 din 14 decembrie 2023 , precitată, că prin

Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 23 iunie 2022, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

și a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 21 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 , ale

art. 38 alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 , precum și ale

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 .

40.

Curtea a reținut că cele mai multe dintre prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2004, au fost abrogate, începând cu data de 1 ianuarie 2010, prin

Legea-cadru nr. 330/2009 . Printre dispozițiile abrogate se numără și

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 .

41.

În vederea clarificării conținutului normativ al

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 , Curtea a considerat utilă prezentarea elementelor sale componente în funcție de ipoteza sa de aplicare, pe de o parte, și de dispoziția normativă propriu-zisă a acestui articol, pe de altă parte. Astfel, în ceea ce privește sfera sa de aplicare,

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

vizează o categorie de subiecți de drept determinată, respectiv polițiștii care execută, conduc, coordonează sau contribuie la realizarea unui număr determinat de acțiuni, misiuni, operațiuni etc., după cum urmează: (i) misiuni operative de protecție a demnitarilor; (ii) acțiuni de gardare, protecție și control antiterorist; (iii) acțiuni de supraveghere operativă; (iv) proceduri speciale; (v) activități de pază, supraveghere, escortare, reeducare, integrare și asistență medicală pentru persoanele arestate preventiv sau condamnate cu pedepse privative de libertate ori care au solicitat sau au dobândit o formă de protecție în România; (vi) culegere, prelucrare, verificare și valorificare a informațiilor; și (vii) investigări, acțiuni și intervenție cu un grad ridicat de risc ori în condiții de pericol deosebit. Polițiștii care realizează una dintre aceste 7 activități beneficiază de un spor de până la 30% din salariul de bază, denumit în continuare spor.

42.

Cu referire la natura juridică a acestui spor, Curtea Constituțională a amintit că s-a pronunțat prin

Decizia nr. 728 din 24 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 12 decembrie 2006. În cauza soluționată prin această decizie, s-a criticat

art. I pct. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 8/2004

pentru modificarea și completarea

Ordonanței Guvernului nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 ianuarie 2004, care prevedea că în anul 2004 sumele necesare acordării coeficienților de ierarhizare a funcțiilor să se asigure prin diminuarea cu 10% a sporului acordat conform

art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 . Curtea Constituțională a reamintit, cu referire la această critică, faptul că sporurile, adaosurile și alte drepturi salariale suplimentare nu reprezintă drepturi fundamentale. Instituirea și/sau diminuarea acestora, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, precum și a altor condiții și criterii de acordare țin de competența și de opțiunea exclusivă a legiuitorului, cu singura condiție de ordin constituțional ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică.

43.

Articolul 21

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

a fost abrogat prin

Legea-cadru nr. 330/2009 . Cu toate acestea, sporul s-a menținut și în noua reglementare [potrivit

art. 16 alin. (1) din anexa nr. IV

Reglementări specifice personalului încadrat în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională la

Legea-cadru nr. 330/2009 ]. În același timp, se observă și o modificare a sferei de aplicare a normei de acordare a sporului, în sensul extinderii categoriei de beneficiari ai acestuia. Evident, acest lucru se datorează faptului că prin

Legea-cadru nr. 330/2009

statul român a instituit o reglementare salarială unitară a personalului bugetar din România. Astfel, așa cum rezultă din titlul anexei nr. IV la această lege-cadru, salarizarea personalului încadrat în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională s-a realizat în mod unitar începând cu această legecadru.

44.

La rândul ei,

Legea-cadru nr. 330/2009

a fost abrogată de

Legea-cadru nr. 284/2010 , dar, din nou, sporul s-a menținut [potrivit

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VII

Familia ocupațională de funcții bugetare „Apărare, ordine publică și siguranță națională“ la

Legea-cadru nr. 284/2010 ]. Curtea a reținut că denumirea sporului a fost înlocuită cu noțiunea de compensație de risc/pericol deosebit, denumită în continuare compensația, fără a fi însă afectată natura acestui drept salarial sau fără a fi afectat, în mod esențial, conținutul reglementării.

45.

În sfârșit,

Legea-cadru nr. 284/2010

a fost abrogată, începând cu 30 iunie 2017, prin

Legea-cadru nr. 153/2017 . Dar, o dată în plus, sporul/compensația a fost păstrat/păstrată în această lege, în vigoare și în prezent,

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , criticat și acesta în prezenta cauză, păstrând, în esență, conținutul reglementării din

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 .

46.

Curtea a reținut deci că prevederile

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

și ale

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

fac parte dintr-o succesiune de acte normative prin care, începând cu 1 ianuarie 2004 și până în prezent, s-a acordat unor categorii de beneficiari un drept de natură salarială, denumit spor sau, după caz, compensație, prevăzându-se condițiile de acordare.

47.

Complementar acestor norme substanțiale, legiuitorul a adoptat și o serie de norme de implementare, în sensul că acestea servesc la punerea efectivă în aplicare a normelor constitutive de drepturi salariale. Astfel, fiecare dintre cele 4 norme juridice de instituire a sporului/compensației a fost însoțită de câte o normă de implementare, care, în esență, a avut același conținut, după cum urmează: (i)

art. 21 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

- „Unitățile, categoriile de personal și cuantumul sporului se stabilesc prin ordin al ministrului de interne“; (ii)

art. 16 alin. (4) din anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009

- „Unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și procentul de acordare a sporului se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite“; (iii)

art. 14 alin. (4) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010

- „Unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și mărimea compensației se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite“; și (iv)

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

- „Unitățile, categoriile de personal, condițiile, criteriile și mărimea compensației se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite“.

48.

În prezenta cauză, desigur, având în vedere că dintre normele institutive ale sporului/compensației sunt criticate exclusiv prevederile

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

și ale

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , sunt criticate exclusiv normele de implementare a acestor două articole, respectiv

art. 21 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

și

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 .

49.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a

art. 21 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 , Curtea a apreciat, în mod similar celor reținute prin

Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 , precitată, că aceasta este inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții de lege nu sunt aplicabile în cauză. Astfel, aspectul că unele soluții legislative au fost preluate succesiv în legislația ulterioară nu determină aplicarea actului normativ primar și nici calificarea acestuia ca fiind în vigoare, fapt relevat prin prisma jurisprudenței Curții Constituționale. În fapt, este vorba despre o serie de acte normative succesive prin care legiuitorul și-a manifestat voința față de o anumită soluție legislativă. Însă numai actul normativ aplicabil litigiului și care continuă să își producă efecte juridice în cauză poate fi supus controlului de constituționalitate.

50.

Trebuie precizat că

Legea-cadru nr. 153/2017

are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a legii-cadru. De la această dată, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege, astfel cum prevede

art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 .

51.

Indiferent care legislație ar fi fost aplicabilă în trecut,

Legea-cadru nr. 153/2017

vine să unifice sistemul salarial bugetar până în anul 2022. Astfel, ca principiu, persoanele care au fost defavorizate sau discriminate vor primi în tranșe, potrivit legii, sumele de bani cuvenite, astfel încât până la 1 ianuarie 2023 să se ajungă, pe baza unor criterii clar definite, la egalizarea salarizării pentru persoanele care se află în aceeași situație. Așadar, prin prisma elementelor subliniate, prevederile

art. 21 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

nu mai au relevanță și, în consecință, nici nu mai sunt aplicabile în cauză, ceea ce antrenează lipsa de legătură cu soluționarea cauzei.

52.

De altfel, ca o chestiune de principiu, în privința modului de stabilire a salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare,

art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017

prevede că acestea se stabilesc potrivit dispozițiilor acestei legi-cadru și anexelor la aceasta, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, a programelor și a proiectelor stabilite. Începând cu anul 2023, potrivit prevederilor

art. 12 alin. (2)

din legea-cadru anterior menționată, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare se vor stabili, pentru toate funcțiile cuprinse în

anexele nr. I - VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 , prin înmulțirea coeficienților prevăzuți în aceste anexe cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată în vigoare.

53.

În vederea punerii în aplicare a dispozițiilor

Legii-cadru nr. 153/2017 , prin art. 36 din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze la reîncadrarea personalului salarizat „pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38“.

54.

În acest context normativ, Curtea a constatat că stabilirea unei anumite valori a salariului de bază pentru funcțiile publice pentru anul 2022 are un caracter tehnic, integrat concepției legislative de creare a unui sistem de salarizare prin care să se regleze în timp disfuncționalitățile existente în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, inclusiv prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive a legii-cadru, și anume acela de „eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare“.

55.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului.

Constituția

prevede, la

art. 41 alin. (2) , printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe țară“, fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

56.

De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017,

Decizia nr. 291 din 22 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și

Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15.

57.

Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). În consecință, stabilirea prin lege a unei anumite valori a salariilor de bază plătite managerilor publici, angajați plătiți din fonduri publice, nu are semnificația încălcării dreptului fundamental la salariu.

58.

În plus, Curtea a reținut că, pe fondul prevederilor legale anterioare privind salarizarea în sectorul bugetar, reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice prin

Legea-cadru nr. 153/2017

apare ca un proces complex, care, în mod necesar, presupune în timp o serie de corecții și corelări cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislației, aspecte care sunt de competența autorității legiuitoare.

59.

Legea-cadru nr. 153/2017

a fost adoptată tocmai pentru a corecta inegalitățile semnalate în sistemul bugetar, chiar dacă acest lucru înseamnă că finalitatea sa este atinsă după mai mulți ani, etapizat.

60.

În continuare, cu referire la excepția de neconstituționalitate a

art. 38 alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 , Curtea a observat, prin

Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 , că, în realitate, autorii excepției erau nemulțumiți de omisiunea legiuitorului de a-i include în enumerare și pe funcționarii cu statut special din Ministerul Afacerilor Interne. Dar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, legiuitorul este cel care își asumă politica salarială cu privire la personalul plătit din fonduri publice, prin aceasta înțelegându-se stabilirea atât a sistemului de salarizare, cât și a drepturilor salariale suplimentare. Curtea nu are nici rolul și nici competența de a stabili ea însăși elementele acestei politici, ci de a verifica respectarea exigențelor constituționale inerente actelor normative adoptate de legiuitor în acest domeniu, și nu oportunitatea unei măsuri de politică salarială (a se vedea

Decizia nr. 667 din 9 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 19 ianuarie 2017, paragraful 23, sau

Decizia nr. 139 din 12 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 3 iunie 2020, paragraful 15). Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 38 alin. (2) și (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 , soluție care se impune și în prezenta cauză.

61.

Cu referire la criticile aduse

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , prin aceeași decizie ( Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 ), Curtea a observat, pe de o parte, că aceste dispoziții legale sunt clare și, pe de altă parte, că aduc în discuție simple modalități de interpretare și aplicare a lor. Așa cum în mod repetat a subliniat Curtea Constituțională, dacă în privința normei de referință, și anume Constituția, Curtea este unica autoritate jurisdicțională ce are competența de a o interpreta, în privința normelor supuse controlului de constituționalitate, interpretarea este realizată de instanțele judecătorești, conform

art. 126 alin. (1) din Constituție

(a se vedea și paragraful 18 al

Deciziei nr. 548 din 7 iulie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 9 octombrie 2020).

62.

Tot prin

Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 , cu referire la constituționalitatea

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , Curtea a reiterat jurisprudența sa potrivit căreia sistemul de salarizare, indiferent de categoria profesională vizată, nu se regăsește printre domeniile strict și limitativ prevăzute care, conform

art. 73 alin. (3) din Constituție , fac obiectul de reglementare al legii organice (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 645 din 29 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1160 din 21 decembrie 2005,

Decizia nr. 627 din 22 septembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2021, și

Decizia nr. 105 din 23 februarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 2 iunie 2021). Prin urmare, Curtea a respins, prin

Decizia nr. 294 din 17 mai 2022 , ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 .

63.

Cu referire la constituționalitatea prevederilor

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , prin aceeași decizie anterior menționată, Curtea Constituțională a reținut că aceste dispoziții de lege sunt neconstituționale. În concluzie, în prezenta cauză, față de data invocării excepției de neconstituționalitate, care este ulterioară publicării

Deciziei nr. 294 din 17 mai 2022 , și având în vedere soluția de admitere pronunțată prin această decizie, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 14 alin. (5) din

anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit căruia nu pot constitui obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

64.

Referitor la prevederile criticate ale

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea s-a pronunțat asupra dispozițiilor

art. 1

din acest act normativ prin

Decizia nr. 624 din 7 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 7 februarie 2022, paragrafele 28-31.

65.

Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la încălcarea

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea a reținut, în acord cu jurisprudența sa, că „stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului“ (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006) și că „stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului“ (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007 , precitată).

66.

Astfel, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate dau expresie opțiunii legiuitorului în materia salarizării personalului bugetar și că aceste norme juridice clarifică pentru perioade precis determinate situația drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, fiind lipsite de echivoc sub aspectul destinatarilor și al efectelor juridice pe care le produc. Reținând că, raportat la rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, legiuitorul are libertatea de a reglementa salarizarea în sistemul public, evident cu respectarea prevederilor

Constituției , Curtea constată că, prin dispozițiile legale criticate, legiuitorul a urmărit, în esență, garantarea cuantumului drepturilor salariale și evitarea scăderii drepturilor salariale ale personalului bugetar.

67.

Ca tehnică de reglementare, textele de lege criticate nu au semnificația repunerii în vigoare a unor acte normative abrogate. Așadar, modalitatea de reglementare prevăzută de textele de lege criticate este diferită de cea analizată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, prin care au fost supuse controlului dispoziții de lege care făceau trimitere la norme anterior abrogate și prin care s-a statuat că „prin adoptarea unei norme care face trimitere la o dispoziție legală care nu mai este în vigoare se încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție “. Prin urmare, considerentele acestei decizii nu pot fi aplicate în prezenta cauză.

68.

În concluzie, Curtea a constatat că, prin dispozițiile de lege criticate, legiuitorul normează un conținut care întrunește exigențele de claritate, previzibilitate și accesibilitate, fiind astfel respectate prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție , în componentele referitoare la calitatea legii și principiul securității juridice.

69.

Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

70.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a sintagmei „de până la“ din cuprinsul

art. 21 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și a dispozițiilor

art. 21 alin. (2)

din aceeași ordonanță, ale

art. 38 alin. (2)

și

(3) din Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ale

art. 14 alin. (5) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , precum și a sintagmei „structurile centrale ale instituțiilor“ din cuprinsul

art. 23 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 , excepție ridicată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I. în numele și pentru membrii de sindicat Savu Florin și alții, Ghiță Mădălin Valentin și alții, Dumitrescu Ionuț Daniel și alții, Enescu Alina Mihaela și alții și Stark Oscar Richard în Dosarul nr. 32.236/3/2020 al Tribunalului Ilfov - Secția civilă, Dosarul nr. 27.947/3/2019 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 23.826/3/2020 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 11.683/3/2021* al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și în Dosarul nr. 14.656/3/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare ale acelorași instanțe și constată că sintagma „de până la“ din cuprinsul

art. 14 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secția civilă, Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 ianuarie 2025.