Decizia nr. 582/2025

din Codul de procedură penală :

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

Interesul public se analizează în raport cu:

a)

conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;

b)

modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c)

scopul urmărit;

d)

urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e)

eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f)

atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g)

existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a)

să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b)

să ceară public scuze persoanei vătămate;

c)

să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d)

să frecventeze un program de consiliere.

În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la

art. 286 alin. (2) , precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și

art. 315 alin. (2)-(4) , termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)

desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)

desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

11.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum și în

art. 126 alin. (1)

potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia invocă neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 80 alin. (2) din Codul penal , referitor la condițiile renunțării la aplicarea pedepsei, prin compararea acestui text de lege cu cel prevăzut la

art. 318 din Codul de procedură penală . Solicită, în esență, ca judecătorul să aibă posibilitatea să realizeze un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunțarea la aplicarea acesteia, în condiții similare dispunerii de către procuror a renunțării la urmărirea penală.

13.

Raportat la prevederile

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (...)“, în jurisprudența sa, Curtea a constatat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale

Constituției . Astfel, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele. Așadar, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, și nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale

Constituției

(în acest sens, a se vedea

Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, paragraful 18).

14.

Având în vedere că autorul din prezenta cauză motivează excepția de neconstituționalitate prin compararea dispozițiilor

art. 80 alin. (2) din Codul penal

cu cele prevăzute la

art. 318 din Codul de procedură penală , Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

15.

Cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 318 din Codul de procedură penală , Curtea s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 679 din 6 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1117 din 29 decembrie 2018,

Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020,

Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1124 din 23 noiembrie 2020, și

Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 21 mai 2021.

16.

De exemplu, prin

Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019 , antereferită, paragrafele 17 și 18, Curtea a reținut că renunțarea la urmărirea penală și renunțarea la aplicarea pedepsei sunt două instituții diferite, care au temeiuri diferite, chiar dacă au ca efect nepedepsirea persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

17.

Astfel, renunțarea la urmărire penală este o instituție de drept procesual penal, care presupune determinarea de către procuror a lipsei interesului public în urmărirea penală a unor fapte ce lezează valori sociale și, prin urmare, întreruperea desfășurării acestei etape procesuale. Această soluție intervine anterior trimiterii în judecată și este supusă verificării judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Spre deosebire de aceasta, renunțarea la aplicarea pedepsei constituie o formă de individualizare a pedepsei penale și, totodată, o instituție de drept penal substanțial, aplicabilă în faza soluționării cauzei penale. Renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă atunci când infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit și, totodată, când, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia (a se vedea

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 24-26).

18.

Așadar, cele două instituții sunt diferite nu doar prin natura și fundamentele lor, dar și prin scopul urmărit. Renunțarea la urmărire penală are ca scop protejarea interesului public, prin aplicarea principiului oportunității, în realizarea actului de justiție, în timp ce scopul renunțării la aplicarea pedepsei are în vedere, mai degrabă, protejarea interesului inculpatului de a-i fi aplicat un regim sancționator adecvat, în raport cu circumstanțele cauzei penale.

19.

Curtea a mai constatat că diferențele dintre instituția renunțării la urmărirea penală și cea a renunțării la aplicarea pedepsei constituie criterii obiective, de natură să justifice regimul juridic diferit al celor două instituții, fără ca prin aceasta să se creeze discriminare între persoanele cărora le sunt aplicate prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

și cele cărora li se aplică dispozițiile

art. 80 din Codul penal . Cu privire la acest aspect, instanța de contencios constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că ar fi contrar

art. 16 alin. (1) din Constituție

să se pretindă uniformitate acolo unde există diferențe clare și obiective de situație sau, după caz, de regim juridic aplicabil ( Decizia nr. 782 din 12 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009) și că

art. 16 din Constituție

vizează egalitatea în drepturi între cetățeni, în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. S-a statuat, de asemenea, că, în felul acesta, se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui ( Decizia nr. 238 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 14 iunie 2005).

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine modificarea jurisprudenței, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 80 alin. (2) din Codul penal , excepție ridicată de Mustafa Taifun în Dosarul nr. 17.634/212/2020/a2 al Judecătoriei Constanța - Secția penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanța - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 noiembrie 2025.