Decizia nr. 596/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian Cosmin-Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, excepție ridicată de Laurențiu Iulian Iordache în Dosarul nr. 3.819/90/2020 al Tribunalului Vâlcea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.322D/2021.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii, în principal, de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, întrucât susținerile referitoare la neconstituționalitatea textului de lege criticat sunt formulate prin raportare la dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 143/2000 , iar, în subsidiar, de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 259 din 23 aprilie 2019 . Totodată, apreciază că dispozițiile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt incidente în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 23 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 3.819/90/2020, Tribunalul Vâlcea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Excepția a fost ridicată de Laurențiu Iulian Iordache într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de risc și mare risc și trafic internațional de droguri de risc.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că textul de lege criticat este ambiguu, întrucât nu oferă criterii obiective de delimitare a infracțiunii de trafic de droguri de risc față de infracțiunea de deținere de droguri în vederea consumului, faptă prevăzută de dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 143/2000 , câtă vreme elementul material al acestora este, în parte, identic. De asemenea, susține că textul de lege criticat este lipsit de previzibilitate și lasă posibilitatea organelor judiciare de a încadra în mod discreționar o faptă penală fie la

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , fie la

art. 4

din același act normativ, pe baza unor prezumții relative, nesusținute de niciun element probator. Totodată, susține că persoana depistată deținând o cantitate de droguri trebuie să facă dovada că este consumator de astfel de substanțe și să facă și o probă negativă, respectiv că substanțele respective nu erau destinate traficului de droguri de risc. Mai susține că persoana care cultivă, produce, fabrică, experimentează, prepară, transformă, procură, cumpără sau deține droguri de risc, dar, ulterior, nu mai efectuează niciun fel de alte operațiuni cu produsele în cauză, este sancționată cu o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 7 ani ori de la 5 la 12 ani, în cazul

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , pe când, în varianta reglementată de dispozițiile

art. 4

din același act normativ, pedeapsa cu închisoare este de la 3 luni la 2 ani ori amenda, în cazul

alin. (1)

al articolului menționat, respectiv de la 6 luni la 3 ani, în cazul

alin. (2)

al aceluiași articol.

6.

Tribunalul Vâlcea - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, cât privește infracțiunile la care face referire autorul excepției de neconstituționalitate, reține că există o similitudine doar parțială, sub aspectul laturii obiective a faptei, infracțiunea prevăzută de

art. 2 din Legea nr. 143/2000

cuprinzând și modalități alternative de săvârșire care nu constituie elementul material și pentru infracțiunea prevăzută de

art. 4

din același act normativ. Cât privește latura subiectivă, reține că pentru existența infracțiunii prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 143/2000

este necesar ca acțiunea sau acțiunile ce formează elementul material al faptei să fie săvârșite în scopul consumului propriu.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014. Ulterior invocării prezentei excepții de neconstituționalitate, dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

au fost modificate prin

art. I pct. 3 din Legea nr. 45/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și pentru modificarea

Legii nr. 194/2011

privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 2 martie 2023. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Pentru aceste motive, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 45/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și pentru modificarea

Legii nr. 194/2011

privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, reglementare în vigoare la data sesizării Curții Constituționale. Dispozițiile criticate au următorul conținut: „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la

alin. (1)

au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.“

11.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi, cât și prevederilor

art. 6 paragrafele 2

și

3

privind prezumția de nevinovăție, dreptul acuzatului de a fi informat și dreptul la apărare și ale

art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea va reține ca normă de referință și dispozițiile constituționale ale

art. 23 alin. (11)

și

(12) , privind prezumția de nevinovăție și legalitatea incriminării, precum și ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare, astfel cum acestea se interpretează, potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma dispozițiilor

art. 6 paragrafele 2

și

3

privind prezumția de nevinovăție, dreptul acuzatului de a fi informat și dreptul la apărare și ale

art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, autorul invocă prevederile

art. 48 alin. (1)

și

(2) din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la sănătatea publică ale căror existență și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect regimul substanțelor toxice și stupefiante, legiuitorul a stabilit, în

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , că operațiunile de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, oferire, punere în vânzare, vânzare, distribuire, livrare cu orice titlu, trimitere, transport, procurare, cumpărare, deținere ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, „fără drept“, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, pentru ca în

alin. (2)

al aceluiași articol să prevadă că aceleași fapte care au ca obiect droguri de mare risc se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Totodată, în

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

s-a prevăzut că se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc „pentru consum propriu, fără drept“, în timp ce în

alin. (2)

al aceluiași articol s-a stabilit că aceleași fapte, de la

alin. (1) , care privesc droguri de mare risc se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

13.

Curtea observă că

art. 2 alin. (1)

și

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

reglementează toate elementele de tipicitate ale infracțiunii, care conturează atât latura obiectivă, cât și pe cea subiectivă, respectiv modalitățile alternative ale realizării elementului material, cerința esențială alăturată acestuia, obiectul infracțiunii și sancțiunea, astfel că aceste dispoziții reprezintă norma de incriminare a formei-tip sau de bază a infracțiunii, iar

alin. (2) al art. 2

și

4

din același act normativ fac trimitere la prevederile alineatului precedent, cu excepția limitelor pedepsei cu închisoarea și obiectului traficului de stupefiante. Dispozițiile

art. 2 alin. (2) , respectiv ale

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000

se completează cu cele ale

alin. (1)

ale acelorași articole, de la care împrumută toate elementele constitutive, respectiv modalitățile alternative ale elementului material (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor), precum și condiția atașată acestuia, și anume ca verbum regens să fie realizat „fără drept“, iar, în ipoteza

art. 4 din Legea nr. 143/2000 , aceste operațiuni se circumscriu unui singur scop, și anume „pentru consum propriu“. În contextul reglementat de normele criticate, sintagma „fără drept“ are în vedere determinarea conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute la

art. 2 alin. (1)

și

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , stabilirea elementului material al laturii obiective a acestora. Sintagma „fără drept“ arată caracterul ilicit al faptelor, enumerate exhaustiv, ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunilor reglementate la

art. 2 alin. (1)

și

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 .

14.

Prin urmare, Curtea reține că dispozițiile

art. 2 alin. (1)

și ale

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu sancționează penal orice operațiuni privind circulația drogurilor, ci numai acelea realizate „fără drept“ și care se referă la droguri de risc expres nominalizate în

tabelul nr. III

prevăzut în anexa la aceeași lege, iar incriminarea din

alin. (2) al art. 2

și

4

din același act normativ vizează drogurile de mare risc înscrise în

tabelele nr. I

și

II , din aceeași anexă, și, dat fiind gradul de pericol social abstract sporit, legiuitorul l-a reflectat în limite de pedeapsă a închisorii majorate, cuprinse între 5 și 12 ani, în loc de 2-7 ani, respectiv 6 luni și 3 ani, față de 3 luni și 2 ani. Totodată, Curtea constată că, cu prilejul determinării conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute la

art. 2

și

4 din Legea nr. 143/2000 , stabilirea elementului material al laturii obiective poate fi făcută doar prin raportare la prevederile

art. 1

din aceeași lege. Această modalitate de reglementare a infracțiunilor anterior precizate este de natură să asigure claritatea, precizia și previzibilitatea dispozițiilor legale criticate, standarde impuse de prevederile

art. 1 alin. (5)

și ale

art. 23 alin. (12) din Constituție .

15.

În aceste condiții, Curtea constată că legiuitorul a prevăzut elementul material al laturii obiective a infracțiunilor reglementate de normele criticate prin enumerarea, în cuprinsul acestora, a unor fapte din care acesta poate fi constituit. Această enumerare este una exhaustivă și nu imprimă normelor criticate vreo lipsă de claritate și previzibilitate, deoarece conduita prohibită se desprinde cu ușurință din ansamblul dispoziției legale căreia îi aparține. Astfel, interpretând gramatical ori teleologic normele, Curtea constată că acestea au în vedere acele operațiuni, efectuate „fără drept“, ce privesc circulația drogurilor de risc/mare risc și care constau în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc. Totodată, Curtea constată că, în contextul prevederilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , o parte din aceste operațiuni se circumscriu unui singur scop, și anume „pentru consum propriu“. Rațiunea

art. 4 din Legea nr. 143/2000

constă în sancționarea mai blândă a deținătorului de droguri dependent care le folosește pentru sine față de deținătorul care le trafichează. O atare orientare este justificată și prin faptul că un consumator, fie că este dependent sau nu, este o persoană vulnerabilă pentru a cărei reinserție socială pot fi necesare servicii de sănătate, asistență psihologică și socială ce implică un anumit program terapeutic în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenței psihice și/sau fizice și/sau a reducerii riscurilor asociate consumului. Legiuitorul român nu incriminează consumul de droguri ca infracțiune distinctă, în schimb sancționează deținerea de droguri indiferent de cantitate și de scopul său, inclusiv pentru consumul propriu ( Decizia nr. 259 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 5 iunie 2019, paragrafele 19-21).

16.

Având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că există o similitudine parțială sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, câtă vreme infracțiunea reglementată în

art. 2 din Legea nr. 143/2000

cuprinde și modalități alternative de săvârșire care nu constituie element material pentru infracțiunea prevăzută de

art. 4

din același act normativ. Mai mult, astfel cum instanța de control constituțional a reținut în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, pentru existența infracțiunii prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 143/2000

este necesar ca acțiunea/acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii să fie săvârșite în scopul consumului propriu. În aceste condiții, Curtea constată că susținerile autorului potrivit cărora textele de lege criticate nu oferă criterii obiective de delimitare a infracțiunii de trafic de droguri de risc față de infracțiunea de deținere de droguri în vederea consumului sunt neîntemeiate.

17.

De asemenea, Curtea nu poate reține susținerea potrivit căreia persoana depistată deținând o cantitate de droguri trebuie să facă dovada că este consumator și că substanțele respective nu sunt destinate traficului. Potrivit

art. 23 alin. (11) din Constituție , „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit

art. 6 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, paragraful 91).

18.

Prezumția de nevinovăție este strâns legată de noțiunea de imparțialitate a instanței, întrucât numai în fața unei instanțe independente și imparțiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor și garanțiilor achitabilității procedurii, astfel încât situația de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, chiar dacă prezumția de nevinovăție nu este de natură să conducă la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul central al raționamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluție de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăția inculpatului. În acest sens,

art. 4 alin. (2)

și

art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală

prevăd că „după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului“, respectiv că instanța pronunță condamnarea „dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat“.

19.

Așadar, potrivit principiilor constituționale și convenționale, vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului. Așadar, Curtea reține că suspectul ori inculpatul nu are sarcina de a face dovada faptului negativ, respectiv că substanțele nu sunt destinate traficului, ci acuzarea are sarcina de a proba că sunt destinate traficului, persoana acuzată având dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prin dovedirea unor fapte pozitive contrare. Prezumția de nevinovăție se aplică în cazul tuturor operațiunilor prevăzute de

art. 2 alin. (1)

și

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , așadar, fie că este vorba despre trafic de droguri de risc/mare risc ori despre deținerea de droguri indiferent de cantitate și de scopul său, inclusiv pentru consumul propriu, revenind organelor judiciare sarcina de a dovedi vinovăția, oricare ar fi forma acesteia, iar suspectul ori inculpatul are dreptul de a solicita administrarea de probe prin care să probeze lipsa de temei a probelor de vinovăție ori prin care să dovedească existența unor cauze de atenuare sau de înlăturare a răspunderii penale. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar, în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

20.

Referitor la critica privind limitele de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracțiuni, Curtea reține că stabilirea regimului sancționator al infracțiunilor este de competența legiuitorului, că limitele speciale ale pedepsei, reglementate în cazul infracțiunilor de trafic/consum de droguri de risc/mare risc, reprezintă opțiunea acestuia, conform politicii sale penale, și că aceasta se încadrează în marja de apreciere prevăzută la

art. 61 alin. (1) din Constituție .

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Laurențiu Iulian Iordache în Dosarul nr. 3.819/90/2020 al Tribunalului Vâlcea - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 45/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și pentru modificarea

Legii nr. 194/2011

privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 noiembrie 2025.