Decizia nr. 770/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Ioana-Cristina Vida

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, excepție ridicată de Amina-Roxana Bota în Dosarul nr. 8.057/221/2019 al Judecătoriei Deva - Secția civilă și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.525D/2021.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 315 din 19 mai 2022 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 2 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 8.057/221/2019, Judecătoria Deva - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice. Excepția a fost ridicată de Amina-Roxana Bota într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenții la regimul circulației rutiere prin care autoarea a fost amendată pentru nerespectarea textului criticat, în sensul că nu ar fi răspuns la adresa Inspectoratului de Poliție Județean Hunedoara pentru a comunica identitatea persoanei care a condus autovehiculul săvârșind contravenția.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la viață privată, deoarece nu reglementează nicio garanție împotriva autoincriminării sau a denunțării membrilor de familie, așa cum prevede

art. 269 alin. (3) din Codul penal .

6.

Se arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, și Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României -, contravenția intră în sfera noțiunii autonome de „acuzație în materie penală“, respectiv în sfera de aplicare a

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar sarcina probei ar trebui să revină organului care acuză, contravenientul beneficiind de prezumția de nevinovăție, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 .

7.

Judecătoria Deva - Secția civilă apreciază că excepția este neîntemeiată.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006. Ulterior sesizării formulate, textul legal criticat a fost modificat prin

art. I pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2022

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28 ianuarie 2022, în noua sa redactare

art. 39

cuprinzând două alineate. Având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va examina dispozițiile

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

astfel cum au fost criticate, respectiv în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței Guvernului nr. 1/2022 , în vigoare la data la care acestea au produs efecte juridice în cauză. Dispozițiile criticate au următorul cuprins: „Proprietarul sau deținătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliției rutiere, la cererea acesteia și în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.“

12.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor din

Constituție

cuprinse în

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și în

art. 26

privind viața intimă, familială și privată, astfel cum acestea sunt interpretate, în temeiul

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma, după caz, a exigențelor

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil și în art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

au mai format obiect al controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, excepție ridicată chiar de autoarea din prezenta cauză, sens în care este

Decizia nr. 315 din 19 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 octombrie 2022, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, criticile formulate.

14.

În paragrafele 13-24 ale deciziei precitate, Curtea a reținut că textul de lege criticat reglementează obligația proprietarului sau a deținătorului mandatat al unui vehicul de a comunica poliției rutiere, la cererea acesteia și în termenul indicat, identitatea persoanei căreia i-a încredințat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice.

15.

În privința dreptului la tăcere, invocat în motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut că dreptul de a păstra tăcerea - fără a fi însă un drept absolut - reprezintă o garanție implicită a desfășurării unui proces echitabil, sens în care în materie penală se coroborează cu o altă garanție specifică referitoare la prezumția de nevinovăție. Așa fiind, o eventuală recunoaștere de către proprietarul vehiculului a faptului că el este cel care l-a condus într-un moment determinat nu poate fi convertită, în cadrul unui posibil proces ce ar avea ca obiect contestarea sancțiunii contravenționale, într-o probă peremptorie.

16.

Totodată, Curtea a reținut că, prin instituirea, la

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , a obligației legale de comunicare a elementelor de identificare a persoanei care a condus autovehiculul, legiuitorul a urmărit să creeze cadrul legal în scopul efectuării de către poliția rutieră a demersurilor necesare pentru aflarea adevărului, și anume a persoanei care, în mod real, a condus, la un moment dat, respectivul autovehicul, în ipoteza în care nu există identitate de persoană între proprietarul autovehiculului și persoana care l-a condus. Dacă nu ar proceda astfel, atunci ar fi sancționat proprietarul autovehiculului, și nu cel care a condus în mod real autovehiculul, concluzie ce s-ar baza, în lipsa comunicării solicitate la

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , exclusiv pe înregistrările mijloacelor tehnice certificate sau omologate și verificate metrologic și pe evidențele administrativ-fiscale, care indică persoana proprietarului autovehiculului. În aceste condiții, rezultă că este interesul proprietarului autovehiculului să comunice, în etapa prealabilă, cea administrativă, identitatea persoanei căreia i-a încredințat autovehiculul pentru a circula pe drumurile publice. Dacă proprietarul și conducătorul autovehiculului sunt una și aceeași persoană, acesta se poate prevala de dreptul său la tăcere și de a nu se autoincrimina, în acest caz fiind sancționată contravențional, cu puncte-amendă, doar încălcarea

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , respectiv lipsa colaborării cu poliția rutieră pentru stabilirea adevărului, nu și contravenția în sine, autorul fiind, în acest caz, necunoscut. Pe de altă parte, chiar dacă proprietarul a recunoscut, în această etapă administrativă, calitatea sa de conducător al autovehiculului, în cadrul obligației instituite de

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , instanța judecătorească competentă să judece o eventuală plângere a acestuia are obligația de a încuviința probe și de a administra probatoriul necesar aflării adevărului judiciar, astfel că o atare recunoaștere nu are caracter absolut pentru soluționarea definitivă a respectivei cauze.

17.

Astfel, Curtea a reținut că obligația instituită de

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

nu îl împiedică pe destinatarul acesteia să se prevaleze de dreptul la tăcere, de vreme ce, ulterior acestei etape administrative, are posibilitatea contestării sancțiunii în fața instanței judecătorești, în cadrul unui proces în care poate exercita toate drepturile și garanțiile procesuale specifice etapei judiciare. Însă, tocmai pentru a se evita deschiderea etapei judiciare și încărcarea rolului instanțelor judecătorești, legiuitorul a instituit, în etapa premergătoare, administrativă, această obligație ca un mijloc necesar, pus la dispoziția organelor de poliție rutieră pentru a-și îndeplini rolul de constatare a faptelor contravenționale și stabilire a răspunderii contravenționale corespunzătoare.

18.

În ceea ce privește premisa criticilor de neconstituționalitate, bazată pe principiul asimilării materiei contravenționale cu cea din domeniul penal, Curtea, invocând jurisprudența sa, a reiterat că, în dreptul românesc, contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ, însă, în anumite condiții, legislația contravențională poate intra sub incidența garanțiilor instituite de

art. 6 din Convenție , sub aspectul noțiunii de „acuzație în materie penală“. În acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a dezvoltat trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul național; 2. natura faptei; 3. natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicate persoanei în cauză (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, paragrafele 80-82). Prin urmare, modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii. Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței judecătorești obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului (a se vedea

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).

19.

Curtea a mai observat că respectarea obligației instituite de

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

presupune obligația de comunicare a datelor de identificare ale persoanei căreia proprietarul i-a încredințat vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile publice. Nerespectarea acestei obligații se sancționează conform

art. 102 alin. (1) pct. 14 din același act normativ , cu sancțiunea contravențională principală a amenzii prevăzute în clasa a IV-a de sancțiuni, respectiv de la 9 la 20 de puncte-amendă, aceasta având, așadar, caracterul unei măsuri de autoritate, coercitive și intruzive a statului asupra dreptului la respectarea vieții private și de familie. În această situație de conflict între acest drept individual și interesul general de constatare și sancționare a faptelor contravenționale, Curtea a considerat necesar să aplice testul de proporționalitate structurat pentru a determina dacă această ingerință se justifică raportat la exigențele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a determina dacă măsura adoptată de legiuitor are scop legitim, caracter adecvat, este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit, astfel încât să se mențină un just echilibru între interesele colective și cele individuale aflate în conflict. Curtea a constatat că măsura criticată are un scop legitim, ce se circumscrie realizării scopului întregii

Ordonanțe de urgență a Guvernului nr. 195/2002

prevăzut în

art. 1 alin. (2) din aceasta . Caracterul adecvat constă în capacitatea măsurii intruzive de a asigura atingerea scopului urmărit, iar Curtea a reținut că obligația instituită de

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

este aptă, în mod obiectiv și teoretic, să asigure realizarea scopului legitim urmărit, respectiv identificarea persoanelor responsabile de săvârșirea unor fapte contravenționale și aplicarea răspunderii contravenționale corespunzătoare.

20.

Curtea a constatat că obligația reglementată de textul de lege criticat este necesară într-o societate democratică, în care ordinea publică și respectarea legii reprezintă valori supreme. În cadrul mecanismului prin care sunt apărate aceste valori supreme, statul a creat un instrument legal, constând într-o sancțiune contravențională, de natură financiară, care să răspundă interesului public de respectare a normelor privind circulația pe drumurile publice. Curtea a mai reținut că este respectată cerința necesității acestei măsuri și, totodată, a ingerinței minime pe care statul, prin adoptarea măsurii legale criticate, o poate realiza asupra drepturilor individuale. În condițiile în care nu există un alt mijloc legal cu grad de intruziune mai scăzut, apt să îndeplinească același scop urmărit de legiuitor, cu aceeași eficiență și fără a afecta substanța dreptului la respectarea vieții private și de familie, Curtea a reținut caracterul minim al ingerinței etatice analizate în cauză. În sfârșit, cu privire la existența justului echilibru între măsura intruzivă și scopul urmărit, Curtea a constatat că există un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

21.

Mai exact, obligația de comunicare, la solicitarea organelor de poliție, a datelor de identificare ale persoanei care a condus un autovehicul nu creează un dezechilibru nejustificat între dreptul individual la viață intimă, familială și privată, pe de o parte, și, pe de altă parte, interesul general al societății ca normele referitoare la circulația pe drumurile publice să fie respectate. Prevalența interesului general în acest raport nu compromite desfășurarea în condiții de normalitate a vieții private, în parametrii stabiliți de

art. 26 din Constituție, care, la alin. (2) , precizează că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În acest context au relevanță și prevederile

art. 57 din Constituție , care consacră îndatorirea fundamentală a cetățenilor de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

22.

Având în vedere că în prezenta cauză susținerile formulate sunt identice cu cele reținute în

Decizia nr. 315 din 19 mai 2022 , precitată, Curtea nu poate reține criticile de neconstituționalitate formulate prin raportare la prevederile

art. 21 alin. (3)

și ale

art. 26 din Constituție , astfel cum sunt interpretate prin prisma dispozițiilor

art. 6

și

8 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Amina-Roxana Bota în Dosarul nr. 8.057/221/2019 al Judecătoriei Deva - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței Guvernului nr. 1/2022

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Deva - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 decembrie 2025.