Decizia nr. 215/2026

Articolul 906

- Aplicarea de penalități

(2)

Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

–

Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 906 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură civilă , încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului“.

12.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitor la condițiile de calitate ale legii,

art. 16

- Egalitatea în drepturi,

art. 21

- Accesul liber la justiție, astfel cum este interpretat, în temeiul

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și ale

art. 14

- Interzicerea discriminării din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

și art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate în cauza de față au mai format obiectul controlului de constituționalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, relevantă fiind

Decizia nr. 16 din 30 ianuarie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 15 octombrie 2024, paragrafele 17-21, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

14.

Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanța de executare a constrâns debitorul la executarea obligației prin aplicarea de penalități pentru neexecutarea acesteia, Curtea a subliniat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile

art. 21 din Constituție , întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în limitarea, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, a unui atare acces.

15.

Sub aspectul dreptului creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în scopul aplicării penalităților, Curtea a reținut că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalități de către instanța de executare reprezintă, potrivit

art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă , o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfășurarea căruia legiuitorul să instituie garanțiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenței unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalități nu contravine

art. 21 din Constituție , astfel cum se interpretează potrivit

art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală

și prin prisma

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16.

Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 16 din 30 ianuarie 2024, precitată, paragrafele 19 și 20, a observat cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 , paragrafele 41 și 77, potrivit cărora încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. În susținerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, Înalta Curte a precizat că nu ar putea fi reținut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite - întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităților în baza

art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă

ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia – deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității executării silite, ca cerință imperativă a acestei etape procesuale.

17.

Totodată, prin

Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 45, instanța supremă a reținut că tocmai caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin decizia precitată, instanța supremă a subliniat că penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor și se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul

art. 892 din Codul de procedură civilă , cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Încheierea pronunțată în condițiile

art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă

se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece în ipoteza în care execută obligația prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. În schimb, creditorul nu are la dispoziție niciun mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie, potrivit

art. 906 alin. (4)

și

(6) din Codul de procedură civilă , fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile

art. 892 din Codul de procedură civilă

și ale dreptului substanțial comun.

18.

Curtea a mai apreciat că legiuitorul a instituit un mecanism coerent și etapizat prin intermediul căruia debitorul unei obligații de a face, care nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să își îndeplinească obligația, utilizând ca factor de coerciție elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenția succesivă a instanței. Prin urmare, norma în cauză jalonează din punct de vedere temporal procedura, iar în măsura în care există întârzieri punctuale, dispozițiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora. Curtea a mai reținut, totodată, că nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia norma legală criticată ar încălca dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care

art. 906 din Codul de procedură civilă , în ansamblul său, oferă creditorului un mecanism prin intermediul căruia să își poată realiza dreptul prevăzut în titlul executoriu. Mai mult chiar,

art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă

vine să îi ofere creditorului un drept în plus, dându-i acestuia posibilitatea să se bucure de o sumă de bani suplimentară în cazul unui eventual prejudiciu suferit, sumă ce poate fi executată silit.

19.

În jurisprudența sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019, paragraful 19), instanța constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

Legea fundamentală

reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

20.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21.

Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind condițiile de calitate ale legii, Curtea observă că autorul excepției nu arată în ce constă pretinsa contrarietate dintre textul legal criticat, în interpretarea oferită de instanța supremă, și această prevedere constituțională, limitându-se doar la indicarea formală a celei din urmă. Or, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în motivarea acesteia, atât timp cât nu se poate deduce în mod rezonabil o minimă critică de neconstituționalitate, bazată, eventual, pe o legătură directă între conținutul normativ al textului criticat și norma constituțională pretins încălcată (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). Astfel, Curtea observă că norma de referință invocată este generală, astfel încât nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, motiv pentru care, din această perspectivă, nu se poate proceda la analiza excepției de neconstituționalitate prin raportare la

art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală .

22.

Totodată, deși sunt invocate de către autor prevederile

art. 53 din Constituție , Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, invocarea acestora nu poate fi reținută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 483 din 17 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 31 martie 2020, paragraful 26). Ținând seama de coordonatele normative ale excepție de neconstituționalitate, precum și de faptul că situația premisă nu pune în discuție o abatere de la desfășurarea firească a relațiilor sociale, Curtea reține că

art. 53 din Constituție

nu este incident în cauză.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorel Roman în Dosarul nr. 1.233/336/2020 al Tribunalului Maramureș - Secția I civilă și constată că sintagma „încheiere definitivă“ din cuprinsul

art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Maramureș - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2026.