Decizia nr. 227/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, excepție ridicată de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București, având ca părți: autorul excepției, Simion Ghilea și Ziarul "Adevărul".

La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ridicate, prevederile art. 207 din Codul penal fiind constituționale. În acest sens este și jurisprudenta Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 5 iunie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 22.925/1998, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, excepție ridicată de Valentin Valcu într-un proces de calomnie prin presa.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca prevederile art. 207 din Codul penal sunt contrare mai multor dispoziții și principii din Constituție, precum și unor dispoziții ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Criticile de neconstituționalitate au în vedere următoarele aspecte:

- Dreptul la apărare. Prin condiționarea generica a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituțional la apărare consfintit prin art. 24 alin. (1) din Constituție. Condiționand admisibilitatea probei verității de existenta unui interes legitim, textul limitează dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmațiilor sale.

- Limitarea accesului liber la justiție prevăzut la art. 21 din Constituție. Consacrand posibilitatea ca instanța sa nu admită în principiu proba verității, art. 207 din Codul penal limitează în mod direct accesul inculpatului la justiție, care este oprit sa participe activ la desfășurarea procesului penal tocmai atunci când îi revine sarcina probei.

- Inegalitatea în fața legii și a autorităților. În opinia autorului excepției, art. 207 din Codul penal, introducând o condiție de admisibilitate cu caracter general, echivoca și vaga, necorelata cu criterii și determinări care să îi asigure obiectivitatea aplicării, creează premisele unei discriminări între subiectii de drept aflați în aceeași situație.

- Libertatea presei. Autorul excepției susține ca prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, precum și ale art. 31 alin. (1), referitoare la dreptul la informație. În opinia sa textul art. 207 din Codul penal, "gandit și redactat în condițiile statului totalitar, constrânge și bagatelizeaza funcția și rolul presei, echivalandu-le cu orice gen de comportare particulară și nonmorala".

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată a apreciat ca excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. Principiul libertății probelor, în sensul producerii lor, cunoaște, ca orice regula de drept, anumite limitări, iar dispozițiile art. 207 din Codul penal prevăd ca proba verității, în cazul calomniei, este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. De aceea proba adevărului este admisă numai în mod excepțional, constituind o excepțio veritatis. Potrivit opiniei instanței de judecată nu poate fi vorba de doua procese în cazul judecării infracțiunilor de calomnie și de insulta, ci de o proba cu un regim de administrare specific, deosebit de probele testimoniale și probele cu înscrisuri, tocmai datorită faptului ca se vizează dovedirea existenței unei cauze speciale de inlaturare a caracterului penal al faptei.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca susținerea autorului excepției, în sensul că dispozițiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8) și ale art. 24 din Constituție, este neîntemeiată. În același timp se considera ca excepția este intemeiata în raport cu dispozițiile art. 10 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În opinia Guvernului actuala redactare a art. 207 din Codul penal nu este în concordanta cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit standarde diferite de protecție pentru discursul referitor la chestiuni politice sau de interes general, spre deosebire de afirmatiile care privesc aspecte strict private. Pe cale de consecința, existenta unor standarde diferite de protecție a libertății de exprimare solicita și standarde diferite în ceea ce privește posibilitatea dovedirii bunei-credințe sau a realității afirmațiilor. Actuala formulare a art. 207 din Codul penal nu defineste în termeni expliciti noțiunea de interes legitim care justifica administrarea probei verității. Atâta timp cat nu exista o practica judiciară constanta care să interpreteze noțiunea "interes legitim" prin prisma notiunii "dezbateri privind subiecte de interes general", folosită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Guvernul își exprima opinia ca exista posibilitatea ca art. 207 din Codul penal să fie interpretat în asa fel încât proba verității sa nu fie admisă chiar și în situațiile în care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar impune o protecție maxima.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verității în cazul infracțiunilor de insulta și de calomnie. Potrivit acestui text "Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie".

Analizând criticile de neconstituționalitate formulate de autorul excepției, sub diferitele aspecte menționate, Curtea constata că nu sunt întemeiate. Astfel susținerea acestuia în sensul că dispozițiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție nu poate fi reținută. Dispozițiile criticate nu creează privilegii sau discriminări. Pe de altă parte, în jurisprudenta Curții Constituționale principiul egalității nu exclude, ci presupune adoptarea de soluții diferite pentru situații diferite. Nu se poate susține nici ca prevederile legale examinate ar încalcă dispozițiile constituționale privitoare la accesul liber la justiție, deoarece dispozițiile art. 21 din Constituție, care reglementează acest principiu, nu au nici o legătură cu prevederile art. 207 din Codul penal, care instituie o cauza specială de inlaturare a caracterului penal al faptei.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia prevederile criticate ar încalcă principiul constituțional al prezumției de nevinovatie, prevăzut și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constata, de asemenea, ca este neîntemeiată. Și în cazul infracțiunilor de insulta sau calomnie inculpatul este prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Mai mult decât atât, acesta are dreptul de a utiliza proba verității pentru a infirma caracterul penal al faptei. De altfel, art. 207 din Codul penal nu reglementează stabilirea vinovatiei în cazul infracțiunilor de insulta și calomnie. Acest text de lege instituie numai posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor făcute, acestea constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim.

O alta critica de neconstituționalitate consta în susținerea ca dispozițiile art. 207 din Codul penal ingradesc exercițiul dreptului la apărare și, prin urmare, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituție.

Pentru considerentele expuse anterior Curtea constata ca nici aceasta critica nu poate fi reținută. Persoana invinuita de săvârșirea unei infracțiuni de insulta sau calomnie are posibilitatea sa uzeze pentru apărarea sa de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba verității nu este unica modalitate de apărare a persoanelor care ar putea fi inculpate pentru afirmarile sau imputarile făcute, acestea având posibilitatea de a administra orice alte mijloace de proba prevăzute de Codul de procedură penală. De altfel, inculpatul nemulțumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.

În legătură cu critica formulată de autorul excepției privitoare la contrarietatea prevederilor art. 207 din Codul penal cu dispozițiile art. 30 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Constituție, referitoare la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul la informație, Curtea retine ca aceasta nu este justificată. Ea este facuta cu ignorarea dispoziției art. 30 alin. (6) din Constituție, care prevede că "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Autorul excepției critica dispozițiile art. 207 din Codul penal, deoarece pun condiția existenței interesului legitim pentru admiterea probei verității, fără ca legea sa-l definească. De aici posibilitatea respingerii nejustificate a probei verității.

Analizând aceste sustineri Curtea retine ca sunt probleme de interpretare și de aplicare a legii, și nu de constituționalitate, fiind de competența instanțelor judecătorești.

În motivarea excepției autorul acesteia se referă la dispozițiile art. 10 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd dreptul persoanei la libertatea de expresie, drept care include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații sau idei fără amestecul autorităților publice, precum și la jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie.

Analizând aceasta sustinere Curtea constata ca este, de asemenea, neîntemeiată. Apărarea libertății de exprimare, precum și a dreptului la informare impune în anumite situații sancționarea penală a afirmarii lor sau a imputarii lor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui "interes legitim". În același sens sunt și prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". De altfel, în legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa și reluand considerentele anterior exprimate în cauzele "Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei", 1999, și "Lingens împotriva Austriei", 1986, a statuat: "Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, precum și necesitatea de a împiedica divulgarea unor informații confidențiale, sarcina sa este totuși comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a informațiilor și ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotărârea pronunțată în cauza "I. Dalban împotriva României", 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).

Fața de cele arătate, rezultă ca dispozițiile art. 207 din Codul penal sunt constituționale, ele nefiind în contradictie cu nici unul dintre textele constituționale invocate de autorul excepției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, excepție ridicată de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 16 noiembrie 2000.