Decizia nr. 261/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Lucian Stangu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curții de Apel București - Secția I penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 noiembrie 2000 în prezenta autorului excepției, care a răspuns în nume personal, precum și pentru Societatea Comercială "Eurocontact" din București, a aparatorului părții Sorin Rosca Stanescu și a reprezentantului Ministerului Public, dezbateri care au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 23 noiembrie 2000 și apoi la 5 decembrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 2 mai 2000, pronunțată în Dosarul nr. 740/2000, Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Anton Sommert în cadrul unui proces de insulta și calomnie, având ca obiect recursul declarat de acesta împotriva unei decizii penale prin care i s-a respins contestația în anulare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care nu prevăd calea de atac a recursului împotriva unei decizii prin care se respinge contestația în anulare, încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în fața legii a cetățenilor, ale art. 20 alin. (1), fiind în neconcordanta cu pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, ale art. 21 alin. (1) și (2) referitoare la accesul liber la justiție, precum și ale art. 48 alin. (3) referitoare la obligația statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. De asemenea, autorul excepției de neconstituționalitate susține ca în cursul procesului penal, în diferite faze, nu i-au fost respectate drepturile procesuale și în plus nu poate folosi, datorită dispozițiilor legale criticate, nici căile de atac în cadrul contestației în anulare.

Curtea de Apel București - Secția I penală, exprimandu-și opinia, apreciază ca dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituționale, întrucât, în ipoteza admiterii contestației în anulare pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 386 din Codul de procedură penală și a trimiterii cauzei pentru rejudecare la instanța de fond sau la instanța de apel, sentinta pronunțată în fond și, respectiv, decizia pronunțată în apel sunt supuse căilor de atac prevăzute pentru apel și, respectiv, pentru recurs, potrivit prevederilor art. 361 și, respectiv, art. 385^1 din Codul de procedură penală. În situația respingerii contestației în anulare, prin decizia pronunțată de aceeași instanța de recurs nu s-a prevăzut calea de atac a recursului, întrucât vizează infracțiuni prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, care sunt de competența judecătoriilor. Împotriva sentințelor pronunțate de judecătorii s-a prevăzut calea de atac a recursului, conform art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, astfel ca, prin posibilitatea exercitării din nou a unui recurs împotriva deciziei instanței de recurs care a soluționat, prin respingere, contestația în anulare, s-ar prelungi nejustificat procesul penal. Prin aceasta nu se ingradeste accesul liber la justiție, deoarece partea a avut la indemana calea de atac prevăzută la art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, iar împotriva hotărârilor definitive aceasta parte se mai poate adresa cu cerere procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, solicitând promovarea unui recurs în anulare, în condițiile prevăzute la art. 410 din Codul de procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția ridicată este neîntemeiată, deoarece contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, iar ratiunea sa este aceea de a asigura remedierea erorilor ce s-ar putea produce în activitatea instanțelor judecătorești. Întrucât contestația în anulare, ca toate căile extraordinare de atac, reprezintă o prelungire a procesului penal, aceasta trebuie să fie folosită sub un strict control judecătoresc. De aceea, atunci când contestația în anulare este intemeiata pe cazurile prevăzute la lit. a)-c) ale art. 386 din Codul de procedură penală, activitatea de judecată se desfășoară în doua etape, și anume admiterea în principiu și examinarea temeiniciei cererii. Examinarea în principiu implica analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea acestei cai extraordinare de atac. În ipoteza în care instanța constata ca vreuna dintre cerințele legale nu este îndeplinită, aceasta respinge, prin încheiere, contestația în anulare ca fiind, în principiu, inadmisibila, iar în ipoteza în care constata ca cerințele sunt îndeplinite, admite, prin încheiere, contestația în anulare, ca fiind admisibilă în principiu, urmând să fie analizata temeinicia cererii. În cea de-a doua etapa, judecand contestația după admiterea ei în principiu, instanța fie va desfiinta prin decizie hotărârea a carei anulare se cere, procedând la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, fie va respinge, prin decizie motivată, contestația în anulare, ca fiind neîntemeiată. Se apreciază ca nici încheierea de respingere în principiu, ca fiind inadmisibila, nici decizia de admitere sau respingere, ca intemeiata sau neîntemeiată, a contestației în anulare nu sunt susceptibile să fie atacate cu apel sau cu recurs, deoarece sunt pronunțate de o instanța de recurs. Întrucât nici un subiect procesual nu poate exercita o cale de atac împotriva acestor hotărâri, nefiind o imposibilitate numai pentru partea vătămată, este exclusa ipoteza discriminarii sau a aplicării unui tratament inegal.

Poate fi atacată cu apel sau cu recurs, după caz, numai sentinta sau decizia pronunțată în cazul în care contestația este intemeiata pe art. 386 lit. d) (când împotriva unei persoane s-au pronunțat doua hotărâri definitive pentru aceeași fapta), iar hotărârea a carei anulare se cere a rămas definitivă la prima instanța sau la instanța de apel. Asadar posibilitatea atacarii cu apel sau cu recurs a fost acordată în cazuri temeinic justificate (numai dacă împotriva unei persoane au fost pronunțate doua hotărâri definitive și numai dacă hotărârea a carei anulare se cere a rămas definitivă la prima instanța sau la instanța de apel, dacă este cazul, pentru a nu priva partea de vreun grad de jurisdicție), fără a crea vreo discriminare. În aceste condiții prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care prevăd ca cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice. Principiul egalității nu trebuie să atragă aplicarea aceluiași regim juridic unor situații diferite.

În ceea ce privește contrarietatea dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, se arata ca lipsa posibilității de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestației în anulare nu este de natura sa prejudicieze accesul liber la justiție sau sa ingradeasca exercițiul acestui drept, în condițiile în care calea de atac a contestației în anulare poate fi promovata numai după ce subiectul procesual a exercitat toate căile ordinare de atac prevăzute de lege [în cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c) din Codul de procedură penală], partea beneficiind de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege. Referitor la susținerea ca aceleași prevederi legale contravin dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituție se arata ca imposibilitatea legală de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestației în anulare nu este de natura sa aducă atingere dreptului oricărei persoane de a obține despăgubiri din partea statului în cazul în care a suferit un prejudiciu de pe urma săvârșirii unei erori judiciare în procesul penal. În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate, în raport cu art. 20 alin. (1) din Constituție și cu art. 6, 13 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se arata ca prin art. 6 alin. 1 din convenție "nu se conferă nici un drept victimei unei infracțiuni de a declansa proceduri penale împotriva autorului acesteia și nici de a cere continuarea procedurilor până la pronunțarea unei hotărâri de către o instanța judecătorească. Mai mult, dispozițiile art. 6 din convenție nu sunt aplicabile în cazul căilor extraordinare de atac". Cu privire la pretinsa contrarietate dintre prevederile legale criticate și dispozițiile art. 17 din convenție, referitoare la interzicerea abuzului de drept, acestea nu au aplicabilitate în speta. Având în vedere ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 6, 13 și 17 din convenție, este neîntemeiată susținerea ca ele ar contraveni dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, ale părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Sentinta data în contestație este supusă apelului, iar decizia data în apel este supusă recursului." Aceste dispoziții legale privesc căile de atac ce pot fi folosite împotriva hotărârilor judecătorești date în soluționarea contestației în anulare.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca acest text contravine dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 alin. (1), cu referire la art. 6, 13 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 21 alin. (1) și (2) și ale art. 48 alin. (3) din Legea fundamentală, texte care au următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 20 alin. (1): "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 48 alin. (3): "Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale."

Dispozițiile din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, prevăd:

- Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]";

- Art. 13: "Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.";

- Art. 17: "Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de aceasta convenție."

Autorul excepției considera ca dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece nu prevăd nici o cale de atac împotriva deciziei date de instanța de recurs în soluționarea contestației în anulare.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea Constituțională constata ca aceasta este neîntemeiată și, în consecința, urmează sa o respingă.

Cu privire la critica de neconstituționalitate potrivit căreia dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituție, se retine ca în activitatea sa jurisdicțională anterioară Curtea Constituțională a examinat semnificatia acestui principiu. Astfel, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat ca liberul acces la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare și extraordinare de atac, este de competența exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluție decurge din dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", precum și din cele ale art. 128 din Constituție, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

În considerentele aceleiași decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul liber la justiție nu poate fi îngrădit, este aceea ca nici o categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exercițiul drepturilor procesuale prevăzute de lege. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

În același sens Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, și anume prin deciziile nr. 92 din 11 septembrie 1996 și nr. 38 din 26 februarie 1998, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996 și, respectiv, nr. 177 din 13 mai 1998.

Curtea constata, de asemenea, ca prevederile legale criticate sunt în concordanta și cu dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție Curtea a statuat în mod constant (de exemplu, prin Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999) ca instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu este contrară principiului egalității cetățenilor în fața legilor și a autorităților publice atâta timp cat aceste reguli asigura egalitatea cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

Referitor la susținerea ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituție Curtea constata că nu exista nici o legătură între prevederea legală ce face obiectul excepției și obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale.

În sfârșit, Curtea constata ca este nefondata și susținerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece conținutul dispozițiilor legale nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare al acestei norme juridice internaționale.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 23 alin. (1), (4) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curții de Apel București - Secția I penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 5 decembrie 2000.