Decretul-lege nr. 2650/1940

Referat către Consiliul de Miniștri,

Domnilor Miniștri,

Problema evreeasca constituie o problemă politica, juridică și economică, în marginile Statului român autoritar și totalitar, care descifreaza, prin conținutul și felul satisfacerii ei, însăși legea destinului Natiei. Se poate spune ca prin rezolvarea acestei probleme, se statorniceste dreptatea poporului român.

Statutul pe care vi-l infatisez, reglementează pe liniile poruncilor fundamentale ale desvoltarii Natiei, situația juridică a evreilor din România.

Nu este un lucru fără folos sa amintesc ca acest Statut incearca, asezand un punct de plecare într-o lucrare pe care timpul, pe diferitele lui impulsuri și rasvratiri, urmează sa definească și s-o desavarseasca o rezolvare a problemei, prin mijloacele noastre launtrice. Nu este de asemeni lipsit de însemnătate sa amintesc ca, în stadiul de acuitate a problemei evreesti, acțiunea de înnoire a puterilor de vieata românească care cer sa iasa în larg, trebuie să izvoreasca în deosebi, dintr-o ordine juridică noua, sinceră, sprijinita pe realitatile românești.

Au fost timpuri, în țara noastră, chiar îndată după razboiu, cînd problema aceasta, atît de grava astăzi, putea să fie rezolvată, în cadrul legilor existente în acea vreme și prin măsuri administrative.

Ceea ce s-a întâmplat însă, începînd cu sfîrșitul anului 1918, la noi, aminteste, în primul rând, vremurile de odinioara ale lui Mihai Voda Sturza, cînd "a trecut peste țara atîta nenorocire", deschizandu-se "porțile Moldovei, jidovilor", cum se scrie în însemnările vremii în al doilea rând, dovedește ca o vindecare numai pe calea măsurilor administrative, este neîndestulătoare și o noua ordine legală, făcînd parte dintr-un sistem, trebuie să aseze toate punctele organice de sprijin și de apărare, ale Natiei.

Fără indoiala ca reglementarea situației juridice a evreilor trebuie să fie unitară și hotărâtă. Rezolvarea unitară înseamnă statornicirea unor norme de drept sub porunca unei preocupări, precise și sigure; înseamnă prezenta unui singur scop în toată aceasta lucrare; înseamnă elaborarea unui sistem juridic izvorat din realitatile românești; înseamnă încă, să se cunoască din capul locului punctul de plecare și punctul de sfîrșit al problemei. Prin rezolvarea unitară, nu trebuie să se înțeleagă o rezolvare brusca. Ea presupune, într-o politica temeinica și serioasă, pentru interesele mari ale tarii, o succesiune de măsuri, poruncite de un singur scop: salvarea Natiei. Cine a urmărit framantarile poporului român, în cursul secolului al XIX-lea în perioada următoare domniilor regulamentare; cine cunoaște ofitele domnești izvorâte din hotărîrea domnească de a apara Natia, își da seama de toate silintele Domnilor nostri, în politica dusa împotriva primejdiei de înstrăinare. Este mai ales, în aceasta vreme, un punct de plecare pentru o mișcare spirituală, la început pur formala, din punct de vedere juridic; o mișcare spirituală care se adanceste cu vremea, desprinsa din aceasta unica nevoie și care înseamnă, în aceste timpuri, nadejdea de așezare, a oricărei îndreptări, de-a lungul vremurilor de politicianism marunt.

Realitatea românească, în materie, se rezuma, într-un procent de 10 la suta populație evreeasca din populația naționala totală.

În fața acestei situațiuni, fiecare român, cu dragoste de țara și neam, trebuie să se pătrundă de adevărul ca problema evreeasca trebuie rezolvată, nu prin măsuri de împrumut servil, ci în marginile realitatilor românești.

Fără indoiala ca se poate proceda la adoptarea servila a normelor de drept din țările stapanite de un puternic spirit de infaptuire a unei comunități naționale pure. Dar realitatile românești, definesc porunci românești.

Aceste porunci pot fi mai incisive și ireductibile în unele materii. Jocul intamplator la noi, al expedientelor în opera de guvernare, al practicilor fără știința, fără siguranța și fără orientare, ne-ar impinge către un empirism plin de intunecare și de descurajare, care ar primejdui rezolvarea problemei însăși, interesul Natiei însăși.

II. Constituția Română din 27 Februarie 1938, statorniceste în art. 1, ca România este un Stat Național. Constitutiunea din 1923 formula, în art. 1, același principiu. Din conținutul legiuirilor constituționale arătate rezultă însă ca formulele acestea, identice din punct de vedere literar, se deosibesc adanc. Statul Național în marginile formulei constituționale din 29 Martie 1923, rezuma o formula fără conținut. Statul Național în marginile legii constituționale din 27 Februarie 1938 rezuma o realitate: Statul promovator al realitatilor românești, al forțelor lui autochtone. Pînă la această lege fundamentală naționalismul a încercat infrangeri continui. Naționalismul tradițional al lui Balcescu și Kogălniceanu, pînă la Unire, a fost invins de liberalism. Un naționalism importat și formal s-a substituit, printr-o anumită practica politica, naționalismului autohton. Statul Național a fost în realitate Statul liberal, desavarsit după tipare străine de nevoile noastre și adoptate pe cale de împrumut. Nepotrivirea între formule politice împrumutate și realitatile organice românești a făcut sa isbucneasca naționalismul ideologic al cărui eminent reprezentant a fost Eminescu. De aici naționalismul evolueaza câte un înțeles romantic și sentimental, care se îndreaptă, foarte curând în afară de isbucnirile protestatoare, către un naționalism organic. Determinismele naționalismului, pentru România, nu se poate rezuma astăzi, numai în afirmarea unui principiu spiritual, ci la organizarea lui în adancurile Natiei; la afirmarea originalitatilor naționale în drumul realizarilor; la o alaturare, vie și întreaga, a politicii constructive, de particularitățile organice ale Natiei.

Naționalismul trece acum, cu acest Statut și în limitele legii fundamentale, dela o pura mișcare spirituală și dela un militantism protestatar, la perioada de organizare. Prolegomenele miscarii naționaliste capata drumul organic al destinului român. O noua ordine de Stat se încheagă, în marginile constituționale, care a impus legilor speciale organizarea priorității intereselor naționale, adică domnia Națiunii în forțele ei creatoare și în impulsurile ei morale. Națiunea în sensul legii constituționale a devenit mai puțin o comunitate juridică sau o colectivitate politica, mai mult o comunitate spirituală și organică asezata pe legea sângelui din care izvorăște o erarhie a drepturilor politice. În această lege a sângelui, sînt cuprinse toate "posibilitățile de suflet, de spirit, de etica". Apărarea sângelui constituie baza morala a recunoașterii drepturilor politice supreme. De altfel realitatea Statului național, în formula legii constituționale din 27 Februarie 1938, se precizează prin:

a) Proclamarea legii sângelui;

b) Proclamarea principiului ca Națiunea Română este creatoare de Stat;

c) Promovarea categoriilor functionale, naționale, ca realitati politice de baza;

d) Distincția juridică și politica între români de sânge și cetățeni români.

III. Statul Roman, autoritar în virtutea legii constituționale, devine prin legea din iulie 1940, privitoare la organizarea Partidului Națiunii, un Stat totalitar, în sectorul politic. Evoluția aceasta nu este în contrazicere cu principiile constituționale, care cuprinde în ele putinta aceasta de evoluție politica dela autoritarism la totalitarism, în funcție de necesitatea asigurării existenței poporului român. Forțele active, care pot, prin trainicia lor creatoare, sa aseze o elita noua, din substanța de vieata a traditiei istorice, a realitatilor românești și a noului regim, păstrează întreaga lor libertate; iar Statul totalitar, în sectorul politic, înseamnă mai puțin un imperiu al libertății formale și haotice, mai mult o confuzie cu natia o unire a puterilor de jos cu puterea de sus, o concentrare a energiilor lucrătoare într-o singura voința conducatoare; o libertate ordonată.

Statutul ce va prezint cuprinde reglementarea stării juridice a evreilor din România, în cele trei sectoare ale vieții publice:

1. Spiritual;

2. Politic;

3. Economic.

Aceasta reglementare este statornicită, dealtfel, în limitele prevederilor constituționale.

În sectorul spiritual proiectul de decret cu putere de lege, privitor la starea juridică a evreilor din România, nu statorniceste hegemonia Statului. Libertatea de constiinta, absolută în sistemul Statului român, libertatea religioasă, libertatea cultului mozaic, libertatea învățămîntului mozaic, de toate gradele, rămîn sub protecția legii constituționale.

Dacă libertatea de constiinta este absolută, libertatea cultului, a învățămîntului, a dreptului de asociație sînt libertăți pe care legea constituțională le garantează, potrivit legilor de aplicatiune a prevederilor constituționale. Acest lucru rezultă clar din art. 10 din Constituție în cuvintele "în condițiunile statornicite de legi"; în partea finala a art. 19 din Constitutiune prin cuvintele: "raporturile între diferitele culte și Stat sînt de domeniul legilor speciale"; cum în sfîrșit o arata alin. 2 din art. 19: "Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protectiune, întru cat exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri, siguranței Statului". Prin acest statut cuprins în legea constituțională, prin însăși vieata spirituală a evreilor rămîne, nu în stare de integrare în comunitatea românească, ci în îndatorirea de respect față de comunitatea românească, pe temeiul propriei libertăți ce i se recunoaște.

2. Sectorul vieții politice impune însă o reglementare specială și absolută în scopul apărării comunității românești. Vieata politica se rezuma în trei funcțiuni esențiale; în aceea de alegator, de ales și în funcțiunile publice propriu zise. Art. 27 și 67 din legea constituțională fixează directivele în aceasta materie. Într-adevăr, art. 27 prevede că: "numai cetățenii români sînt admisibili în funcțiunile și demnitățile publice, civile și militare, ținându-se seama de caracterul majoritar și creator de Stat a Națiunii Române". Textul constituțional nu statorniceste un drept egal, pentru cetățenii români, la ocuparea funcțiunilor și demnitatilor publice, ci dimpotriva, condiționeaza admisibilitatea cetățenilor români la ocuparea funcțiunilor publice de "caracterul majoritar și creator de Stat al Națiunii Române". A tine socoteala de acest caracter nu înseamnă a exercita numai un simplu drept de apreciere, și un atribut de putere discretionara. Ci înseamnă dreptul Statului de a reglementa fără control, pe temeiul acestui indreptar, însăși drepturile cetățenilor români. Dealtfel, art. 67 din Constituție afirma, în mod absolut, același principiu etnic statornicind ca "nu poate fi Ministru decât cel care este român de cel puțin trei generații". Unele legi ordinare, cum este legea administrativă din 14 August 1938 face aplicațiunea principiului etnic cuprins în art. 27 și 67 din Constituție hotărînd ca Rezidentii Regali, trebuie să fie români de origine. În aceste condițiuni legiuitorul constituant distinge noțiunea de român sau cetățean român de origina - notiune juridică și politica majoră - de noțiunea de cetățean român, care reprezintă o creatiune formala legală.

3. Sectorul vieții economice și sociale, reprezintă fără indoiala aspectul necesar al vieții politice. În conceptia materialista vieata politica este un fenomen de suprafața față de framantarile economice și sociale. În conceptia statala moderna legile politice exercita o vie și directa înrâurire asupra vieții sociale, chiar dacă aceasta n-ar invedera altceva decât o legătură de neînlăturat între forțele sociale care cer sa iasa în larg și structura politica a Statului. Oricare ar fi însă conținutul acestui raport de forte reglementarea sectorului economic și social, prin acest statut, - în afară de legile speciale cu caracter economic, ce vor urma și care vor proceda la reglementarea și controlul activităților economice în cadrul economiei generale a Statului - constituie o urmare necesară a sistemului constituțional.

În fixarea regulilor juridice ale Statului în aceste materii, am fost preocupati de a stabili o limita exactă între aceste principii și regulile constituționale. O atenție deosebită am acordat principiului constituțional al egalității înaintea legilor și principiului libertății de muncă. Aceste principii trebuiesc înțelese însă în cuprinsul lor exact al legii constituționale din 27 Februarie 1938.

a) Dela egalitatea înaintea legii proclamata în legea constituțională din 29 Martie 1923, la egalitatea înaintea legii în Constituția din 27 Februarie 1938, este o deosebire adanca. Legea constituțională din 29 Martie 1923 cuprindea un titlu special: "Despre drepturile Românilor". În această lege fundamentală nu exista nici un titlu privitor la "datoriile românilor". Pe de altă parte întreg asezamantul constituțional din 1923 era patruns de ideea ca românii, fără deosebire de origina etnică, de limba sau de religie, se bucura de toate libertățile și drepturile enumerate în textele constituționale și în legile ordinare; ca românii, sînt egali înaintea legii, fără nicio alta preocupare. Preciziunea unor datorii în textul acestei Constitutiuni avea un caracter cu totul intamplator. Nu forma o grije specială și esențială a legiuitorului constituant. Mai mult încă, recunoașterea drepturilor nu reprezenta un echivalent sau o urmare necesară și etica a implinirii datoriilor fundamentale.

Constituția din 27 Februarie 1938 formulează în titlul II numit "Despre datoriile și drepturile românilor", doua capitole și anume: capitolul 1 "Despre datoriile românilor" și capitolul 2 "Despre drepturile românilor". În partea 1-a se statorniceste suma datoriilor românilor; în partea 2-a, ca urmare necesară a implinirii datoriilor se statorniceste suma drepturilor românilor. Chiar dacă conceptia juridică după care omul nu este subiect de drept și nu are datorii sau funcțiuni față de comunitate, ar fi pusă la indoiala, încă din noua așezare constituțională se desprinde, în mod precis și sigur, prioritatea datoriilor față de drepturi. Întîi îndeplinirea datoriilor către comunitatea românească și apoi recunoașterea drepturilor; mai mult încă, drepturile afirmate de legea constituțională își au izvorul numai în împlinirea datoriilor și numai o egalitate în sarcini poate duce la o egalitate în drepturi;

b) Art. 5 din Constituție statorniceste regula ca: "toți cetățenii români, fără deosebire de origine etnică și credința religioasă, sînt egali înaintea legii, datorandu-i respect și supunere". Acest text cuprinde, fără indoiala, pe cetățenii români, fără deosebire de originea etnică și credința religioasă. Însă principiul acesta al egalității înaintea legii este cuprins în capitolul 1 care se ocupa de datoriile românilor. Prin urmare cetățenii români sînt egali înaintea legilor din punctul de vedere al datoriilor. Pe de altă parte, art. 5 al. 1 prevede că cetățenii români "sînt egali înaintea legii", "datorandu-i respect și supunere" deci principiul egalității înaintea legii este afirmat numai în ceea ce privește datoriile cetățenilor români, cu excepțiile pe care le cuprinde, aceasta materie în textul art. 6 din Constitutiune.

Art. 10 din legea constituțională în vigoare prevede că: "Românii se bucura de libertatea constiintii, de libertatea muncii, de libertatea învățămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile din care decurg drepturi în condițiunile statornicite prin legi". Spre deosebire deci de art. 5 legiuitorul constituant în art. 10 întrebuințează termenul "român", nu "cetățeni români fără deosebire de origine etnică și credința religioasă". Fără indoiala ca legiuitorul constituant nu s-a gandit sa desfiinteze libertatea de muncă pentru unii cetățeni români, dar libertatea de muncă este un drept sprijinit pe împlinirea datoriilor. Esențial este însă concluziunea ca, nu se poate vorbi de egalitate în aceasta materie, între cetățenii români de origine și cetățenii români de origine străină și ca deci reglementarea libertății de muncă pe principiul erarhiei drepturilor este constituțională. Reglementarea muncii deci nu trebuie, necesar, să aibă la baza egalitate între cetățenii români de origine și străini de origine.

Cu atît mai mult ca art. 10 și celelalte texte statornicesc existenta drepturilor, lăsând reglementarea exercițiului lor în grija legiuitorului ordinar. Într-adevăr art. 10 spune: "în condițiile statornicite prin legi".

IV. Sistemul statutului ce propun are la baza lui, câteva principii fundamentale și anume:

1. Principiul reglementării drepturilor evreilor, fără preocuparea de a le ridica calitatea de cetățeni români, cari, în economia proiectului, nu prezintă nici o însemnătate.

2. Distinctiunea juridică și politica între români de sânge și cetățeni români, cu toate urmările vroite ale legiuitorului constituant.

3. Fixarea notiunii "evreu" pe criteriul ritului, criteriul mai restrictiv decât criteriul pur biologic, unit însă cu criteriul sângelui, asa cum se prevede în art. 2; criteriul sângelui însă, în sistemul decretului nu are un conținut fizic, ci etic, asa cum am arătat mai sus; pe aceasta cale toate greutatile ivite în aplicațiunea legislației altor State europene se vor găsi inlaturate.

4. În sfîrșit principiul grupării evreilor în trei categorii, din punctul de vedere al situațiunilor politice, juridice și economice; aceasta însă nu este o grupare intamplatoare. Ea are rostul de tranzitie către un regim care aparține zilei de maine. Un punct deosebit de important de stabilit în decretul cu putere de lege, a fost acela al definitiunii legale a "evreului".

În art. 2 am socotit evrei, în sensul legal, pe cei de religie mozaica, socotind o incompatibilitate morala, spirituală și organică între romanul de sânge și religie mozaica; am adancit aceasta idee la cei născuți din părinți de religie mozaica, purtînd în sangele lor destinul unei incompatibilități spirituale și organice, agravată deci prin ascendenta; am barat drumul de infiltrare în granitele comunității naționale, acelora care, la naștere au căpătat binecuvantarea religiei crestine, dacă părinții săi de religie mozaica, nu au fost, mai înainte botezati, socotind acest act de încredințare a copilului, religiei crestine, ca un act de oportunitate din punct de vedere politic, pe care ascendenta implacabila nu l-a putut șterge; aceasta chiar dacă mama acelui crestin este de religie creștină, iar tatăl de religie mozaica, socotind în acest caz, rezistenta religioasă a tatălui, ca un semn al destinului celui născut. Prin urmare alineatele c și d, deși cuprind în redactare un aparent pleonasm, totuși necesar în cuvintele "de religie mozaica nebotezati" se referă la situațiuni precise, iar cuprinsul lor rămîne să fie statornicit, în conținutul arătat prin interpretarea instanțelor judecătorești. Am păstrat aceeași stare juridică copilului născut din mama de religie mozaica, în afară de căsătorie; în sfîrșit am inglobat în noțiunea legală de evreu și "femeile intrand în alineatele premergătoare, căsătorite cu crestini, dacă au trecut la crestinism cel mai târziu un an înainte de înființarea Partidului Națiunii", fără însă vreo urmare juridică asupra situațiunii soților lor și urmașilor lor, care aparțin mai departe comunității naționale.

În sfîrșit, în cuprinsul aceluiași text, m-am ocupat de doua împrejurări și anume am stabilit ca:

a) Situația de evreu asa cum o stabilește decretul cu putere de lege, nu poate fi schimbată prin trecerea la crestinism a celor de religie mozaica, după data publicării decretului;

b) Cei ce fac parte, la publicarea decretului, din comunitatile evreesti, sînt socotiți de religie mozaica.

Iar evreii de origine, atei, sînt socotiți evrei în înțelesul decretului.

Statutul statorniceste o grupa a evreilor care au venit în România după 30 Decemvrie 1918. Evreii din această categorie sînt supuși la interdictiuni majore. Consiliul de Miniștri va recunoaște pentru aceștia, în mod limitativ, practica unor activități și îndeletniciri, în domeniul liber, adică în acel domeniu nesupus restrictiunilor legale.

Statutul deosibeste o alta grupa alcătuită din evrei, care prin trecutul și vieata lor, pot sa folosească darul Natiei române, de a le recunoaște un regim de favoare determinat, însă, în mod rigid, pe criterii morale. Criteriile morale au fost stabilite, cu grije și cu dreptate, ținînd socoteala nu numai de lungă așezare a unor evrei în țara, ci de o sumă de acte și fapte, precise și neindoielnice, din care să rezulte consideratiunea juridică de a li se menține drepturile. Textul art. 4 al decretului îi arata pe cei ce au căpătat naturalizarea prin lege sau dispozițiunea legală individuală, pînă la 30 Decemvrie 1918; pe cei ce au dobîndit naturalizarea, în mod colectiv, în temeiul art. 7 part. 2 lit. c din Constituția modificată în 1879, servind Țara sub drapel, în timpul războiului pentru Independenta, în urma art. 44 al Tratatului dela Berlin din acel an; pe locuitorii evrei din Dobrogea, care au dobîndit naturalizarea și drepturile politice, în temeiul dispozițiunilor legii din 1909, 1910 și 1912; pe cei ce au luptat în linia de foc, în razboaiele României, pentru România, făcînd deci o distinctiune între cei ce au fost mobilizati fie la servicii, partea sedentara, sau zona de operație și între cei care au luat parte la lupte, infruntand dusmanii tarii, direct în linia de foc; instanțele judecătorești vor stabili, dela caz la caz, aceasta situație, pe criteriile arătate, pentru aceștia din urma, care numai ei vor folosi acest drept. Chiar în categoria acestora am exclus dela beneficiul legii pe cei care au căzut, individual prizonieri, care au dispărut în timpul luptelor sau care au trecut în teritoriul ocupat de inamic. Am cuprins în această categorie pe cei răniți, decorati, citați cu ordine, pentru acte de bravura, în timpul războiului, chiar dacă n-au fost în linie de foc, gandindu-ma la cei cativa cercetasi, care s-au făcut vrednici de asemenea distinctiuni.

În sfîrșit, în aceeași grupa, am cuprins urmașii celor morți în razboaiele României și urmașii categoriilor exceptate.

Chiar evreii din această categorie însă nu intră în comunitatea naționala deoarece:

a) Ei nu au dreptul, în viitor, sa dobândească funcțiuni publice;

b) Nu au dreptul să aibă și sa dobândească proprietăți rurale de orice fel, în România;

c) Nu pot sa participe la conducerea și activitatea politica a tarii;

d) Nu pot fi militari de cariera.

În sfîrșit Statutul statorniceste o a treia grupa alcătuită din evreii care nu fac parte din celelalte două categorii și care pot sa exercite, în virtutea decretului cu putere de lege, activități și profesiuni în afară de cele interzise prin dispozițiunile categorice ale decretului.

Proiectul de decret lege prevede, pentru evreii din aceasta grupa și pentru evreii veniti în România după 1918, interdictiunea:

a) De a ocupa funcțiuni publice, de orice fel cu și fără salariu;

b) De a colabora în mod direct, la activitatea serviciilor publice;

c) De a fi membrii în profesiunile care au, prin structura lor, legătură directa cu autoritățile publice, decretul cu putere de lege arătând cu titlu de exemplificare profesiunea avocaților, notarilor publici, experților;

d) De a fi membrii în consiliile de administrație ale întreprinderilor de orice natura, publice și particulare;

e) De a fi comercianți în comunele rurale;

f) De a fi comercianți de băuturi alcoolice și deținători de monopoluri, cu orice titlu;

g) De a fi tutor sau curator ai incapabililor care sînt de religie creștină;

h) De a fi militari;

i) De a fi deținători sau inchirietori de cinematografe; deținători, editori de cărți, ziare și reviste românești, colportori de imprimate românești și deținătorii oricăror mijloace de propaganda naționala, românească;

j) De a fi conducatori, membri și jucatori în asociațiile sportive naționale;

k) De a dobândi proprietăți rurale de orice fel în România; dispozițiunea aceasta se referă la toate categoriile și se întinde și la situațiunile actuale, art. 11 din acest decret cu putere de lege, reglementand trecerea proprietăților dela evrei la românii de sânge, păstrând dreptul de preemțiune al Statului și, exproprierea evreilor proprietari de bunuri rurale în România;

l) De a fi oameni de serviciu la instituțiile publice;

m) De a exercita puterea părintească asupra copilului crestin, în alte condițiuni decât acelea stabilite de art. 13 din acest decret cu putere de lege.

Statutul interzice evreilor prin art. 14 dobândirea de nume românești, socotind orice abatere ca o infracțiune și actele de atribuire în viitor, nule de plin drept, instanța chemată să aplice pedeapsa pronunțând și nulitatea acestui act.

Este necesar sa arat ca în vieata economică se impun măsuri care nu formează obiect de preocupare specială pentru acest decret cu putere de lege dar pe care acest statut le comanda ca urmări de neinvins, privitoare la controlul și romanizarea economiei.

V. Statutul în sfîrșit, precizează modalitățile de aplicare ale decretului, termenele de aplicare impuse de împrejurările economice; respecta drepturile câștigate, determina garanțiile necesare pentru valorificarea drepturilor celor interesați, creând în aceasta materie garanții juridice privitoare la valorificarea calității de evreu și categoriei respective pe deoparte, și garanții privitoare la verificarea modului de aplicare, din partea organelor administrative, a dispozițiunilor acestei legi, pe de altă parte, stabilește în sfîrșit sancțiunile abaterilor dela prevederile acestui decret cu putere de lege, și felul aplicării acestor sancțiuni.

România este țara numai a Românilor. Tăria și structura Natiei sta în intaietatea virtutilor eroice, pentru care pământul, economia și conducerea politica, pe scara întregii erarhii sînt puncte vitale de promotiune. Natia noastră este o natie de țărani; taranimea este isvorul ei întreg; este nobletea noastră de sânge și pămînt, de aci apărarea ei în funcțiunile esențiale; semnalul de alarma al legii acesteia.

Acest statut juridic, politic și economic, al evreilor, impune, prin discriminare, charta drepturilor Românilor. Statutul isvoraste sub impulsul destinului istoric implacabil și formulează legea de apărarea Natiei. El înseamnă, mai mult, pentru cei care poarta răspunderea politica a guvernarii, singurul punct de plecare sigur, hotărât și onest, către o Romanie legată de veșnicie. Timpurile de maine imi vor da dreptate.

Dacă și Domniile - Voastre impartasiti modul meu de a vedea, va rog a ma autoriza sa pun Înaltei semnături a Maiestatii Sale Regelui, alăturatul proiect de lege cu putere de lege.