Decizia nr. 264/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.078/2000 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal răspunde Filimon Neculai, prin avocat Dan Laurentiu Stoicescu, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul părții Filimon Neculai susține ca excepția de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată este neîntemeiată, arătând ca asupra dispozițiilor legale criticate Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, în sensul că acestea sunt constituționale.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând ca stabilirea unor măsuri reparatorii de care urmează sa beneficieze foștii proprietari tine de opțiunea politica a legiuitorului, iar instanțele de judecată, în realizarea actului de justiție, verifica dacă în fiecare speta sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea imobilelor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 4 mai 2000 Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 1.078/2000 al acelei instanțe, privind judecarea apelului declarat de intervenientul Mircea Popescu și de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1.680/1999, pronunțată de Tribunalul București. Obiectul litigiului judecat de instanța de fond îl constituie acțiunea pentru restituirea unui imobil trecut în proprietatea statului prin naționalizare, potrivit

Decretului nr. 92/1950 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată arata ca prin dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

a fost definită noțiunea de "titlu valabil", de a cărui existenta este legată păstrarea de către stat a bunurilor dobândite, numai dacă "intrarea în proprietatea statului a bunului a avut loc cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar prin alin. (3) al art. 6 s-a prevăzut "dreptul instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului asupra bunurilor dobândite în intervalul de timp 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 [...]". În conceptia instanței de judecată aceste dispoziții ale

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

încalcă prevederile art. 125 alin. (3) și ale art. 144 din Constituție, care privesc stabilirea competentei instanțelor judecătorești și atribuțiile Curții Constituționale, precum și prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacra principiul neretroactivitatii legii, acest din urma text fiind invocat în raport și cu art. 20 alin. (2) din Constituție, referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului. În esenta, autorul excepției considera ca, potrivit textelor de lege criticate, instanțele de judecată "infaptuiesc controlul constituționalității legilor de naționalizare adoptate în intervalul de timp 6 martie 1945-22 decembrie 1989", ceea ce, conform opiniei sale, contravine "articolului 144 din Constituție, care atribuie numai Curții Constituționale dreptul de a controla constituționalitatea legilor". Se arata, în continuare, ca sub regimul constitutiilor adoptate "în intervalul de timp 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu erau instituite organisme care să efectueze controlul constituționalității legilor, o astfel de competența neavând-o nici instanțele judecătorești". De asemenea, se mai arata ca în legile de naționalizare nu era prevăzută nici posibilitatea atacarii lor în instanța. În consecința, apreciază autorul excepției, "o lege care ar investi în prezent instanța cu competența de a controla constituționalitatea legilor adoptate înainte de intrarea în vigoare a actualei Constituții ar retroactivă, fapt care aduce atingere principiului neretroactivitatii legilor nepenale, înscris în art. 15 alin. (2) din Constituția României". Continuandu-se acest rationament, se apreciază de către autorul excepției ca "o lege actuala care atribuie instanței judecătorești dreptul de a controla conformitatea legilor de naționalizare adoptate în trecut cu dispozițiile constituționale de la acea data, drept pe care instanțele nu-l aveau la vremea respectiva, retroactiveaza". Pe de altă parte, instanța considera ca "o lege care stabilește în competența instanțelor judecătorești dreptul acestora de a examina situații juridice născute și încheiate înainte de adoptarea ei contravine dispozițiilor art. 125 alin. (3), raportate la art. 15 alin. (2) din Constituția României [...]". Instanța mai considera, de asemenea, ca "prin prevederile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

s-a dat efect retroactiv dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție", incalcandu-se astfel dispozițiile constituționale ale art. 20 alin. (2), raportat la art. 15 alin. (2), întrucât, conform textului de lege criticat pentru neconstituționalitate, în procesul de examinare a titlului de dobândire a bunului de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instanța trebuie să verifice conformitatea legii respective cu constitutiile din acea perioada și, în același timp, și cu tratatele internaționale la care România era parte, deși constitutiile în vigoare în intervalul respectiv nu contineau nici un fel de referire în aceasta privinta.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și optează pentru respingerea acesteia. În susținerea acestui punct de vedere se arata ca "în mod direct,

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

prevede doar obligația instanței de a verifica valabilitatea nașterii sau transferului dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor naționalizate, expropriate, confiscate etc., în raport cu legea, Constituția și tratatele". De asemenea, se arata ca "În mod indirect însă, dat fiind principiul supremației Constituției, instanțele au a verifica și dacă legile contraveneau constitutiilor anterioare, pentru a stabili dacă reglementările ordinare puteau produce ori nu efecte". Se considera de către Guvern ca, deși soluția este discutabila, întrucât în practica instanțelor unele dintre acestea pot stabili, de exemplu, ca

Decretul nr. 92/1950

contravine Constituției din 1948, iar altele, dimpotriva, pot să-i constate constituționalitatea, nu se poate totuși aprecia ca "atribuirea unei asemenea competente instanțelor judecătorești constituie o încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituție. Dimpotriva, o asemenea competența este o expresie a principiului tempus regit actum verificarea unui raport juridic în raport cu legislația în vigoare la momentul nașterii, modificării sau stingerii sale". De asemenea, se apreciază în punctul de vedere al Guvernului, "nici atribuirea unei noi competente instanțelor judecătorești nu poate constitui o încălcare a neretroactivitatii legii, chiar dacă vizează verificarea unor situații juridice care și-au produs efectele sub imperiul unei legi care nu mai este în vigoare, deoarece chiar legea actuala leagă anumite efecte juridice - dreptul de retrocedare, de despăgubire - de acele situații juridice trecute". În sfârșit, se mai arata ca asupra constituționalității

art. 6 din Legea nr. 213/1998

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 136/1998.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit.c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care au următorul cuprins: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. [...]

(3) Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului."

Textul de lege criticat este considerat neconstitutional de autorul excepției, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2), ale art. 20 alin. (2) și ale art. 125 alin. (3), care au următorul cuprins:

- art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.";

- art. 20 alin. (2): "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- art. 125 alin. (3): "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege."

De asemenea, textul de lege criticat este considerat neconstitutional și pentru ca ar încalcă prevederile art. 144 din Constituție, referitor la atribuțiile Curții Constituționale, prevederi care, astfel cum motiveaza instanța judecătorească prin încheiere, "atribuie numai Curții Constituționale dreptul de a controla constituționalitatea legilor".

Curtea, examinând dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, constata ca acestea nu încalcă nici unul dintre textele Constituției invocate în motivarea excepției de neconstituționalitate.

În realitate, prin dispozițiile alin. (1) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998

se stabilește ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, pe lângă alte bunuri, și acelea care au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil. Curtea observa ca reprezintă o opțiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condițiile de îndeplinirea cărora depinde apartenența bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportarii acestora la cadrul constituțional și legal în vigoare la data preluării bunurilor de către stat. Textul

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia are asadar caracterul unei condiționari legale a apartenentei bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la domeniul public sau la domeniul privat al statului. Este constituțional ca Parlamentul sa fi optat pentru soluția cuprinsă în textul criticat pentru neconstituționalitate și sa considere, în mod indirect, ca bunurile care nu au intrat "în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea statului sa nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului și astfel să poată fi revendicate de către cei de la care au fost preluate în mod abuziv, asa cum prevede alin. (2) al art. 6.

Curtea retine, în consecința, ca prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacra principiul neretroactivitatii legilor. Prevederile

Legii nr. 213/1998

se aplică de către instanțe după intrarea în vigoare a acesteia și nu produc efecte pentru perioada anterioară. Faptul ca în alin. (1) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998

este indicată, pentru aprecierea valabilității titlului pe baza căruia bunurile au fost dobândite de stat în trecut, "respectarea tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat [...]", nu are semnificatia retroactivarii dispozițiilor

Legii nr. 213/1998

și ale Constituției în vigoare, inclusiv ale art. 20 privind tratatele internaționale referitoare la drepturile omului. Dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

nu fac decât sa fixeze reperele, pe baza cărora instanțele de astăzi, care aplica

Legea nr. 213/1998 , trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. De altfel condiția constituirii titlului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, stabilită prin

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 , nu înseamnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existenta în momentul constituirii lui, iar nu la cerințele de astăzi. Or, este notoriu faptul ca principiul supremației Constituției și cel al legalității erau, în mod formal, consacrate și în constitutiile din perioada regimului anterior, ceea ce presupunea obligativitatea respectării lor de către autoritățile statului, inclusiv în cazul preluării unor bunuri din proprietatea particularilor. Referirea pe care o face textul la tratatele internaționale la care România era parte nu are semnificatia aplicării retroactive a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția adoptată în 1991, cum susține instanța care a invocat excepția, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care, formal, era recunoscut și în regimul anterior, chiar dacă în fapt era nesocotit ori de câte ori acel regim considera ca este în interesul sau sa procedeze în aceasta maniera. Aceasta nu înseamnă însă ca actele autorităților statului din acea perioada nu trebuie examinate și apreciate și prin prisma tratatelor internaționale la care statul era parte și pe care deci era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora.

De altfel, în legătură cu aceeași problema a examinării valabilității titlurilor prin care statul a dobândit anumite bunuri în perioada regimului trecut, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, ca măsurile cuprinse în Legea pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, "nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate".

Curtea Constituțională retine ca nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Constituție nu este intemeiata, întrucât precizarea referitoare la competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945-1989 este prevăzută la alin. (3) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998 , ceea ce este perfect compatibil cu textul constituțional invocat, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești este stabilită de lege. De altfel alin. (3) al

art. 6 din Legea nr. 213/1998

se încadrează în prevederile normelor privind competența generală a instanțelor judecătorești în materia litigiilor privind proprietatea.

Curtea Constituțională constata ca este nefondata și critica potrivit căreia prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

încalcă dispozițiile art. 144 din Constituție, care "atribuie numai Curții Constituționale dreptul de a controla constituționalitatea legilor". În realitate, prin dispozițiile legale criticate nu se instituie un control de constituționalitate, în sensul dispozițiilor art. 144 din Constituție, cu privire la acte adoptate anterior Constituției din 1991, care și-au epuizat efectele în urma cu zeci de ani, sub alte regimuri constituționale. Prin aceste dispoziții legale se prevăd unele criterii de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilității titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945-1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului. Opțiunea legiuitorului de a nu recunoaște valabilitatea preluării în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale a bunurilor care au intrat în proprietatea statului fără un titlu valabil nu are nici o legătură cu dispozițiile care prevăd atribuțiile Curții Constituționale în regimul constituțional instituit prin adoptarea Constituției din 1991.

De altfel, în cadrul controlului prealabil, conform art. 144 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998 , și anume prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, stabilind cu acel prilej ca prevederile acestui text de lege sunt constituționale. Soluția pronunțată prin aceasta decizie își menține valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine schimbarea jurisprudenței Curții.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 23 alin. (1), (4) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.078/2000 al Curții de Apel București Secția a IV-a civilă.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 19 decembrie 2000.