Decizia nr. 179/2001

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Augustin Mircea Vojgan și Sabin Chira în Dosarul nr. 666/2001 al Tribunalului Maramures - Secția penală.

La apelul nominal se prezintă avocat Florin Predescu pentru autorii excepției.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Autorii excepției, prin avocat, solicita admiterea excepției și constatarea neconstitutionalitatii dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală. Se susține ca aceste dispoziții încalcă prevederile constituționale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiție, și ale art. 125, referitoare la instanțele judecătorești, prin nereglementarea posibilității atacarii cu recurs a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare sau de încetare de drept a măsurii preventive. Astfel inculpatii sunt privati de dreptul la apărare, fiindu-le îngrădit accesul liber la justiție. Pe de altă parte, se mai arata ca se încalcă și prevederile art. 6 pct. 1 și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, și totodată ale art. 11 și 20 din Constituția României, referitoare la respectarea de către statul român a tratatelor internaționale privind drepturile omului, la care este parte, deoarece este inechitabil ca numai procurorul să poată exercita calea de atac a recursului împotriva acestor încheieri.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată, precizând ca art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu prevede dreptul exclusiv al procurorului la exercitarea caii de atac a recursului, ci și al inculpatului, aceasta sustinere fiind doar o interpretare dedusă de autorii excepției. De altfel dreptul la un recurs efectiv exista, deoarece invinuitul sau inculpatul arestat are posibilitatea de a solicita încetarea de drept a măsurii preventive, de a se plange împotriva ordonanței de arestare preventivă sau poate solicita revocarea ori înlocuirea măsurii preventive. Or, aceste încheieri pot fi atacate cu recurs atât de procuror, cat și de inculpat, potrivit dispozițiilor legale criticate, prevederi care nu contravin textelor constituționale și nici celor ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea nr. 74/R din 20 februarie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 666/2001, Tribunalul Maramures Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Augustin Mircea Vojgan și Sabin Chira.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin ca dispozițiile legale criticate "[...] încalcă art. 125 din Constituție și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului raportat la art. 19 și 20 din Constituția României, privind dreptul la un recurs efectiv. De asemenea, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nesocoteste și art. 6 pct. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului raportat la art. 19 și 20 din Constituție, întrucât este inechitabil ca procurorul să aibă dreptul de a ataca cu recurs o încheiere de încetare de drept a măsurii preventive, iar inculpatul sa nu aibă un asemenea drept atunci când instanța respinge cererea de încetare de drept a măsurii preventive".

Exprimandu-și opinia asupra excepției, instanța de judecată considera ca aceasta este intemeiata, apreciind ca în raport cu prevederile art. 16 din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție, "precum și cu prevederile art. 5 pct. 4 din Convenția europeană a drepturilor omului [...], aceasta reglementare din procedura penală apare ca fiind lacunara". În final se arata ca "atât timp cat art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală permite procurorului sa atace cu recurs încheierea prin care s-a revocat măsura arestării preventive, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta măsura preventivă sau încetarea de drept a măsurii preventive, pentru a nu contraveni reglementărilor din Constituție și Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie să atace cu recurs acea încheiere prin care se respinge cererea acestuia de revocare, înlocuire sau încetarea unei măsuri preventive".

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prin dispozițiile legale criticate nu se creează o situație discriminatorie, în sensul că unele părți pot ataca separat cu recurs încheierea prin care s-a respins cererea de luare, înlocuire, revocare sau încetare a măsurii preventive, iar altele nu. Se arata, de asemenea, că nu este intemeiata nici critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție, critica invocată tot de instanța de judecată. În acest sens se face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, prin care Curtea a statuat ca "accesul liber la justiție nu înseamnă ca el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații deosebite". Totodată se apreciază că nu este încălcat nici art. 125 din Constituție care se referă la instanțele judecătorești. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocată de instanța de judecată, se arata ca aceste prevederi se referă la o cale de atac împotriva actului prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive. Or, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea data în prima instanța, prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs. Se considera prin urmare ca dispozițiile art. 141 alin. 1 sunt în deplina concordanta cu prevederile art. 5 pct. 4 din convenție. Pe de altă parte, chiar în condițiile în care încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării preventive nu poate fi atacată separat cu recurs, persoana arestata dispune de o serie de alte garanții împotriva menținerii unei arestari ilegale. Astfel, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restrangere a libertății considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanței competente, potrivit legii. De asemenea, se mai arata ca potrivit art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală măsura preventivă luată se înlocuiește cu o alta măsura preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar alin. 2 prevede că măsura trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista motive care să justifice menținerea ei. În privinta neconcordantei textului de lege criticat cu art. 6 pct. 1 din convenție se considera ca acest text este irelevant în cauza, nefiind vorba de o hotărâre de achitare sau condamnare. În ceea ce privește necesitatea arestării preventive, aceasta este recunoscută și prin convenție, care la art. 5 stabilește cadrul în care poate fi luată această măsură. Referitor la neconcordanta textului de lege criticat cu art. 13 din convenție, invocată de autorul excepției, se arata ca acesta nu este aplicabil în speta, deoarece se referă la dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanțe naționale pentru încălcarea drepturilor sale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din cererea formulată de autorii acesteia și din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, dispoziții care au următorul conținut: "Încheierea data în prima instanța prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile și curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsa."

În susținerea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia au invocat următoarele prevederi constituționale:

- Art. 19: "(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2) Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

(3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție.";

- Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- Art. 125: "(1) Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

(2) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare.

(3) Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege."

Instanța de judecată, din oficiu, a invocat și încălcarea prin textul de lege criticat a prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și a celor ale art. 21 alin. (1), conform cărora "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". De asemenea, a considerat ca se încalcă și art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede că "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sa dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegala".

Autorii excepției considera ca prevederile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă și prevederile art. 6 pct. 1 și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevederi care au următorul conținut:

- Art. 6 pct. 1: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției.";

- Art. 13: "Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:

Astfel, referitor la încălcarea prin dispozițiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a art. 16 alin. (1) din Constituție, text invocat de instanța de judecată în completarea motivarii excepției ridicate de inculpați, Curtea retine că nu se creează în realitate nici o discriminare în folosirea căilor de atac, ci, dimpotriva, se precizează ca "Încheierea data în prima instanța prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat." Prin urmare, nu se instituie nici o discriminare pentru inculpat ori un privilegiu pentru procuror în folosirea caii de atac a recursului în cazul menționat.

Pe de altă parte, faptul ca legiuitorul nu a prevăzut o astfel de cale de atac și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de încetare de drept a măsurii preventive nu poate fi considerat contrar Constituției, deoarece potrivit art. 128 din Legea fundamentală "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Rezultă deci ca este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate. Totodată, în conformitate cu dispozițiile

art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului". Or, autorii excepției solicita tocmai completarea prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, solicitare contrară atât prevederilor menționate, cat și prevederilor constituționale cuprinse în art. 58 alin. (1), potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tarii".

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 19 din Constituție, referitoare la extrădare și expulzare, Curtea observa ca acestea în mod evident nu au nici o legătură cu obiectul excepției de neconstituționalitate.

În ceea ce privește susținerea instanței de judecată referitoare la îngrădirea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a accesului liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, Curtea retine ca și aceasta critica este lipsită de temei, deoarece art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală reglementează tocmai calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care instanța de judecată a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. Or, aceste dispoziții nu pot fi considerate neconstituționale, deoarece nu ingradesc, ci permit accesul liber la justiție. Totodată Curtea observa ca accesul liber la justiție, în sensul prevederilor art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu înseamnă și accesul la căile de atac, ci posibilitatea oricărei persoane lipsite de libertate de a contesta în fața unui tribunal competent legalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa.

În ceea ce privește susținerea instanței de judecată referitoare la îngrădirea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală a accesului liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, Curtea retine ca și aceasta critica este lipsită de temei, deoarece art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală reglementează tocmai calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care instanța de judecată a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. Or, aceste dispoziții nu pot fi considerate neconstituționale, deoarece nu ingradesc, ci permit accesul liber la justiție. Totodată Curtea observa ca accesul liber la justiție, în sensul prevederilor art. 5 pct. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu înseamnă și accesul la căile de atac, ci posibilitatea oricărei persoane lipsite de libertate de a contesta în fața unui tribunal competent legalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa.

Acestei cerințe îi răspunde în mod evident textul de lege criticat care prevede în plus și calea de atac a recursului împotriva încheierii privind măsurile preventive. Din aceasta perspectiva art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor art. 20 din Constituție, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.

Pentru aceleași considerente Curtea retine că nu sunt incalcate nici prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală permite persoanelor arestate pe nedrept "să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Referitor la pretinsa contrarietate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 125 din Constituție Curtea constata ca alin. (1) și (2) ale acestui text constituțional, care se referă la instanțele judecătorești, nu au legătură cu dispozițiile legale criticate, iar alin. (3) al aceluiași articol, care se referă la stabilirea de către legiuitor a competentei și a procedurii de judecată, este respectat.

De altfel asupra constituționalității dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, respingând, ca fiind neintemeiate, excepțiile ridicate (spre exemplu Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, și Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998). În aceste decizii s-a reținut ca "restrangerea prin lege a căilor de atac este constituțională, nefiind contrară dispozițiilor art. 128 din Constituție".

Curtea constata ca atât considerentele, cat și soluțiile pronunțate prin aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenței Curții.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Augustin Mircea Vojgan și Sabin Chira în Dosarul nr. 666/2001 al Tribunalului Maramures - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iunie 2001.