Decizia nr. 40/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Galeriile Dragomir" - S.A. din București în Dosarul nr. 5.929/1999 și de Mihai Ghezea în Dosarul nr. 19.759/2000, dosare ale Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere ca excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 373C/2001 și nr. 403C/2001 au conținut identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexarii cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexarii dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, coroborate cu cele ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 403C/2001 la Dosarul nr. 373C/2001, care este primul înregistrat.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenta Curții Constituționale, solicita respingerea excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 9 octombrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 5.929/1999, și Încheierea din 25 iunie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 19.759/2000, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Galeriile Dragomir" - S.A. din București și de Mihai Ghezea în doua litigii ce au ca obiect infracțiunile de insulta și calomnie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile legale criticate încalcă prevederile art. 23 alin. (8) și pe cele ale art. 20 din Constituție, cu raportare la art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și la art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se mai arata ca "art. 205, 206 și 207 - luate împreună - instituie o prezumție de vinovăție în sarcina inculpatului, prezumție pe care nici nu i se îngăduie acestuia sa o rastoarne decât în situația în care poate proba un interes legitim, dar și aprecierea legitimitatii interesului este lăsată la liberul arbitru al instanței de judecată".

Judecătoria Sectorului 1 București, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepțiile ridicate nu sunt întemeiate, întrucât prezumția de nevinovatie "este o prezumție relativă, în virtutea căreia invinuitul sau inculpatul nu trebuie să-și dovedească nevinovatia, organelor judiciare revenindu-le obligația administrării probelor în procesul penal".

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților apreciază ca excepția ridicată este nefondata. În acest sens arata ca "dispozițiile art. 205 și art. 206 din Codul penal sancționează, în mod justificat, acele exprimari care aduc atingere onoarei, reputației sau vieții particulare a persoanei, fără a aduce vreo ingradire libertății de gandire, de opinie sau vreo încălcare a prevederilor cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte". Declarația Universala a Drepturilor Omului prevede la art. 12 ca "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea atingeri". Sancționarea infracțiunilor de insulta și de calomnie este conformă și cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora demnitatea omului este inclusă printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Cu privire la dispozițiile art. 207 din Codul penal se arata ca acestea "nu realizează o prejudecare asupra cauzei și nici nu instituie o prezumție de vinovăție, întrucât proba existenței unor elemente care constituie temei al răspunderii penale, între care și vinovăția, trebuie facuta de cel care susține acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovatiei". Se invoca și jurisprudenta constanta a Curții Constituționale, exemplificand aceasta prin deciziile nr. 200/1999 și nr. 134/2000.

Guvernul considera ca dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumției de nevinovatie, consacrat atât în Constituție, cat și în Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului acest principiu acționează, probele sunt administrate, dar la final instanța are posibilitatea acordată de lege de a considera ca fapta în privinta căreia s-a făcut proba verității nu constituie infracțiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza săvârșirii ei inlatura pericolul social al faptei. Proba verității este, în opinia Guvernului, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei prin înlăturarea trasaturii esențiale a pericolului social al acesteia. Având în vedere și jurisprudenta Curții Constituționale, din care se invoca deciziile nr. 231/2001 și nr. 78/2001, Guvernul apreciază ca excepțiile ridicate nu sunt întemeiate.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, rapoartele întocmite în cauze de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal, cu următorul conținut:

- Art. 205: "Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amendă.

Aceeași pedeapsa se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate." [...];

- Art. 206: "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă." [...];

- Art. 207: "Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie."

În susținerea excepției autorii acesteia au invocat următoarele prevederi constituționale și reglementări internaționale:

- Art. 23 alin. (8) din Constituție: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";

- Art. 20 din Constituție: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- Art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția 217 A(III) din 10 decembrie 1948: "Orice persoană acuzata de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.";

- Art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994: "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca autorii acesteia nu aduc critici concrete dispozițiilor art. 205 și 206 din Codul penal, referitoare la incriminarea infracțiunilor de insulta și de calomnie. Ei susțin însă ca prin efectul prevederilor art. 207 din același cod autorul unor asemenea infracțiuni este sancționat pe baza unei prezumții de vinovăție, nepermitandu-i-se dovedirea verității afirmațiilor sau imputarilor făcute decât în cazul în care demonstreaza ca a făcut acele afirmații sau imputari pentru apărarea unui interes legitim, iar existenta sau inexistenta unui asemenea interes este lăsată la aprecierea arbitrară a instanței judecătorești. Rezultă, în opinia autorilor excepției, ca neconstituționalitatea textelor de lege criticate consta în condiționarea admisibilității probei verității de existenta interesului legitim, care inlatura prezumția de nevinovatie, prevăzută atât de art. 23 alin. (8) din Constituție, cat și de reglementările internaționale invocate.

Curtea constata ca a mai fost sesizată în numeroase cazuri cu excepții de neconstituționalitate având un obiect identic, iar în jurisprudenta sa constanta a statuat asupra constituționalității dispozițiilor legale criticate, considerându-le în concordanta și cu reglementările internaționale. Astfel, de exemplu, în Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 februarie 2000, Curtea a reținut ca "Insulta este o infracțiune contra demnității, iar în art. 1 alin. (3) din Constituție demnitatea omului este inclusă printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală", precum și ca "Aceasta garantare a demnității omului, în sens restrâns, se realizează prin incriminarea și sancționarea penală a faptelor contra demnității, între care și insulta". Aceste considerente se referă, evident, și la infracțiunea de calomnie.

În ceea ce privește constituționalitatea dispozițiilor art. 207 din Codul penal cu raportare la prevederile art. 23 alin. (8) din Constituție, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat ca textul de lege analizat "nu reglementează stabilirea vinovatiei în cazul infracțiunilor de insulta și de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmațiilor sau imputarilor făcute, acestea constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim". Prin aceeași decizie s-a mai reținut ca "Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune, în unele situații, sancționarea penală a afirmațiilor sau imputarilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui <<interes legitim>>". Aceasta cerința rezultă și din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Același sens îl au și prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești", precum și reglementarea cuprinsă la art. 12 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

Curtea constata că nu se invedereaza existenta unor elemente noi care ar putea determina reconsiderarea jurisprudenței sale, astfel încât soluțiile din deciziile anterioare sunt valabile și în cauza de fața.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Galeriile Dragomir" - S.A. în Dosarul nr. 5.929/1999 și de Mihai Ghezea în Dosarul nr. 19.759/2000, dosare ale Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 februarie 2002.