Decizia nr. 96/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Vlad Mihai Cercel - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Petru Pop în Dosarul nr. 1.270/2000 al Judecătoriei Brașov.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14 martie 2002 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 21 martie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 26 iunie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 1.270/2000, Judecătoria Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Dumitru Petru Pop în cadrul unui proces penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituție, care reglementează imunitatea parlamentară. El arata, de asemenea, ca a fost trimis în judecata penală și ulterior, în urma alegerilor din 26 noiembrie 2000, a dobândit calitatea de senator. Instituția imunitatii parlamentare, asa cum este reglementată în art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituție, privește atât infracțiunile sau contravențiile săvârșite înainte de dobândirea calității de deputat sau de senator, cat și cele săvârșite după dobândirea acestei calități, întrucât ratiunea acestei instituții, de a proteja deputații și senatorii de urmăririle judiciare represive, abuzive sau sicanatoare, subzistă indiferent de momentul săvârșirii faptei. De asemenea, pentru aceleași motive autorul excepției apreciază ca și continuarea judecații trebuie supusă aprobării Camerei din care face parte persoana trimisa în judecata. El invoca în acest sens o încheiere pronunțată de Curtea Suprema de Justiție, prin care, într-o situație similară, dosarul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție pentru declanșarea procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare, precum și prevederile art. 169 din Regulamentul Senatului, republicat. Solicita ca și dosarul sau să fie trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție pentru declanșarea procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare.

Pe cale de consecința, autorul excepției considera ca dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 69 alin. (1) teza a doua din Constituție, care stabilesc competența Curții Supreme de Justiție de a-i judeca pe deputați și senatori, indiferent de data la care au fost comise faptele sau de data trimiterii în judecata a inculpaților. Astfel dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în ceea ce îi privește pe deputați și senatori, întrucât în cazul acestor persoane competența nu este determinata de momentul săvârșirii faptei, după dobândirea calității de deputat sau de senator devenind aplicabile prevederile constituționale ale art. 69 alin. (1) teza întâi, referitoare la ridicarea imunitatii parlamentare, și, în cazul ridicării acesteia, ale art. 69 alin. (1) teza a doua, referitoare la competența Curții Supreme de Justiție.

Judecătoria Brașov, exprimandu-și opinia, considera ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata, întrucât prevederile art. 69 alin. (1) din Constituție nu fac distincție între faptele săvârșite anterior și cele săvârșite ulterior dobândirii calității de deputat sau de senator. Rezultă ca în acest caz competența materială este determinata atât de calitatea persoanei în momentul săvârșirii faptei, cat și de calitatea acesteia în momentul tragerii la răspundere penală. Instanța apreciază ca noțiunea de "trimitere în judecata", prevăzută la art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituție, presupune și judecata efectivă. De aceea și pentru continuarea unei judecati începute este necesară încuviințarea prevăzută în textul constituțional. Dat fiind ca după parcurgerea procedurii ridicării imunitatii parlamentare competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție, instanța apreciază ca dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile criticate și prevederile constituționale invocate de autorul excepției se referă la situații diferite, neexistand între ele nici o contradictie. Astfel, în vreme ce dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală se referă la cazurile aflate în curs de judecată, pentru care rămâne competența instanța investită, chiar dacă ulterior se schimba calitatea inculpatului, prevederile art. 69 alin. (1) din Constituție au în vedere situații anterioare judecații, "începând cu reținerea și terminand cu trimiterea în judecata". În același sens Guvernul considera ca imunitatea parlamentară, consacrată de prevederile art. 69 alin. (1) din Constituție, "vizează acele situații în care parlamentarii ar fi expusi unor presiuni prin exercitarea unor proceduri judiciare împotriva lor și nu ipoteze în care, anterior dobândirii calității de parlamentar, persoanele aveau calitatea de inculpați în proceduri în curs de desfășurare în fața instanței de judecată". Prevederile constituționale referitoare la imunitatea parlamentară cuprind enumerari limitative și, ca urmare, sunt de stricta interpretare, neputând fi extinse după momentul trimiterii în judecata.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere exprimat de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , republicată, retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determina schimbarea competentei."

În susținerea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a invocat dispozițiile art. 69 alin. (1) din Constituție, conform cărora "Deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecata, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție".

Analizând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constata ca susținerile autorului excepției privesc în esenta problema dacă ridicarea imunitatii parlamentare operează și în cazul unei judecati deja începute și, pe cale de consecința, competența de judecată într-un asemenea caz ar aparține Curții Supreme de Justiție.

În acest sens Curtea retine ca imunitatea parlamentară, în accepțiunea prevederilor art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituție, are ca efect imposibilitatea îndeplinirii anumitor activități procesuale față de un deputat sau senator fără încuviințarea Camerei Deputaților sau, respectiv, a Senatului, fiind instituită în scopul protejării parlamentarului împotriva unor acțiuni judiciare de natura sa îi pună în pericol independenta și exercitarea libera a mandatului încredințat de electorat. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Rezultă ca imunitatea parlamentară, fiind o situație de excepție de la dreptul comun, trebuie să opereze doar ca o măsura de protecție a deputatului sau senatorului, iar nu în asa fel încât în realitate sa constituie un privilegiu al persoanelor ce dețin aceasta funcție electiva. De aceea prevederile constituționale ale art. 69 alin. (1) teza întâi nu pot fi interpretate extensiv, în sensul că ar fi necesară ridicarea imunitatii parlamentare și pentru alte activități decât cele prevăzute în mod expres. Pentru aceste motive Curtea nu poate primi susținerile autorului excepției, în sensul că ridicarea imunitatii parlamentare ar fi necesară și pentru continuarea unei judecati începute, iar nu numai pentru trimiterea în judecata. Prin trimiterea în judecata instanța este investită cu soluționarea unei anumite cauze, iar o dată investită va rămâne competența sa judece indiferent de dobândirea ulterioară, de către persoana trimisa în judecata, a calității de deputat sau de senator.

În ceea ce privește invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a prevederilor art. 169 din Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 2 februarie 2001, cu modificările ulterioare, Curtea constata că nu poate examina conformitatea dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală cu aceste prevederi regulamentare, întrucât în atribuțiile sale intra doar examinarea dispozițiilor legale în raport cu prevederile și principiile constituționale. În acest sens este și jurisprudenta constanta a Curții, concretizata, de exemplu, prin Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr. 151 din 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 3 din 7 ianuarie 2000. Asa fiind, aceasta sustinere urmează să fie respinsă.

Pe de altă parte prevederile art. 69 alin. (1) din Constituție nu pot fi interpretate în sensul că teza a doua stabilește competența Curții Supreme de Justiție de a-i judeca pe deputați și senatori indiferent dacă este necesară sau nu parcurgerea procedurii ridicării imunitatii parlamentare. Curtea retine ca aceasta prevedere, potrivit căreia competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție, reprezintă o continuare a celei dintâi teze, ce reglementează activitățile procesuale pentru care deputatul sau senatorul beneficiază de imunitate, precum și procedura ridicării acesteia. Astfel competența de judecată aparține Curții Supreme de Justiție în cazurile prevăzute de teza întâi, adică după ce a fost ridicată imunitatea parlamentară. Pentru aceste motive excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă și sub acest aspect.

În final, în ceea ce privește solicitarea autorului excepției ca dosarul să fie trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție în vederea declanșării procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare, Curtea constata ca aceasta nu intră în competența sa, dosarul urmând să fie trimis instanței în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Petru Pop în Dosarul nr. 1.270/2000 al Judecătoriei Brașov.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 21 martie 2002.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Vlad Mihai Cercel

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția adoptată prin votul majorității membrilor Curții, opinam ca excepția trebuia să fie admisă în sensul constatării neconstitutionalitatii art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală și - prin extinderea controlului, în conformitate cu

art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, - a dispozițiilor art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.

Considerentele sunt următoarele:

1. Prin art. 69 alin. (1) din Constituție, sub titulatura de imunitate parlamentară au fost reglementate două categorii de măsuri de protecție a deputaților și senatorilor, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau sicane de ordin judiciar, de natura să le stirbeasca independenta în îndeplinirea misiunii cu care au fost investiti de electorat și sa submineze prestigiul Parlamentului.

1.1. Cea dintâi măsura de protecție consta în interzicerea reținerii, arestării, perchezitionarii sau trimiterii în judecata penală ori contravențională a unui deputat sau senator, fără încuviințarea Camerei din care face parte.

Enumerand măsurile judiciare supuse încuviințării, textul constituțional nu face nici o distincție în privinta datei comiterii faptelor ce justifica luarea acestor măsuri, de unde rezultă ca el se aplică atât în cazul infracțiunilor și al contravențiilor comise de un deputat ori de un senator în perioada exercitării mandatului, cat și în cazul celor săvârșite înainte de dobândirea calității de parlamentar. Esențial în definirea imunitatii parlamentare este momentul luării măsurii judiciare - moment care trebuie să se plaseze în mod obligatoriu în interiorul duratei mandatului - și nu data comiterii faptei care a generat măsura, data care poate să fie anterioară alegerii celui în cauza în rândul membrilor Parlamentului.

Pe de altă parte, în înțelesul aceluiași text constituțional, parlamentarul care a fost trimis în judecata înainte de dobândirea mandatului poate să fie judecat în continuare - adică în timpul exercitării mandatului - fără să fie necesară ridicarea imunitatii lui.

1.2. Cea de a doua măsura de protecție consta în stabilirea competentei de judecată a Curții Supreme de Justiție în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecata penală ori contravențională.

Caracterul protector al acestei norme se releva prin aceea ca parlamentarul trimis în judecata este scos de sub jurisdicția instanței căreia i-ar reveni competența potrivit regulilor generale, fiind aparat în acest fel de presiunile și de vrajmasiile locale, și i se da posibilitatea de a fi judecat de cea mai înaltă instanța din sistemul judiciar.

Având în vedere faptul ca art. 69 alin. (1) din Constituție nu cuprinde nici o condiție restrictiva, rezultă ca textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului sau pentru o faptă penală sau contravențională, indiferent de data la care a fost sesizată instanța - înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calității de deputat ori de senator. Acest înțeles al prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituție rezultă în egala măsura din scopul reglementării, căci este lipsit de ratiune să se admită ca legiuitorul constituant a urmărit asigurarea unei judecati impartiale numai pentru parlamentarii trimiși în judecata în timpul exercitării mandatului, iar nu și pentru cei ce se afla în curs de judecată în timpul exercitării mandatului, în temeiul unor acțiuni judiciare pornite anterior. Consecința lipsită de sens a unei asemenea înțelegeri și aplicari a prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituție este cu deosebire evidenta dacă se are în vedere ca în felul acesta persoanele trimise în judecata înainte de începerea mandatului parlamentar ar urma să fie judecate la instanțele locale, în plină exercitare a mandatului, în vreme ce persoanele trimise în judecata în timp ce indeplineau calitatea de membri ai Parlamentului ar continua să fie judecate la Curtea Suprema de Justiție - potrivit dispozițiilor art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală - și după pierderea acestei calități.

2. Prevederile art. 69 alin. (1) din Constituția României, privind competența Curții Supreme de Justiție, constituie norme de procedura penală cu statut constituțional.

Ținând seama de poziția suprema a Constituției în ierarhia actelor normative, urmează ca legile și celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale.

Pentru aceste considerente, opinam ca dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituție, în măsura în care sunt înțelese și aplicate în sensul că senatorii și deputații vor fi judecati de alte instanțe decât Curtea Suprema de Justiție pentru fapte penale sau contravenționale comise anterior datei dobândirii mandatului parlamentar sau în cazurile în care sesizarea instanței a avut loc înainte de această dată și ca, în consecința, sunt neconstituționale, urmând ca în aceste cazuri să se aplice direct norma de procedura consacrată prin Constituție.

3. Opinam, de asemenea, și pentru aceleași considerente, ca este cazul - prevăzut de

art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată - să se extindă controlul de constituționalitate și asupra art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în conformitate cu care Curtea Suprema de Justiție judeca în prima instanța infracțiunile săvârșite de senatori și deputați.

Și acest text - care în mod evident și necesar nu poate fi disociat de dispozițiile art. 40 alin. 2, menționate în sesizare - este neconstitutional în măsura în care este înțeles și aplicat în sensul că se referă numai la faptele comise după dobândirea calității de deputat sau de senator, iar nu și la cele comise anterior și judecate în timpul exercitării mandatului.