Decizia nr. 116/2025

Articolul 15

lit. d) :

Executor judecătoresc poate fi persoana care îndeplinește următoarele condiții: (...)

d)

nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație;“;

–

Articolul 50

alin. (1):

„În cazul în care împotriva executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau în cazul în care s-a dispus în primă instanță condamnarea ori amânarea aplicării pedepsei, ministrul justiției, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, va lua măsura suspendării din funcție a acestuia până la soluționarea procesului penal, potrivit legii.“

13.

În opinia autoarei excepției, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității,

art. 11

privind dreptul internațional și dreptul intern,

art. 15

privind universalitatea,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1)-(

3)

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil,

art. 23 alin. (11)

și ( 12 ) privind prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei,

art. 30 alin. (6)

privind limitele libertății de exprimare,

art. 41 alin. (1)

privind dreptul la muncă,

art. 47

privind nivelul de trai,

art. 52 alin. (1)

privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,

art. 53 alin. (1)

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și

art. 124 alin. (1)

și

(2)

privind înfăptuirea justiției. De asemenea, este invocată încălcarea dispozițiilor din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 15 lit. d) din Legea nr. 188/2000 , care instituie condiția lipsei antecedentelor penale și a deținerii unei bune reputații pentru persoana care exercită funcția de executor judecătoresc, au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia 72 din 21 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

15.

Cu acel prilej, Curtea a constatat că impunerea de către legiuitor a condiției prevăzute de

art. 15 lit. d) din Legea nr. 188/2000

este pe deplin justificată de importanța socială a activității juridice desfășurate de către executorii judecătorești, care sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, conform prevederilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 . Astfel, executorii judecătorești nu fac parte din autoritatea judecătorească, dar activitatea lor, potrivit prevederilor

art. 4 din Legea nr. 188/2000 , se află sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției. De asemenea, această activitate constituie una dintre etapele procesului civil, care parcurge două faze: judecata și executarea silită, cea din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația (a se vedea

Decizia nr. 674 din 26 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 13 august 2012, și

Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009). În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părți, și că, într-adevăr, nu ar fi de înțeles ca

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale să descrie în detaliu garanțiile procedurii - echitate, publicitate și celeritate - acordate părților și să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. Executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicții ar aparține, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul

art. 6

(a se vedea Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40).

16.

În aceste condiții, dispozițiile

art. 15 lit. d) din Legea nr. 188/2000

au fost reglementate în vederea asigurării nu numai a unei înalte pregătiri profesionale, ci și a unei foarte bune reputații morale a persoanelor ce dețin funcția de executor judecătoresc, reputație menită să asigure încrederea justițiabililor în actele îndeplinite de aceștia.

17.

Distinct de aceste considerente, care își păstrează în mod corespunzător aplicabilitatea în prezenta cauză, Curtea reține că dispozițiile

art. 15 lit. d) din Legea nr. 188/2000 , analizate în întregul context normativ privind profesia de executor judecătoresc, îndeplinesc exigențele de calitate a normelor juridice care decurg din dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție , fiind norme clare, edictate în scopul creării cadrului legal adecvat îndeplinirii unui serviciu de interes public, care stabilesc cât se poate de precis conduita executorului judecătoresc. În acest sens, relevante sunt și normele cuprinse în

Codul deontologic al executorului judecătoresc , prevăzut în

anexa nr. 2 la Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești

și al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin

Hotărârea Congresului Extraordinar al Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 19/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 26 octombrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

18.

În continuare, referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 , Curtea observă că soluția legislativă referitoare la suspendarea din funcție a executorului judecătoresc până la soluționarea procesului penal, în situațiile vizate de ipoteza normei juridice, a mai format obiect al controlului de constituționalitate exercitat în raport cu

art. 23 alin. (11) din Constituție

privind prezumția de nevinovăție, iar Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 266 din 12 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 6 iulie 2005).

19.

Curtea a observat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că prezumția de nevinovăție (prevăzută de

art. 6 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilității unui învinuit și, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-și exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat“ (Hotărârea din 25 martie 1983, pronunțată în Cauza Minelli împotriva Elveției, paragraful 37) sau dacă afirmațiile făcute de unii oficiali publici despre investigații penale în curs încurajează publicul să creadă în vinovăția suspectului și judecă valoarea faptelor anterior unei decizii pronunțate de autoritatea judecătorească competentă (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35).

20.

Curtea a constatat că luarea măsurii suspendării din funcția de executor judecătoresc de către ministrul justiției, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, nu este de natură să prejudece fondul cauzei penale și nici nu reprezintă o anticipare a unei pedepse, această măsură dispunându-se ca urmare a trimiterii în judecată penală a executorului judecătoresc, iar nu ca urmare a înlăturării prezumției de nevinovăție. De altfel, prin luarea măsurii suspendării din funcție ca urmare a trimiterii în judecată penală nu i se impută inculpatului săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar prezumția de nevinovăție operează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.

21.

De asemenea, Curtea a reținut că executorii judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, iar actele acestora sunt de autoritate publică. Prin urmare, luarea măsurii suspendării din funcție a executorului judecătoresc în cazul în care acesta a fost reținut, arestat preventiv sau trimis în judecată penală, respectiv în cazul în care s-a dispus în primă instanță condamnarea, este justificată de necesitatea preîntâmpinării prejudicierii imaginii și prestigiului acestei profesii, a evitării unor perturbări în derularea în condiții corespunzătoare a activității executorilor judecătorești, precum și de interesul apărării încrederii cetățenilor în activitatea acestora. De altfel, Curtea a observat că dispozițiile

art. 15 lit. d)

teza a doua din Legea nr. 188/2000

prevăd că poate fi executor judecătoresc persoana care „se bucură de o bună reputație“, iar exercitarea în continuare a funcției de executor judecătoresc în condițiile trimiterii în judecată penală este de natură să impieteze asupra reputației persoanei respective.

22.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în jurisprudența antereferită a instanței de contencios constituțional își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în prezenta cauză.

23.

Distinct, referitor la critica de neconstituționalitate formulată în raport cu dispozițiile

art. 41 alin. (1) din Constituție

privind dreptul la muncă, instanța de contencios constituțional reține că stabilirea unor condiții referitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc se circumscrie opțiunii legiuitorului în reglementarea acestei profesii, fără a avea semnificația încălcării dispozițiilor constituționale care consacră dreptul fundamental la muncă. Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa (spre exemplu,

Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 3 decembrie 2004), libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă nu este incompatibilă cu stabilirea condițiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta să corespundă naturii și finalității sale. Or, astfel cum s-a evidențiat anterior, profesia de executor judecătoresc implică îndeplinirea unui serviciu public și poate fi exercitată de un corp profesional selectat, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta.

24.

Referitor la invocarea dispozițiilor constituționale și convenționale privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, Curtea observă că măsura suspendării din funcție a executorului judecătoresc în cazul condamnării acestuia în primă instanță are caracterul unei sancțiuni administrative și nu reprezintă o pedeapsă, în sensul dispozițiilor

art. 23 alin. (12) din Constituție , care vizează sancțiunile în materie penală. Măsura suspendării se dispune până la soluționarea procesului penal, prin ordin al ministrului justiției, act administrativ care poate fi supus controlului judecătoresc, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Astfel, persoanei interesate nu îi este îngrădită posibilitatea de a sesiza instanța judecătorească și de a beneficia de toate garanțiile care condiționează un proces echitabil.

25.

În consecință, Curtea constată că dispozițiile

art. 21 alin. (1 )-( 3) , ale

art. 52 alin. (1)

și ale

art. 124 din Constituție , precum și ale

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate prin prisma

art. 11

și

art. 20 din Legea fundamentală

nu sunt încălcate.

26.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate referitoare la

art. 30 alin. (6) din Constituție

privind dreptul la propria imagine, Curtea constată că acestea nu pot fi primite. În jurisprudența sa, având în vedere dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Constituție , potrivit cărora România este stat de drept în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate, Curtea Constituțională a statuat că, deși

alin. (6) al art. 30 din Constituție

are în vedere limitele exercitării libertății de exprimare - aceasta neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine -, textul constituțional menționat are, coroborat cu alte prevederi din Legea fundamentală, nu numai efectul de a consacra acest drept în domeniul libertății de exprimare pe calea mijloacelor de comunicare în public [ art. 30 alin. (1) din Constituție ], ci și efectul consacrării unui drept constituțional cu o identitate de sine stătătoare și deci cu aplicabilitate într-un domeniu mai extins. Această concluzie corespunde pe deplin consacrării, pe calea actelor de drept internațional la care România a aderat, a dreptului persoanei de a beneficia de protecție împotriva atingerilor ce pot fi aduse vieții intime, familiale și private, demnității și onoarei sale. Astfel, potrivit

art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului , „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri“. În același mod sunt consacrate aceste drepturi și prin

art. 17 din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice (a se vedea

Decizia nr. 54 din 21 martie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 5 iulie 2000).

27.

Curtea a mai reținut că acest text constituțional este în deplină concordanță cu prevederile

art. 10 paragraful 2 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești“ (a se vedea

Decizia nr. 476 din 10 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 10 iulie 2012).

28.

În acest context, Curtea reiterează considerente reținute în jurisprudența sa privind dreptul la viață intimă, familială și privată, în sensul că acesta nu este un drept absolut, ci, în anumite condiții, el poate fi supus anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 485 din 2 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 4 mai 2009).

29.

Plecând de la aceste considerente, Curtea reține că dispozițiile legale privind măsura administrativă a suspendării din funcție a executorului judecătoresc în cazul condamnării acestuia în primă instanță vizează apărarea prestigiului profesiei față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite de către executorul judecătoresc.

30.

În considerarea acestei finalități, Curtea subliniază că formularea unei acuzații penale și condamnarea în primă instanță a unui executor judecătoresc îl plasează temporar în afara cadrului legal de exercitare a funcției ce are prerogative de putere publică, astfel încât suspendarea din funcție până la soluționarea procesului penal apare ca justificată. Cu alte cuvinte, chiar dacă beneficiază de prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, acesta pierde temporar legitimitatea de a reprezenta interesele generale pe care legea îl obligă să le protejeze și nu i se mai poate încredința de către stat îndeplinirea unui serviciu de interes public, întrucât există îndoieli rezonabile cu privire la buna sa credință și loialitatea în exercitarea atribuțiilor ce îi revin.

31.

În consecință, Curtea constată că prevederile de lege criticate, instituind, în esență, un cadru legal pentru salvgardarea intereselor și drepturilor cetățenești, nu conțin, în sine, norme care să afecteze dispozițiile constituționale privind dreptul la propria imagine.

32.

Cât privește invocarea dispozițiilor

art. 53 din Legea fundamentală , Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este incidentă ipoteza prevăzută de norma constituțională antereferită.

33.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 15 alin. (1) din Constituție , referitoare la universalitatea drepturilor și a obligațiilor, Curtea reține că acestea conferă fiecărei persoane posibilitatea de a beneficia de drepturile și de libertățile consacrate prin

Constituție

și prin alte legi și de a-și asuma obligațiile prevăzute de acestea. Textul constituțional menționat instituie un principiu de largă aplicație și, ca urmare a formulării sale generice, nu poate fi invocat în sine pentru evidențierea unor eventuale vicii de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 4 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 28 mai 2020, paragraful 19).

34.

În final, Curtea constată că, prin conținutul lor, prevederile legale criticate nu conțin norme contrare dispozițiilor

art. 47 alin. (1) din Legea fundamentală

care consacră dreptul la un nivel de trai decent.

35.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Lăcrămioara Mereuță în Dosarul nr. 511/45/2020 al Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 15 lit. d)

și ale

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000

privind executorii judecătorești sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 februarie 2025.