Decizia nr. 147/2025
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 208 alin. (5) cu referire la art. 207 alin. (4) , ale art. 211 alin. (2) și ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Marian Enache
- președinte
Mihaela Ciochină
- judecător
Cristian Deliorga
- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Mihaela Ionescu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 211 alin. (2) , ale
art. 208 alin. (2)
cu referire la
art. 242 alin. (2)
și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Daniel Gabriel Husein în Dosarul nr. 369/113/2019/a12 al Tribunalului Brăila - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.282D/2020.
2.
La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorul determină neconstituționalitatea dispozițiilor criticate prin compararea lor cu prevederi din legea procesual penală anterioară și, totodată, întrucât prevederile
art. 207 alin. (4)
și ale
art. 208 din Codul de procedură penală
nu au legătură cu cauza în care a fost invocată excepția. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , invocând, în acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 1 februarie 2024 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 4 august 2020, pronunțată în Dosarul nr. 369/113/2019/a12, Tribunalul Brăila - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 211 alin. (2) , ale
art. 208 alin. (2)
cu referire la
art. 242 alin. (2)
și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Daniel Gabriel Husein într-o cauză având ca obiect verificarea din oficiu a legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu, luată față de autor, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor calificat, port și folosire fără drept de obiecte periculoase și tulburarea ordinii și liniștii publice. În cauză a fost înlocuită măsura arestării preventive, luată față de autor, cu măsura preventivă a arestului la domiciliu, ulterior menținută și prelungită în mod succesiv.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că măsura preventivă a controlului judiciar - cea mai ușoară măsură preventivă dintre cele arătate la
art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală
- poate fi dispusă ori de câte ori aceasta este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , fără să fie necesară îndeplinirea altor condiții speciale referitoare la natura faptei săvârșite, limitele de pedeapsă ori starea de pericol pentru ordinea publică. Susține că, din interpretarea sistematică a textelor de lege referitoare la condițiile arestului la domiciliu și înlocuirii acestei măsuri cu o măsură preventivă mai blândă, rezultă că, atât timp cât se mențin temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri, nu poate fi înlocuită cu controlul judiciar. De exemplu, atâta vreme cât se menține necesitatea privării de libertate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, în condițiile
art. 218 alin. (1)
cu referire la
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală , arestatul la domiciliu nu poate obține punerea în libertate sub control judiciar. Controlul judiciar poate fi dispus doar față de un inculpat care nu este susceptibil de a fi arestat preventiv sau la domiciliu, adică față de care nu sunt îndeplinite condițiile arestului sau față de care aceste condiții nu mai sunt îndeplinite. Din această perspectivă, susține că actuala reglementare constituie un regres față de reglementarea liberării provizorii în
Codul de procedură penală din 1968, care, la art. 160 alin. 1 , prevedea în mod expres că în tot cursul procesului penal inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. În aceste condiții, susține că, de vreme ce controlul judiciar poate fi dispus doar față de un inculpat față de care nu sunt îndeplinite condițiile pentru arestare preventivă sau arest la domiciliu, cerințele
art. 23 alin. (10) din Constituție , potrivit cărora orice persoană arestată preventiv are dreptul să fie pusă în libertate provizorie sub control judiciar, condiționat de îndeplinirea unor obligații, nu este satisfăcut.
6.
Tribunalul Brăila - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că
art. 23 alin. (10) din Constituție
conferă posibilitatea unei persoane arestate preventiv sau la domiciliu de a se adresa unei instanțe naționale în acest sens și nu conferă o certitudine referitoare la reușita acestui demers, cât timp este supus aprecierii unui magistrat național. În aceste condiții, apreciază că modalitatea de legiferare a controlului judiciar - măsura pentru care sunt impuse condiții diferite pentru impunerea sa față de cele referitoare la arestul preventiv sau cel la domiciliu - este o opțiune aflată în competența legiuitorului, care are posibilitatea să stabilească sub ce condiții poate fi primită o astfel de cerere, cât timp textul constituțional nu impune condiții în vreun sens anume. Consideră că dispozițiile
art. 242 din Codul de procedură penală
oferă posibilitatea înlocuirii, la cerere, a măsurii arestului preventiv sau a măsurii preventive a arestului la domiciliu, condiționând admiterea acestei cereri doar de dispozițiile
art. 202 alin. (1)
din același cod. În aceste condiții, ține de aprecierea exclusivă a judecătorului național oportunitatea luării unei astfel de măsuri, caz în care acesta examinează cauza sub toate aspectele sale.
7.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu poate fi înlocuită de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată cu una mai ușoară (controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune), dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (i) s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive (de exemplu, odată cu trecerea timpului condiția existenței unui pericol concret pentru ordinea publică nu mai poate fi reținută față de circumstanțele personale ale inculpatului și de atitudinea sa procesuală ori măsura arestului nu mai este proporțională cu scopul urmărit); (ii) sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
art. 211
ori de
art. 216 din Codul de procedură penală ; (iii) în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală . Așadar, consideră că este firesc ca, în situația în care temeiurile inițiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se mențin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menținerea acesteia, instanța să poată aprecia, de la caz la caz, dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu.
9.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
10.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
11.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile
art. 211 alin. (2) , ale
art. 208 alin. (2)
cu referire la
art. 242 alin. (2) , precum și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală . Curtea observă însă că dispozitivul încheierii de sesizare conține o evidentă eroare materială, Curtea fiind sesizată cu dispozițiile
art. 211 alin. (2) , ale
art. 208 alin. (2)
cu referire la
art. 242 alin. (2) , precum și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , în condițiile în care, din notele scrise ale autorului excepției, Daniel Gabriel Husein, depuse în motivarea criticii, rezultă că aceasta vizează, în realitate, prevederile
art. 211 alin. (2) , ale
art. 208 alin. (5)
cu referire la
art. 207 alin. (4)
și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală . Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra dispozițiilor
art. 208 alin. (5)
cu referire la
art. 207 alin. (4) , ale
art. 211 alin. (2)
și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins:
–
Articolul 207
alin. (4):
„(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.“;
–
Articolul 208
alin. (5):
„(5) În tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii, instanța verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile
art. 207 alin. (3)-(5)
se aplică în mod corespunzător.“;
–
Articolul 211
alin. (2):
„(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la
alin. (1).“ ;
–
Articolul 242
alin. (2):
„(2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1).“
12.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispozițiilor
art. 1 alin. (5)
referitor la principiul legalității și ale
art. 23 alin. (10)
privind libertatea individuală, precum și dispozițiilor
art. 5 paragraful 3 referitor la dreptul la libertate și la siguranță din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
13.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele procesual penale criticate au mai fost supuse controlului instanței constituționale din perspectiva unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, fiind pronunțată
Decizia nr. 59 din 1 februarie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 august 2024, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
14.
În motivarea soluției sale, Curtea Constituțională a constatat, în paragrafele 16-27 ale deciziei precitate, că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Curtea a reținut că prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea.
15.
Cu privire la măsurile preventive, Curtea a reținut că acestea sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni.
Noul Cod de procedură penală
prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în
art. 202 alin. (4) , trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).
16.
În acest context, Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exercițiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, așa cum acestea sunt reglementate la
art. 209 ,
210 ,
216 ,
217
și
218 - 222 din Codul de procedură penală , sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exercițiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulație, prevăzută la
art. 25 din Constituție , dreptul la viață intimă, familială și privată, reglementat la
art. 26 din Constituție , dreptul la informație, prevăzut la
art. 31 din Constituție , accesul la cultură, reglementat la
art. 33 , și dreptul de asociere, prevăzut la
art. 40 din Constituție . La rândul lor, măsura controlului judiciar și măsura controlului judiciar pe cauțiune, reglementate la
art. 211 - 215^1 ,
216
și
217 din Codul de procedură penală , sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la
art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală . În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privința inculpatului, una sau mai multe dintre obligațiile reglementate la
alin. (2) al aceluiași art. 215
( Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).
17.
Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al persoanei la inviolabilitate, așadar libertății individuale, Curtea a observat că atât legislația națională ( Codul de procedură penală
și
art. 23 din Constituția României ), cât și cea europeană ( art. 5 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procesuale care să prevină abuzul și arbitrarul în luarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, Curtea a observat că
actualul Cod de procedură penală
prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege“ [ art. 9 alin. (2)] .
18.
Scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în
art. 202 din Codul de procedură penală , reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă care se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în
secțiunile a 2-a
(„Reținerea“),
a 3-a
(„Controlul judiciar“),
a 4-a
(„Controlul judiciar pe cauțiune“),
a 5-a
(„Arestul la domiciliu“) și
a 6-a
(„Arestarea preventivă“) ale capitolului privind măsurile preventive.
19.
Curtea a reținut că
noul Cod de procedură penală
stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [ art. 202 alin. (1)] , măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [ art. 202 alin. (3)] , măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [ art. 202 alin. (3)]
- condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiția caracterului excepțional al acestora [ art. 9 alin. (2)]
-, și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
20.
Curtea a reținut că, pentru luarea măsurii controlului judiciar,
art. 211 din Codul de procedură penală
face trimitere la scopul și condițiile reglementate în
art. 202 alin. (1)
din același act normativ, iar, în cazul arestării preventive, condițiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condițiile speciale și cazurile de aplicare a acestei măsuri prevăzute în
art. 223 din Codul de procedură penală , respectiv: condiția ca suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune să rezulte din probe [ art. 223 alin. (1)] ; inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [ art. 223 alin. (1) lit. a) ]; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [ art. 223 alin. (1) lit. b)] ; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta [ art. 223 alin. (1) lit. c) ]; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [ art. 223 alin. (1) lit. d)] . Potrivit doctrinei, aceste din urmă patru cazuri de arestare preventivă dau conținut scopului generic al măsurilor preventive, reglementat în
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , respectiv acela de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal. Un alt caz de arestare preventivă este cel reglementat în
art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală , acesta fiind fundamentat pe necesitatea de a-l priva pe inculpat de libertate pentru a preîntâmpina un pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică.
21.
Potrivit
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, Curtea a reținut că luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea a reținut că existența unuia dintre scopurile menționate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. De asemenea, Curtea a reținut că, prin dispunerea măsurii preventive în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, se urmărește prevenirea influențării conținutului probatoriu al declarațiilor date de ceilalți participanți la comiterea faptei - indiferent dacă aceștia sunt și ei acuzați sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală, al declarațiilor date de martori - indiferent dacă sunt martori audiați la cererea acuzării sau a apărării, dacă vizează latura penală sau civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia, prevenirea distrugerii, alterării, ascunderii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă - indiferent dacă au fost ridicate de la fața locului sau nu, dacă au intrat sau nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea. Totodată, Curtea a observat că asigurarea bunei desfășurări a procesului penal presupune preîntâmpinarea situațiilor în care inculpatul, personal sau prin intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat - direct sau indirect (asupra unei rude), prin amenințări, sugestii insistente, repetate, prin amenințarea cu săvârșirea unor acte de violență fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor familiei acesteia, șantaj, declarații publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influența sau de a o intimida - sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată - prin rugăminți,
prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace, prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, în general, prin impunerea față de persoana vătămată a unei conduite procesuale incorecte prin retractarea unor declarații, refuzul de a da declarații ori afirmarea unor împrejurări neconforme cu adevărul - fiind vorba despre un acord prin care inculpatul dorește să interfereze cu buna desfășurare a procesului penal, să împiedice ori să întârzie tragerea sa la răspundere penală sau să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate.
22.
De asemenea, Curtea Constituțională, prin
Decizia nr. 339 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 23 iunie 2015, a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia instanțele care se pronunță cu privire la posibilitatea menținerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete care sunt în măsură să confirme existența necesității acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunțată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55 și 56). Totodată, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanța de la Strasbourg a statuat asupra necesității de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menținerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumției de nevinovăție a inculpatului și asupra dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) și că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ținând seama de condițiile concrete.
23.
Totodată, referitor la dispozițiile
art. 23 alin. (10) din Constituție , Curtea Constituțională a statuat că dreptul constituțional al persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune nu se poate realiza decât în condițiile prevăzute de
Codul de procedură penală , care arată în ce împrejurări poate funcționa o măsură procesuală, oricare ar fi aceasta. Condițiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar sunt prevăzute de normele procesual penale, în temeiul dispozițiilor
art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege“, fiind atributul legiuitorului să le stabilească ( Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012,
Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012).
24.
Astfel, potrivit
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală , măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală .
25.
Prin urmare, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai ușoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de
art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situația în care temeiurile inițiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se mențin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menținerea acesteia, instanța va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Așa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanțe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu are o certitudine că va obține această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condițiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanței de judecată.
26.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
27.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1 - 3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniel Gabriel Husein în Dosarul nr. 369/113/2019/a12 al Tribunalului Brăila - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 208 alin. (5)
cu referire la
art. 207 alin. (4) , ale
art. 211 alin. (2)
și ale
art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Brăila - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2025.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.