Decizia nr. 303/2025
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma "dispozițiilor legale", și ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 (prevederi anume) privind Codul penal
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Marian Enache
- președinte
Mihaela Ciochină
- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Mihaela Ionescu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Constantin Mutescu în Dosarul nr. 287/39/2020/a1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.284D/2020.
2.
La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Președintele Curții dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.463D/2020, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Bogdan Olteanu în Dosarul nr. 20.082/3/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală, precum și în Dosarul nr. 1.497D/2020, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , relativ la sintagma „dispozițiilor legale“, și ale
art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală , „numai în ce privește dispoziția privind readministrarea declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare“, excepție ridicată de Gheorghe Schipor în Dosarul nr. 6.221/314/2018 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori.
4.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
5.
Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul
art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarelor nr. 1.463D/2020 și nr. 1.497D/2020 la Dosarul nr. 1.284D/2020, care a fost primul înregistrat.
6.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, apreciază că dispozițiile
art. 21
și
24 din Constituție
nu au incidență în cauză, iar, cu privire la dispozițiile
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală , invocă Decizia nr. 78 din 12 februarie 2019.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
7.
Prin Încheierea din 17 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 287/39/2020/a1, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Constantin Mutescu într-o cauză având ca obiect contestația în anulare formulată, în temeiul
art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală , împotriva deciziei penale pronunțate în apel prin care acesta a fost condamnat, susținându-se că judecătorii din apel nu au fost imparțiali și s-au întemeiat expres pe dispozițiile
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua din Codul de procedură penală
pentru a decide readministrarea, după achitare, a unor probe testimoniale.
8.
Prin Încheierea din 3 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 20.082/3/2017, Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Bogdan Olteanu într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva unei sentințe penale prin care acesta a fost condamnat.
9.
Prin Decizia nr. 759 din 25 august 2020, pronunțată în Dosarul nr. 6.221/314/2018, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , relativ la sintagma „dispozițiilor legale“, și ale
art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală , „numai în ce privește dispoziția privind readministrarea declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare“. Excepția a fost ridicată de Gheorghe Schipor într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva unei sentințe penale prin care acesta a fost condamnat.
10.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, în ceea ce privește dispozițiile
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală , autorii susțin, în esență, că norma legală criticată este neconstituțională sub trei aspecte. În primul rând, susțin că soluția legislativă prin care instanța de apel este obligată să readministreze probele administrate în fața instanței inferioare, doar în cazul pronunțării de către aceasta din urmă a unei soluții de achitare, iar nu și de condamnare, este de natură să nesocotească dreptul la un proces echitabil, principiul egalității în fața legii, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție. Consideră că obligativitatea readministrării probelor, care se impune instanței de apel în cazul unei soluții de achitare, ar trebui să existe și în cazul unei soluții de condamnare. Deși persoana condamnată poate formula apel cu privire la latura penală, readministrarea probelor depinde de aprecierea subiectivă a instanței. Susțin că această diferență de tratament constituie o vădită discriminare și încalcă principiul egalității în fața legii. În al doilea rând, autorii afirmă că instanța de apel decide readministrarea declarațiilor de la prima instanță, dacă admite apelul și desființează soluția de achitare, pronunțând o nouă hotărâre, care nu poate fi tot de achitare, ci de condamnare. Cum încuviințarea probelor și administrarea lor au loc înainte de adoptarea hotărârii, susțin că, pentru a decide readministrarea declarațiilor care au întemeiat soluția de achitare, instanța de apel trebuie să aibă deja preconcepută soluția pe care o va pronunța. În aceste condiții, afirmă că, atunci când încuviințează readministrarea declarațiilor care au întemeiat achitarea, instanța de apel se antepronunță, în sensul că va admite apelul, va desființa sentința de achitare și va pronunța o decizie de condamnare. Așa încât, apreciază că instanța de apel nu este imparțială, iar procesul în apel nu este echitabil. În al treilea rând, susțin că instanța de apel este obligată să readministreze numai declarațiile care au întemeiat soluția de achitare, pentru ca, în urma percepției directe a probei testimoniale, să justifice schimbarea soluției de achitare cu o soluție de condamnare. În schimb, arată că nu există o obligație a instanței de apel de a administra acele probe cerute de apărare, care pot menține soluția de achitare, chiar dacă ele nu au fundamentat soluția de achitare a primei instanțe și, eventual, nu au fost administrate la prima instanță, contrar principiului egalității armelor, care asigură caracterul echitabil al procesului penal, inclusiv din perspectiva imparțialității instanței, cât și a dreptului la apărare. Cum apelul este o cale devolutivă de atac, în apel se pot administra orice probe noi, nu doar cele care pot justifica admiterea apelului parchetului, desființarea sentinței de achitare și pronunțarea unei decizii de condamnare în apel.
11.
În ceea ce privește prevederile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, se susține că destinatarul normei penale nu are suficiente date pentru a înțelege ce înseamnă „dispoziții legale“, dacă este vorba despre legi și ordonanțe ale Guvernului sau despre acte de nivel inferior acestora. În opinia autorului, comportamentul interzis, realizat ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale, trebuie impus de către legiuitor prin lege, înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul
art. 73 alin. (1) din Constituție , precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de
art. 115 din Constituție , respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului, neputând fi dedus din alte acte de nivel inferior.
12.
Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul Curții nr. 1.284D/2020, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală
este neîntemeiată. În acest sens, reține că soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăției inculpatului, instanța de apel nu poate pronunța hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. Apreciază că prevederile criticate nu contravin dispozițiilor
art. 124 din Constituție , ci, dimpotrivă, constituie o reflectare a acestora, o garanție a imparțialității judecătorului, întrucât instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond. Astfel, potrivit
art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală , aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform
art. 103 alin. (1) din același cod , probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, reține că, din conținutul normelor procesuale ale
art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală , rezultă fără echivoc faptul că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textul criticat. Pe de altă parte, arată că, din coroborarea dispozițiilor criticate cu cele ale
art. 420 , ale
art. 374 alin. (7 )-( 10)
și ale
art. 383 alin. (3)
și
(4) din Codul de procedură penală , instanța de control judiciar, în ipoteza oricăreia dintre soluțiile pronunțate, poate readministra probele administrate de prima instanță și poate administra probe noi, poate administra probele de la urmărirea penală, chiar și pe cele necontestate de părți, și poate dispune, din oficiu, administrarea de noi probe, în condițiile art. 100 din același act normativ, toate aceste dispoziții urmărind justa soluționare a cauzei și necesitatea aflării adevărului. Inculpatul sau orice alt participant în procesul penal are dreptul de propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, chiar și în condițiile în care soluția primei instanțe nu este de achitare, instanța de apel urmând a aprecia asupra utilității readministrării/administrării unor probe. Arată că prevederea legală ce stabilește obligativitatea pentru instanța de control judiciar de a administra probele ce au stat la baza soluției de achitare în prima instanță este supusă acelorași reguli referitoare la aprecierea de către instanța de control judiciar a necesității și utilității lor în scopul aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei, tocmai prin indicarea de către legiuitor în textul
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală
a aplicării, în mod corespunzător, a dispozițiilor
art. 374
și
383 din același act normativ . Apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de
art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece partea interesată beneficiază de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Totodată, consideră că nu este afectat dreptul la apărare, întrucât dispozițiile legale criticate nu conțin norme care, prin natura lor, ar îngrădi dreptul autorului de a se apăra și de a se prevala de toate garanțiile dreptului la apărare, în cadrul unui proces echitabil, în condiții de contradictorialitate. De asemenea, apreciază că dispozițiile legale criticate dau expresie prevederilor constituționale care consacră înfăptuirea justiției, sens în care, potrivit
art. 124 alin. (3) din Constituție , judecătorii, indiferent de faza procesuală în care sunt implicați, sunt independenți și se supun numai legii. Reține că dispozițiile
art. 10 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au incidență în cauză.
13.
În ceea ce privește dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, arată că, potrivit
art. 23 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002
privind circulația pe drumurile publice, examenul pentru obținerea permisului de conducere constă în susținerea unei probe teoretice de verificare a cunoștințelor și a unei probe practice de verificare a aptitudinilor și a comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat, condițiile de obținere a permisului de conducere stabilindu-se prin regulament, aprobat printr-o hotărâre a Guvernului. Reține că orice conducător auto trebuie să posede suficiente cunoștințe de conducere și să cunoască perfect legea, regulamentul și ordonanțele referitoare la circulația automobilelor, teoria elementară de mecanică etc. Prin urmare, apreciază că nu se poate reține critica potrivit căreia sintagma „nerespectarea dispozițiilor legale“, folosită în cuprinsul textului de lege criticat, nu îndeplinește cerințele cu privire la calitatea legii, și anume claritatea și previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, dacă dispozițiile legale sunt prevăzute atât de legislația primară, cât și de cea secundară, ceea ce ar avea drept consecință faptul că destinatarii normei penale nu și-ar putea conforma conduita prescripțiilor acesteia. Apreciază că nu se poate susține că inculpatului i s-a încălcat accesul liber la justiție, în condițiile în care cererea formulată a fost supusă analizei unui judecător independent și imparțial. Consideră că nu se poate reține încălcarea principiului egalității în fața legii, întrucât textul normativ se aplică, fără excepție, tuturor persoanelor aflate în situații similare, și, totodată, constată că dispozițiile
art. 21 din Constituție
nu sunt aplicabile în cauză, obiectul excepției de neconstituționalitate fiind o normă de drept penal substanțial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură să aibă incidență în materia garanțiilor procesului echitabil.
14.
Curtea de Apel București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reamintește că instanța de contencios constituțional a analizat în trei cauze distincte conformitatea dispozițiilor
art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală
cu normele
Legii fundamentale , din perspectiva unor critici similare celor invocate în cauza pendinte, constatând, prin
deciziile nr. 692 din 8 noiembrie 2018 ,
nr. 273 din 23 aprilie 2019
și
nr. 274 din 23 aprilie 2019 , că soluția legislativă prevăzută de textul de lege supus analizei Curții Constituționale este constituțională.
15.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
16.
Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.463D/2020, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 alin. (2) lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală
este neîntemeiată. În acest sens, invocă unele considerente ale
deciziilor Curții Constituționale nr. 157 din 27 martie 2018
și
nr. 692 din 8 noiembrie 2018 .
17.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
18.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare, dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, și ale
art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua partea întâi din Codul de procedură penală , modificate prin prevederile
art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016
pentru modificarea și completarea
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea
art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Din motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că aceasta privește dispozițiile
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală . Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra acestui text de lege.
20.
De asemenea, ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate,
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
a fost modificat prin
art. I pct. 48 din Legea nr. 201/2023
pentru modificarea și completarea
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Însă, având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
în forma în vigoare de la data sesizării instanței de contencios constituțional.
21.
Totodată, deși
Codul penal din 1969
a fost abrogat prin prevederile
art. 250 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior
produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, sub aspectul alegerii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudența sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare ( Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , precitată), Curtea se va pronunța și asupra prevederilor
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 .
22.
Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra dispozițiilor
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, și ale
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală , în forma anterioară modificării prin
Legea nr. 201/2023 , care au următorul cuprins:
–
Articolul 178
alin. 2 din Codul penal din 1969 : „(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.“;
–
Articolul 421
pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală : „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: [...] 2. admite apelul și: a) [....] Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, [...];“.
23.
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, normele legale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale
art. 16 alin. (1)
privind egalitatea în drepturi, ale
art. 21 alin. (3)
referitor la dreptul la un proces echitabil, ale
art. 23 alin. (11)
referitor la prezumția de nevinovăție, ale
art. 24 alin. (1)
privind dreptul la apărare, ale
art. 53 alin. (2)
privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale
art. 124 alin. (2)
potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și ale
art. 20 alin. (1)
referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la prevederile
art. 6
paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale
art. 10
privind libertatea de exprimare din
Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
24.
Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, Curtea constată că a examinat critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin
Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018,
Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022, și
Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 17 noiembrie 2023, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
25.
În motivarea soluției sale, în considerentele
Deciziei nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragrafele 15-21, precum și ale
Deciziei nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragrafele 19-29, Curtea a reținut că uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziția psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenție, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârșite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârșite cu intenție, această evaluare diferențiată fiind valabilă și în cazul omuciderii. Deși uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârșită cu intenție, posibilitatea săvârșirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă amenințare pentru viața oamenilor și pentru securitatea relațiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acțiuni inhibitoare pentru conștiința oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societății, ocrotire care, în prezent, capătă o importanță din ce în ce mai mare, având în vedere că activitățile în cadrul cărora se pot săvârși, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în același ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente și prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenționat -, punând în pericol viața oamenilor ca urmare a neatenției sau ușurinței în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai ușoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină cont de gravitatea culpei.
26.
De asemenea, prin deciziile citate anterior, Curtea a reținut că modalitatea agravată a acestei infracțiuni, reglementată de dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În continuare, Curtea a constatat că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, și anume nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Această agravantă privește deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existența acestei forme agravate a infracțiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerințe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activități să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.
27.
Totodată, Curtea a observat că textele de lege criticate se referă la caracterul activității în legătură cu care este săvârșită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriașul care nu săvârșește fapta în exercițiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exercițiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracțiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific și, din ușurință sau neprevedere, ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată analizată. Tot prin deciziile precitate, Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană și care este caracterizat prin anumite cunoștințe. Dispozițiile legale și măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situațiilor în care exercițiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activități poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenția celor care le efectuează să lucreze cu toată prudența.
28.
Astfel, Curtea a reținut că, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să îi determine să fie prudenți pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenție față de viața celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viața persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenție, chibzuință în relațiile sociale, ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități care ar putea provoca moartea unei persoane.
29.
Prin
Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018
și
Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023
Curtea a observat că, în practică, uciderea din culpă în această modalitate agravată este mai frecventă în domeniul medical, în cel al circulației pe drumurile publice și în cel al construcțiilor, iar persoanele care exercită profesii sau meserii ori efectuează anumite activități în aceste domenii au calitatea de profesioniști, fiind persoane avizate și diligente, care au reprezentarea efectelor și a riscurilor pe care le implică respectiva profesie. Cu referire specială la activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, prin
Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , mai sus menționată, paragrafele 17 și 18, Curtea a subliniat că domeniul circulației pe drumurile publice beneficiază de un amplu cadru legal, guvernat, pe de o parte, de
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002
privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, și, pe de altă parte, de capitolul II „Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice“ din titlul VII „Infracțiuni contra siguranței publice“ al părții speciale a Codului penal. Astfel,
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002
reglementează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, a pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații. Potrivit
art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență menționată , dispozițiile acesteia „au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului“. Referitor la persoanele care conduc pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că acestea desfășoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse unor forme de școlarizare, așa încât este vorba despre persoane avizate și diligente, care, pe durata deținerii permisului de conducere, au obligația să rămână la curent cu normele legale în materie ( Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18,
Decizia nr. 140 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017, paragraful 17,
Decizia nr. 340 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017, paragraful 19, și
Decizia nr. 86 din 16 februarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 13 mai 2021, paragraful 17).
30.
Având în vedere cele arătate mai sus, prin
Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragrafele 23 și 24,
Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , paragraful 20, și
Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragraful 29, Curtea a constatat că, prin natura ei, varianta agravată a infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere - pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități - a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile
art. 1 alin. (5) din Constituție , impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Apreciind că dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969
au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (5)
privind principiul respectării legilor și, respectiv, de prevederile
art. 7 referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenție .
31.
Totodată, prin aceleași decizii, precitate, Curtea a amintit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile
art. 7 paragraful 1 din Convenție , potrivit căreia principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni - instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la
art. 7
corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi accesibilitate și previzibilitate (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,
Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91).
32.
În ceea ce privește critica raportată la prevederile
art. 21 alin. (3) din Constituție
și ale
art. 6 din Convenție , care consacră dreptul la un proces echitabil, prin
Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragraful 29, și
Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragraful 32, Curtea a constatat că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de față, obiectul excepției de neconstituționalitate fiind o normă de drept penal substanțial, și anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, care are incidență în materia garanțiilor procesului echitabil.
33.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
34.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală , Curtea reține că textul legal criticat a mai fost supus controlului de constituționalitate prin prisma unor critici asemănătoare, referitoare, în esență, la încălcarea egalității în drepturi, a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție prin excluderea soluției de condamnare pronunțată în primă instanță ca ipoteză pentru readministrarea probatoriului de către instanța de apel, în acest sens fiind pronunțate
Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019,
Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019,
Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019,
Decizia nr. 438 din 6 octombrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1242 din 22 decembrie 2022, și
Decizia nr. 590 din 24 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 26 aprilie 2023, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
35.
Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit
art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală , sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile
art. 396 din Codul de procedură penală . Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit
art. 421 din Codul de procedură penală , fie o soluție de respingere a apelului și menținere a hotărârii atacate ( art. 421 pct. 1 ), fie o soluție de admitere a apelului și desființare a sentinței primei instanțe ( art. 421 pct. 2 ). Pronunțând soluția de admitere a apelului și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [ art. 421 pct. 2 lit. a )], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [ art. 421 pct. 2 lit. b )].
36.
În acest context, Curtea a observat că dispoziția de lege criticată reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Curtea a reținut că instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele de control judiciar au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat, cu valoare de principiu, că, atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date personal fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii ( Hotărârea din 27 iunie 2000 , pronunțată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 și 59).
37.
De asemenea, prin
Hotărârea din 15 septembrie 2015 , pronunțată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 și 40, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează aceleași argumente: „pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăși martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depozițiilor martorilor respectivi, făcute în cursul ședințelor de judecată desfășurate în fața lor. Deși era de competența instanței de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza acelorași mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiții, omisiunea curții de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare. Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunțată fără ascultarea directă a martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul
art. 6 paragraful (1) din Convenție .“
38.
Așadar, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăției inculpatului, instanța de apel nu poate pronunța hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia.
39.
Curtea a observat că dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Astfel, potrivit
art. 420 alin. (4)
și
(5) din Codul de procedură penală , instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile
art. 100 din același act normativ . Totodată, potrivit
art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală , instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit
art. 420 alin. (9) din același act normativ , în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
40.
În acest context, Curtea a constatat că dispozițiile
art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală
nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu
art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală
- la care face trimitere
art. 420 alin. (5) din același cod
-, „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată (...) în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită și când administrarea probei este contrară legii [ art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală ].
41.
Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit
art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală , aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform
art. 103 alin. (1) din același cod , probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
42.
În acord cu
art. 374 alin. (5)
și
(6) din Codul de procedură penală , în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează să fie dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești - a se vedea
art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală
-, iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți sau de persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună, din oficiu, și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei - a se vedea
art. 374 alin. (8)
și
(10) din Codul de procedură penală . De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [a se vedea
art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală ]. Aceasta întrucât, potrivit
art. 100 alin. (2) din același cod , „În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea și
art. 103 alin. (2) din același cod ].
43.
Astfel, în acord cu
art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală , la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanța competentă să soluționeze apelul îl va judeca, conform
art. 417 din Codul de procedură penală , cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, instanța de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, și va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, putând da, așa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.
44.
În concluzie, instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în același sens,
Decizia nr. 157 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018).
45.
Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția deciziei menționate, precum și considerentele pe care aceasta se sprijină își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
46.
Cât privește critica potrivit căreia, pentru a decide readministrarea declarațiilor care au întemeiat soluția de achitare, instanța de apel trebuie să aibă deja preconcepută soluția pe care o va pronunța, din această perspectivă instanța de apel nefiind imparțială, Curtea reține că un element esențial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independența și imparțialitatea instanței, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare ( Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 18, sau
Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 17).
47.
Cu privire la imparțialitatea judecătorului, în jurisprudența sa (cu titlu exemplificativ reținându-se
Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 și 26, și, în același sens, a se vedea
Decizia nr. 169 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24,
Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 , precitată, paragraful 19,
Decizia nr. 278 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 și 52, sau
Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 și următoarele), Curtea Constituțională a statuat că aceasta este o garanție a dreptului la un proces echitabil și poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând
art. 124 alin. (2) din Constituție , Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului. Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau de un asemenea grad indică lipsa imparțialității tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).
48.
Având în vedere reperele jurisprudențiale precitate, Curtea constată că susținerea formulată în cauza de față, care vizează imparțialitatea subiectivă a completului de judecată, care, soluționând apelul, decide readministrarea declarațiilor care au întemeiat soluția de achitare, este neîntemeiată în condițiile în care instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile
art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală , instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor
art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare.
49.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1 - 3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Mutescu în Dosarul nr. 287/39/2020/a1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, de Bogdan Olteanu în Dosarul nr. 20.082/3/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală, precum și de Gheorghe Schipor în Dosarul nr. 6.221/314/2018 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile
art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, precum și ale
art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.