Decizia nr. 303/2025

Articolul 178

alin. 2 din Codul penal din 1969 : „(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.“;

–

Articolul 421

pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală : „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: [...] 2. admite apelul și: a) [....] Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, [...];“.

23.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, normele legale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (11)

referitor la prezumția de nevinovăție, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, ale

art. 53 alin. (2)

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale

art. 124 alin. (2)

potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, precum și ale

art. 20 alin. (1)

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la prevederile

art. 6

paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale

art. 10

privind libertatea de exprimare din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

24.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, Curtea constată că a examinat critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin

Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018,

Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022, și

Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1046 din 17 noiembrie 2023, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

25.

În motivarea soluției sale, în considerentele

Deciziei nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragrafele 15-21, precum și ale

Deciziei nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragrafele 19-29, Curtea a reținut că uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziția psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenție, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârșite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârșite cu intenție, această evaluare diferențiată fiind valabilă și în cazul omuciderii. Deși uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârșită cu intenție, posibilitatea săvârșirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă amenințare pentru viața oamenilor și pentru securitatea relațiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acțiuni inhibitoare pentru conștiința oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societății, ocrotire care, în prezent, capătă o importanță din ce în ce mai mare, având în vedere că activitățile în cadrul cărora se pot săvârși, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în același ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente și prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenționat -, punând în pericol viața oamenilor ca urmare a neatenției sau ușurinței în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai ușoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină cont de gravitatea culpei.

26.

De asemenea, prin deciziile citate anterior, Curtea a reținut că modalitatea agravată a acestei infracțiuni, reglementată de dispozițiile

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În continuare, Curtea a constatat că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispozițiile

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, și anume nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Această agravantă privește deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existența acestei forme agravate a infracțiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerințe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) ori să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exercițiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activități să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziții legale sau măsuri de prevedere.

27.

Totodată, Curtea a observat că textele de lege criticate se referă la caracterul activității în legătură cu care este săvârșită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriașul care nu săvârșește fapta în exercițiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exercițiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracțiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitate specific și, din ușurință sau neprevedere, ucide o persoană răspunde pentru varianta agravată analizată. Tot prin deciziile precitate, Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană și care este caracterizat prin anumite cunoștințe. Dispozițiile legale și măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situațiilor în care exercițiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activități poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenția celor care le efectuează să lucreze cu toată prudența.

28.

Astfel, Curtea a reținut că, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să îi determine să fie prudenți pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități pentru care există dispoziții legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenție în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecințe grave, constând chiar în pierderea vieții uneia sau mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenție față de viața celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viața persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenție, chibzuință în relațiile sociale, ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfășoară anumite activități care ar putea provoca moartea unei persoane.

29.

Prin

Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018

și

Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023

Curtea a observat că, în practică, uciderea din culpă în această modalitate agravată este mai frecventă în domeniul medical, în cel al circulației pe drumurile publice și în cel al construcțiilor, iar persoanele care exercită profesii sau meserii ori efectuează anumite activități în aceste domenii au calitatea de profesioniști, fiind persoane avizate și diligente, care au reprezentarea efectelor și a riscurilor pe care le implică respectiva profesie. Cu referire specială la activitatea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, prin

Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , mai sus menționată, paragrafele 17 și 18, Curtea a subliniat că domeniul circulației pe drumurile publice beneficiază de un amplu cadru legal, guvernat, pe de o parte, de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, și, pe de altă parte, de capitolul II „Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice“ din titlul VII „Infracțiuni contra siguranței publice“ al părții speciale a Codului penal. Astfel,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

reglementează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, a pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații. Potrivit

art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență menționată , dispozițiile acesteia „au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului“. Referitor la persoanele care conduc pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că acestea desfășoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuse unor forme de școlarizare, așa încât este vorba despre persoane avizate și diligente, care, pe durata deținerii permisului de conducere, au obligația să rămână la curent cu normele legale în materie ( Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18,

Decizia nr. 140 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017, paragraful 17,

Decizia nr. 340 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017, paragraful 19, și

Decizia nr. 86 din 16 februarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 13 mai 2021, paragraful 17).

30.

Având în vedere cele arătate mai sus, prin

Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragrafele 23 și 24,

Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022 , paragraful 20, și

Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragraful 29, Curtea a constatat că, prin natura ei, varianta agravată a infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de dispozițiile

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere - pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități - a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție , impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Apreciind că dispozițiile

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969

au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul respectării legilor și, respectiv, de prevederile

art. 7 referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei din Convenție .

31.

Totodată, prin aceleași decizii, precitate, Curtea a amintit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la prevederile

art. 7 paragraful 1 din Convenție , potrivit căreia principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni - instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7

corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi accesibilitate și previzibilitate (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91).

32.

În ceea ce privește critica raportată la prevederile

art. 21 alin. (3) din Constituție

și ale

art. 6 din Convenție , care consacră dreptul la un proces echitabil, prin

Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018 , paragraful 29, și

Decizia nr. 404 din 4 iulie 2023 , paragraful 32, Curtea a constatat că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de față, obiectul excepției de neconstituționalitate fiind o normă de drept penal substanțial, și anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, care are incidență în materia garanțiilor procesului echitabil.

33.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

34.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală , Curtea reține că textul legal criticat a mai fost supus controlului de constituționalitate prin prisma unor critici asemănătoare, referitoare, în esență, la încălcarea egalității în drepturi, a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție prin excluderea soluției de condamnare pronunțată în primă instanță ca ipoteză pentru readministrarea probatoriului de către instanța de apel, în acest sens fiind pronunțate

Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019,

Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019,

Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019,

Decizia nr. 438 din 6 octombrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1242 din 22 decembrie 2022, și

Decizia nr. 590 din 24 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 26 aprilie 2023, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

35.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit

art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală , sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile

art. 396 din Codul de procedură penală . Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit

art. 421 din Codul de procedură penală , fie o soluție de respingere a apelului și menținere a hotărârii atacate ( art. 421 pct. 1 ), fie o soluție de admitere a apelului și desființare a sentinței primei instanțe ( art. 421 pct. 2 ). Pronunțând soluția de admitere a apelului și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [ art. 421 pct. 2 lit. a )], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [ art. 421 pct. 2 lit. b )].

36.

În acest context, Curtea a observat că dispoziția de lege criticată reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Curtea a reținut că instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele de control judiciar au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat, cu valoare de principiu, că, atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date personal fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii ( Hotărârea din 27 iunie 2000 , pronunțată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 și 59).

37.

De asemenea, prin

Hotărârea din 15 septembrie 2015 , pronunțată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 și 40, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează aceleași argumente: „pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăși martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziție opusă celei din hotărârile instanțelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depozițiilor martorilor respectivi, făcute în cursul ședințelor de judecată desfășurate în fața lor. Deși era de competența instanței de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza acelorași mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiții, omisiunea curții de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare. Aceste elemente îi permit Curții să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunțată fără ascultarea directă a martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul

art. 6 paragraful (1) din Convenție .“

38.

Așadar, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăției inculpatului, instanța de apel nu poate pronunța hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia.

39.

Curtea a observat că dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Astfel, potrivit

art. 420 alin. (4)

și

(5) din Codul de procedură penală , instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile

art. 100 din același act normativ . Totodată, potrivit

art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală , instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit

art. 420 alin. (9) din același act normativ , în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

40.

În acest context, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală

nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu

art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală

- la care face trimitere

art. 420 alin. (5) din același cod

-, „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată (...) în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită și când administrarea probei este contrară legii [ art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală ].

41.

Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit

art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală , aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform

art. 103 alin. (1) din același cod , probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

42.

În acord cu

art. 374 alin. (5)

și

(6) din Codul de procedură penală , în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează să fie dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești - a se vedea

art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală

-, iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți sau de persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună, din oficiu, și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei - a se vedea

art. 374 alin. (8)

și

(10) din Codul de procedură penală . De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [a se vedea

art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală ]. Aceasta întrucât, potrivit

art. 100 alin. (2) din același cod , „În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea și

art. 103 alin. (2) din același cod ].

43.

Astfel, în acord cu

art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală , la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanța competentă să soluționeze apelul îl va judeca, conform

art. 417 din Codul de procedură penală , cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, instanța de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, și va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, putând da, așa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.

44.

În concluzie, instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în același sens,

Decizia nr. 157 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018).

45.

Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția deciziei menționate, precum și considerentele pe care aceasta se sprijină își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

46.

Cât privește critica potrivit căreia, pentru a decide readministrarea declarațiilor care au întemeiat soluția de achitare, instanța de apel trebuie să aibă deja preconcepută soluția pe care o va pronunța, din această perspectivă instanța de apel nefiind imparțială, Curtea reține că un element esențial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independența și imparțialitatea instanței, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare ( Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 18, sau

Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 17).

47.

Cu privire la imparțialitatea judecătorului, în jurisprudența sa (cu titlu exemplificativ reținându-se

Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 și 26, și, în același sens, a se vedea

Decizia nr. 169 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24,

Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 , precitată, paragraful 19,

Decizia nr. 278 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 și 52, sau

Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 și următoarele), Curtea Constituțională a statuat că aceasta este o garanție a dreptului la un proces echitabil și poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând

art. 124 alin. (2) din Constituție , Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului. Testul obiectiv privește, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător și ceilalți participanți la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relație de o asemenea natură sau de un asemenea grad indică lipsa imparțialității tribunalului (Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Cauza Morice împotriva Franței, paragraful 77). Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuși și, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privința imparțialității sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54).

48.

Având în vedere reperele jurisprudențiale precitate, Curtea constată că susținerea formulată în cauza de față, care vizează imparțialitatea subiectivă a completului de judecată, care, soluționând apelul, decide readministrarea declarațiilor care au întemeiat soluția de achitare, este neîntemeiată în condițiile în care instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile

art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală , instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor

art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare.

49.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Mutescu în Dosarul nr. 287/39/2020/a1 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, de Bogdan Olteanu în Dosarul nr. 20.082/3/2017 al Curții de Apel București - Secția I penală, precum și de Gheorghe Schipor în Dosarul nr. 6.221/314/2018 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 , cu referire la sintagma „dispozițiilor legale“, precum și ale

art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.