Decizia nr. 5989/2024

Articolul 6

Articolul 36

din Legea nr.407/2006

stabilește că: „Exemplarele din speciile de mamifere admise la vânătoare, care produc pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice, pot fi vânate și în afara perioadei legale de vânătoare, în condițiile aprobării administratorului.“

Astfel, pentru aplicarea prevederilor

art. 36 din Legea nr. 407/2006 , cu modificările și completările ulterioare, în anumite situații se pot recolta exemplarele care produc pagube.

Articolul 6

din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

stabilește procedura în care se aprobă numărul de exemplare ce se pot recolta pentru situațiile prezentate anterior.

Aprobarea recoltării de exemplare de păsări în temeiul

art. 6 din ordin , în situații bine justificate, nu reprezintă o nouă aprobare de cote de recoltă, în sensul

art. 1 lit. h) din Legea nr. 407/2006 , ci reprezintă o situație specială care poate să apară la un moment dat pe suprafața unui fond cinegetic și pentru care autoritățile statului trebuie să ia măsuri rapide pentru diminuarea efectelor acesteia.

Mai mult decât atât, instanța de fond nu arată motivele pentru care anexa nr. 5 trebuie anulată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind aplicabil și motivul de casare prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă .

Speciile de păsări sedentare cuprinse în

anexa nr. 5 la ordinul criticat

sunt specii admise la vânătoare conform Directivei 2009/147/CE și se regăsesc în

anexa nr. 1 la Legea nr. 407/2006 , cu modificările și completările ulterioare, care cuprinde speciile de păsări admise la vânătoare. Contrar celor susținute de reclamantă, prin Referatul de aprobare DMRC/147.684 din 30.03.2022 au fost prezentate informații cu privire la nivelul cotelor de recoltă și realizările acestora pe ultimele 5 perioade de vânătoare.

Conform informațiilor oferite de portalul Uniunii Europene cu privire la raportarea în temeiul art. 12 din Directiva păsări, invocat de reclamantă, niciuna dintre speciile de păsări sedentare nu figurează, pe teritoriul României, ca fiind într-o stare de conservare nefavorabilă.

Ținând cont de nivelul populațiilor speciilor de păsări sedentare prevăzute în

anexa nr. 5 la ordin , prezentate pe portalul Uniunii Europene fhttps://nature-artl2.eionet. europa.eu/ articlel2/summarv?period=3&subiect), nu se impune aplicarea prevederilor

art. 37 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007

privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.

Ministerul nu a încălcat nicio prevedere a Directivei păsări cu privire la speciile menționate de reclamantă motivat de faptul că în România statutul acestor specii este altul decât cel la nivel

european, iar aceste specii sunt sedentare și nu sunt influențate de populațiile din alte țări. Faptul că în România sunt încă populații viabile, așa cum reiese din datele furnizate de același portal, se datorează managementului adecvat adoptat de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare.

Cu privire la prevederile

art. 15 din ordinul contestat , instanța de fond, în mod eronat, a dispus anularea lui, motivând faptul că necesitatea acestui articol nu este fundamentată și nu rezultă din cuprinsul

art. 34 din Legea nr. 407/2006 .

Articolul 34

alin. (1) din Legea nr. 407/2006

stipulează faptul că „În interesul protejării faunei și florei sălbatice, al conservării habitatelor naturale, pentru prevenirea producerii unor daune importante, în interesul sănătății și securității publice sau pentru alte rațiuni de interes public major, pe suprafețele din perimetrul intravilan construit sau împrejmuit, aeroporturi, gări, unități militare, recoltarea exemplarelor din speciile de faună sălbatică, a pisicilor și a câinilor hoinari se realizează în condițiile prezentei legi și ale cotelor de recoltă sau ale derogărilor aprobate de gestionarul fondului cinegetic limitrof, pe baza unui contract de prestări servicii, cu respectarea prevederilor legale în domeniul achizițiilor publice, la solicitarea consiliului local sau a administrației suprafeței împrejmuite, după caz, și cu acordul prealabil al proprietarului de teren“.

Prin urmare, conform prevederilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 , cu modificările și completările ulterioare, pentru situațiile prevăzute de acesta, „recoltarea exemplarelor din speciile de faună sălbatică, a pisicilor și a câinilor hoinari se realizează în condițiile prezentei legi și ale cotelor de recoltă sau ale derogărilor aprobate“.

Astfel, pentru speciile admise la vânătoare recoltarea se realizează în condițiile

Legii nr. 407/2006 , iar pentru speciile protejate, în baza derogărilor aprobate conform

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 . Recoltarea exemplarelor în temeiul

art. 34 din Legea nr. 407/2006

se realizează în condiții speciale, respectiv „pe baza unui contract de prestări servicii, cu respectarea prevederilor legale în domeniul achizițiilor publice, la solicitarea consiliului local sau a administrației suprafeței împrejmuite, după caz, și cu acordul prealabil al proprietarului de teren“.

3.2.

Recurenta-reclamantă A.A.C.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor

art. 488 alin. (1) pct. 6

și

8 din Codul de procedură civilă , solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Respingerea de către instanța de fond a cererii de anulare a

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

s-a făcut cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente, fiind și parțial nemotivată după cum urmează:

Articolul 7

din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

are următorul conținut: „Pentru diminuarea efectelor negative pe care speciile de pradă le au asupra efectivelor de căprior, iepure, fazan și potârniche, se recomandă ca gestionarii fondurilor cinegetice să organizeze și să desfășoare lunar, în perioada legală de vânare, acțiuni având ca scop realizarea integrală a cotelor de recoltă aprobate pentru speciile vulpe și șacal, precum și combaterea câinilor hoinari și a pisicilor sălbăticite.“

Pentru motivele arătate în acțiune, prevederile

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

încalcă prevederile

art. 6 ,

7 ,

20 ,

30 ,

31

și

36 din Legea nr. 24/2000 , în sensul că nu conțin norme necesare cu caracter dispozitiv, ci norme de recomandare, total nenecesare.

Instanța de fond a reținut în esență că nu constituie un motiv de nelegalitate argumentul potrivit căruia

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

nu ar fi o normă necesară.

Contrar reținerii instanței de fond, lipsa necesității unei norme constituie un motiv de nelegalitate, în condițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 , privind tehnica legislativă.

Or, reclamanta a demonstrat că

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

nu este o normă necesară în contextul în care este, în principiu, o normă administrativă care recomandă ceea ce legea dispune prin norme imperative.

Recurenta-reclamantă a invocat și nefundamentarea art. 7, încălcându-se astfel

art. 6 ,

7 ,

20 ,

30

și

31 din Legea nr. 24/2000

raportate la prevederile

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 , raportat la prevederile

art. 37

și

anexa nr. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 , în contextul în care speciile de vulpe și șacal sunt tratate anormal ca niște dăunători care creează prin simpla lor existență un pericol de dezechilibru ecologic. Or, în cele două referate de aprobare ale

Ordinului ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

nu există nici măcar o frază care să justifice aprobarea art. 7 sau invocarea unor studii sau cercetări care să demonstreze „efectele negative ale speciilor de vulpe sau șacal asupra speciilor căprior, fazan, potârniche sau iepure“, mai ales că acest art. 7 nu este într-o legătură de dependență nici cu art. 1 și nici cu anexele nr. 1-5 la același ordin.

Însă, instanța de fond nu a motivat și respingerea acestui argument de nelegalitate al nefundamentării

art. 7 din Ordinul nr. 1.571/2022 , astfel încât este incident și motivul de recurs prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă .

4.

Apărările formulate în cauză

4.1.

Recurentul-pârât M.M.A.P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca fiind nefondat.

4.2.

Recurenta-reclamantă A.A.C.A. a formulat, la rândul ei, întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

5.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recurenții susțin teza încălcării

art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă , potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este nemotivată ori cuprinde motive contradictorii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform

art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă , considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrarul și făcând posibil controlul judiciar în căile de atac.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentului-pârât fac vorbire despre neanalizarea, de către instanța de fond, a susținerilor sale referitoare la faptul că, la data pronunțării hotărârii, actul administrativ contestat nu mai era în vigoare

(perioada de valabilitate a ordinului fiind între 9.06.2022 și 14.05.2023), respectiv la lipsa argumentelor juridice care au condus la anularea anexei nr. 5 la ordin.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă susține că respingerea, de către instanța de fond, a cererii de anulare a

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022

este parțial nemotivată.

Prin raportare la dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Convenția

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativității instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, precum și la jurisprudența constantă a Curții europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock și Palade), instanța de recurs constată că abordarea instanței de fond a fost una sistematică, de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei, grupând susținerile părților în funcție de finalitatea urmărită, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de acestea, reușind însă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Înalta Curte arată că motivarea este suficient de concisă pentru a oferi părților certitudinea unei analize reale a cererii, iar eventuala insuficiență a motivării, astfel cum este clamată de către recurenți, precum și omisiunea analizării unei realități faptice esențiale, în opinia acestora, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum se susține.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile

art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă

nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Referitor la lipsa de motivare a soluției privind anularea

anexei nr. 5 la Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022 , contrar acestor alegații, instanța de fond a motivat anularea anexei prin prisma faptului că aprobarea cotelor de recoltă s-a făcut conform unor evaluări efectuate în baza Deciziei ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995, act ieșit din vigoare.

Există de asemenea o motivare implicită raportat la susținerile recurentului-pârât privitoare la încetarea efectelor actului administrativ contestat, precum și argumente suficiente expuse de instanță cu privire la susținerile reclamantei referitoare la respingerea cererii de anulare a

art. 7 din Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022 , faptul că

părțile nu au fost în acord deplin cu raționamentul judecătorului fondului neputând echivala cu o nemotivare.

Înalta Curte constată că recursurile declarate de părți se impun a fi analizate și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă .

Cu referire la incidența

art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă , Înalta Curte reține că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

nu este suficient ca recurenții să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Din perspectiva situației de fapt se reține că limitele învestirii instanței, așa cum au fost stabilite la fond, vizează următoarele:

La data de 7 iunie 2022 pârâtul M.M.A.P. a emis

Ordinul nr. 1.571/2022

privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada iunie 2022-14 mai 2023.

Conform preambulului, acest ordin a fost emis în temeiul Referatului de aprobare nr. DMRC/147.684 din 25.03.2022 și Referatului de aprobare nr. DMRC/147.812 din 31.05.2022 ale Direcției managementul resurselor cinegetice, ambele făcând trimitere la Instrucțiunile tehnice de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul al cotelor de recoltă, aprobate prin Decizia ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995, precum și la dispozițiile transmise de către M.M.A.P. prin Scrisoarea nr. 55.005 din 17.01.2022.

Decizia ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel cum rezultă din Adresa nr. 6.369 din 6.09.2022 a Regiei Autonome „Monitorul Oficial“.

În același timp,

art. 50 alin. 2 din Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 27 septembrie 1996, dispune în sensul că „Actualele regulamente, instrucțiuni și norme tehnice privind vânatul și vânătoarea, emise în baza

Legii nr. 26/1976 , rămân valabile până la înlocuirea acestora, dar nu mai târziu de 2 ani de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României“.

Raportat la aceste împrejurări, în privința recursului declarat de către pârât, este corectă constatarea instanței de fond în sensul că instrucțiunile tehnice de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul al cotelor de recoltă, aprobate prin Decizia ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995 nu mai erau în vigoare la emiterea ordinului în discuție, neputând astfel să fundamenteze emiterea lui (ca urmare a scoaterii exprese din circuitul civil, începând cu septembrie 1998).

Judecătorul fondului a subliniat judicios faptul că, la data de 5 februarie 2021, M.M.A.P. a postat pe site-ul propriu, în vederea consultării publice, proiectul de Ordin privind aprobarea Instrucțiunilor pentru evaluarea efectivelor unor specii de faună cinegetică admise la vânătoare, împreună cu Referatul de aprobare nr. 149.148 din 27.07.2020.

În referatul respectiv, pârâtul M.M.A.P. justifică necesitatea adoptării proiectului mai sus menționat arătând că: „în prezent, evaluarea efectivelor din fauna cinegetică admisă la vânătoare se realizează anual de către gestionarii fondurilor cinegetice sub coordonarea gărzilor forestiere (structuri teritoriale de specialitate ale M.M.A.P.), pentru fiecare fond cinegetic, în conformitate cu prevederile Deciziei Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului nr. 10.152/1995 pentru aprobarea Instrucțiunilor tehnice privind evaluarea efectivelor de vânat și de calcul al propunerilor de cote de extras. Însă, acestea, pe lângă faptul că nu au un caracter normativ, nu mai pot fi aplicate în contextul actual al administrării și gestionării faunei cinegetice“. Pârâtul a mai menționat că se dorește implementarea unor reglementări suficiente, fără echivoc, adaptate legislației în vigoare.

Concluzia la care instanța de fond ajunge nu poate fi decât validată, în sensul în care chiar pârâtul apreciază că Decizia ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995 pentru aprobarea Instrucțiunilor tehnice privind evaluarea efectivelor de vânat și de calculare a propunerilor de cote de extras nu mai poate fi aplicată.

În cazul de față,

art. 50 din Legea nr. 103/1996

prevedea un termen clar si neechivoc de ieșire din vigoare a actelor administrative secundare emise în baza

Legii nr. 26/1976 , respectiv a regulamentelor, instrucțiunilor și normelor tehnice privind vânatul și vânătoarea, el nepreluând nicio reglementare a temeiului primar al instrucțiunilor aprobate prin Decizia ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului nr. 10.152/1995.

În condițiile în care la adoptarea actului administrativ contestat au fost avute în vedere instrucțiuni care nu mai erau în vigoare, ele nu puteau fundamenta emiterea ordinului în discuție.

Pe de altă parte, faptul că, la rândul lui, ordinul contestat își încetase aplicabilitatea la momentul pronunțării instanței de fond nu echivalează cu o lipsă de interes în susținerea acțiunii întrucât, în cazul acțiunii în contencios administrativ, legalitatea actului se analizează prin raportare la circumstanțele de fapt și de drept relevante la data emiterii acestuia, iar abrogarea/ încetarea efectelor acestuia nu înlătură eventualele prejudicii ce ar fi putut fi cauzate în perioada în care el a fost în vigoare.

Așadar, acțiunea în justiție poate fi îndreptată și împotriva unui act care a fost deja pus în aplicare, epuizându-și efectele, acestea nefiind înlăturate prin simpla lui ieșire din vigoare sau ducere la îndeplinire, scopul acțiunii putând fi inclusiv obținerea unei hotărâri de anulare ce constituie premisa în baza căreia emitentul să fie obligat să readucă într-o stare adecvată situația reclamantului, să înlăture consecințele vătămătoare produse asupra acestuia sau să evite adoptarea unui act identic (paragraful 41 al Hotărârii din 25 martie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene, Cauza T-l 02/96 Gencor/Comisia).

Corect subliniază intimata-reclamantă că este irelevantă invocarea de către recurentul-pârât a considerentelor dintr-o decizie pronunțată într-un dosar având ca obiect suspendarea unui act administrativ, interesul aplicării măsurii provizorii a suspendării actului subzistând în acel caz, într-adevăr, atât timp actul este în vigoare și produce efecte, ceea ce nu este cazul în speță.

Recurentul-pârât mai susține că, în mod eronat, instanța de fond a justificat un interes legitim privat, așa cum acesta este explicitat în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii

nr. 8/2020 , pentru că în statutul reclamantei „vânătoarea sportivă sau creșterea animalelor în vederea recoltării prin împușcare în exploatații împrejmuite“ sunt considerate abuzuri, în timp ce practicarea acestei „vânători sportive“ a fost reglementată prin

art. 4 din Legea nr. 26/1976 .

Contrar acestor susțineri,

art. 4 din Legea nr. 26/1976

nu conține o reglementare propriu-zisă a „vânătorii sportive/sportiv-recreative“, ci o reglementare a „gospodăririi vânatului“, cu referiri la „ocrotirea vânatului“.

Nu există așadar o lipsă de corelare între scopul statutar al reclamantei și

Legea nr. 26/1976

(abrogată prin

Legea nr. 103/1996 ) care să justifice o lipsă de interes în promovarea acțiunii de anulare a

Ordinului ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 1.571/2022 .

Cu referire la Decizia civilă nr. 3.984/20.09.2023, pronunțată în Dosarul nr. 696/1/2023, considerentele pe care se întemeiază instanța pentru a respinge acțiunea ca rămasă fără obiect vizează ieșirea din vigoare a unui act administrativ ( Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 912/2022 ) la momentul judecării recursului, iar nu lipsa de interes a promotorilor acțiunii.

În speța de față, cererea de chemare în judecată a fost promovată de asociația reclamantă, organizație neguvernamentală constituită în condițiile

Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 , având ca scop, conform statutului atașat la dosar, prevenirea și combaterea abuzurilor împotriva mediului înconjurător (protecția mediului) și a animalelor (protecția animalelor), aceasta desfășurând activități și acțiuni de combatere a abuzurilor în realizarea acestor scopuri declarate. Conform statutului, sunt considerate abuzuri împotriva animalelor: „(...) adoptarea și/sau neabrogarea unor acte normative care încalcă Declarația Universală a Drepturilor Animalelor, articolul 13 din Tratatul de la Lisabona, precum și recomandările comunitare, în sensul că promovează, favorizează sau tolerează relele tratamente și cruzimile față de animale; supunerea animalelor la rele tratamente și cruzimi așa cum sunt acestea definite în Declarația Universală a Drepturilor Animalelor, în legislația comunitară și în legislația națională privind protecția animalelor; vânătoarea sportivă (...)“, „orice act de încălcare a legislației de mediu naționale, a legislație și recomandărilor comunitare, precum și a prevederilor Protocolului de la Kyoto“, precum și „distrugerea și/sau exploatarea excesivă a fondului forestier, a fondului cinegetic, fondului piscicol a florei și faunei; periclitarea prin orice metodă a existenței unor ecosisteme; neluarea măsurilor pentru refacerea ecosistemelor respective“.

Articolul 1