Decizia nr. 271/2025

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Bianca Drăghici

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Credit Europe Bank (România) - S.A. în Dosarul nr. 12.506/281/2020 al Judecătoriei Ploiești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 35D/2021.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie, menționând în acest sens

Decizia nr. 752 din 14 decembrie 2023 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 28 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 12.506/281/2020, Judecătoria Ploiești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă . Excepția a fost ridicată de Credit Europe Bank (România) - S.A. într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei notificări depuse în temeiul

Legii nr. 77/2016 , astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 52/2020 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține, în esență, că

Legea nr. 52/2020 , în ansamblul său, este neconstituțională, având în vedere lipsa motivării reale a legii și adoptarea acesteia fără consultarea prealabilă a Băncii Naționale a României.

6.

Se mai susține că prin legea analizată au fost reglementate prezumții absolute de impreviziune, raportat la praguri valorice ale căror relevanță și oportunitate nu au fost în niciun fel fundamentate și motivate de către legiuitor. Condiția motivării este esențială, tocmai pentru a permite atât înțelegerea rațiunilor care stau la baza reglementării, cât și controlul de constituționalitate a legii.

7.

De asemenea, expresia „reprezintă impreviziune“ este neclară, echivocă, pentru că nu se înțelege ce condiții a avut legiuitorul în vedere cu privire la impreviziune, dacă sunt cele care rezultă din cuprinsul

art. 1.271 din Codul civil

și din deciziile Curții Constituționale sau dacă a avut în vedere numai unele dintre aceste condiții.

8.

O primă interpretare posibilă este în sensul că această expresie evocă toate condițiile legale ale impreviziunii prevăzute de

art. 1.271 din Codul civil , pentru că legiuitorul nu distinge între acestea. A doua interpretare posibilă este în sensul că sintagma „reprezintă impreviziune“ nu acoperă toate condițiile impreviziunii, situație în care ar trebui să se analizeze textul în raport cu toate condițiile pe care le instituie

art. 1.271 din Codul civil . Astfel, este practic anihilat caracterul judiciar al impreviziunii statuat de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , încălcându-se forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale. Rolul judecătorului devine unul formal, decorativ și își pierde substanța. Rezultă că echitatea manifestată în materia impreviziunii sub forma aprecierii caracterului vădit injust al executării obligației de către debitor trebuie să rămână un atribut suveran al instanței judecătorești, al cărei rol și a cărei existență înseși ar fi grav denaturată în situația în care ideea de dreptate ar fi prezumată absolut de lege, fără a mai fi necesară intervenția judecătorului pentru ca, pe baza legii, acesta să distingă ceea ce este just de ceea ce este injust.

9.

Cum rolul instituției juridice a impreviziunii este echilibrarea contractului care s-a dovedit excesiv de oneros pentru părți, rezultă că efectul aplicării impreviziunii nu poate fi dezechilibrarea contractului în favoarea celeilalte părți, în concret, în defavoarea creditorului, ale cărui drepturi sunt total ignorate de noile prevederi legale, în sensul că se face abstracție de impactul pe care o creștere a cursului valutar o poate genera în activitatea sa complexă, din care face parte și contractul de credit.

10.

Sintagma pe „durata executării contractului“ ridică probleme de neconstituționalitate câtă vreme nu rezultă dacă procentul de 52,6% se determină ca urmare a fluctuațiilor de curs valutar intervenite pe întreaga durată a executării contractului de credit, până la momentul formulării notificării de dare în plată, cumulat, sau dacă se consideră impreviziune doar în situația în care, la un moment dat, pe durata executării contractului de credit, spontan, excepțional și imprevizibil, intervine o creștere bruscă a cursului valutar ce depășește cursul de la încheierea contractului cu 52,6%.

11.

Textul legal face abstracție de caracterul complex al obligației ce revine debitorului, mai exact de împrejurarea că întinderea obligației de rambursare a debitorului nu este influențată doar de variația cursului valutar, ci și de evoluția dobânzii, respectiv a indicelui de referință la care se raportează dobânda (Libor, în cazul creditelor în franci elvețieni, Euribor în cazul creditelor în euro).

12.

De asemenea, textul încalcă și dispozițiile

art. 44 alin. (1) din Constituție , privind dreptul de proprietate privată al creditorului câtă vreme, în mod nediferențiat, în funcție de elementele descrise mai sus, se prezumă impreviziunea. Consecința constă în modificarea condițiilor contractuale inițial agreate, prin adaptarea acestora în favoarea debitorului, creditorul nemaiavând, prin ipoteză, dreptul de a solicita contraprestațiile în condițiile agreate, cu toate că modalitatea în care a intervenit fluctuația cursului valutar nu se circumscrie în concret unui eveniment excepțional care să facă excesiv de oneroasă și vădit injustă executarea obligației de către debitor.

13.

Se menționează că modalitatea în care este conceput textul criticat face imposibilă pentru creditor exercitarea dreptului la apărare și accesul efectiv la justiție. Creditorul este pus în situația de a nu avea reprezentarea cadrului legal la care se raportează pentru a verifica îndeplinirea cazului de impreviziune invocat de către debitor, astfel încât apare neclar dacă este sau nu cazul să formuleze contestație la notificarea debitorului, respectiv dacă și în ce condiții o astfel de contestație ar fi întemeiată sau nu, încălcându-se astfel dreptul la apărare al creditorului și dreptul la un proces echitabil.

14.

Din această perspectivă, nici ipoteza de la

art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016

nu este însoțită de vreo motivare. Astfel, nu este motivată instituirea creșterii de peste 50% a obligației de plată drept cauză de impreviziune, textul nefiind corelat nici cu Legea privind plafonarea dobânzilor, act normativ adoptat de Parlament, încă nepromulgat la data ridicării excepției de neconstituționalitate, în cuprinsul căruia sunt instituite plafoane maximale ale dobânzilor ce pot fi percepute de bancă, legea instituind și remedii în acest sens, care însă nu au nicio legătură cu impreviziunea.

15.

În cea de-a doua interpretare, care presupune că trimiterea pe care o face textul la dispozițiile

art. 4 alin. (1^3)

are rolul de a arăta că, pentru a fi în prezența unui caz de impreviziune în această ipoteză, trebuie să fie îndeplinit și unul dintre cazurile de impreviziune prezumată absolut de

art. 4 alin. (1^1)

la care face trimitere

art. 4 alin. (1^3) , în plus față de executarea silită a imobilului ipotecat, respectiv să fie incidentă fluctuația cursului valutar cu peste 52,6% față de cursul de la data încheierii contractului sau obligația de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creștere de peste 50%, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menținut pe o durată de cel puțin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată, atunci, oricum, textul este viciat de neconstituționalitate prin raportare la motivele de neconstituționalitate invocate în legătură cu

art. 4 alin. (1^1) lit. a)

și

b)

și prin raportare la

art. 4 alin. (1^3) .

16.

Se mai susține că, instituirea celor două prezumții absolute de impreviziune de la

art. 4 alin. (1^1) lit. a) și b) din Legea nr. 77/2016 , însoțite de sintagma generică „reprezintă impreviziune“, generează riscul extinderii aplicării acestor criterii (prin analogie) și în cazul altor contracte cu executare succesivă, străine de reglementarea

Legii nr. 77/2016 .

17.

Cu privire la termenul de 6 luni se arată că este imposibil de stabilit că o creștere a cursului valutar/a obligației de plată lunară este constantă și ireversibilă numai pentru că această creștere s-a menținut pe o perioadă de 6 luni anterior transmiterii notificării de dare în plată, textul fiind lipsit de orice fundamentare. Intervalul de timp scurt propus prin prevederea analizată nu permite concluzia că respectiva creștere este ireversibilă, fiind necesară trecerea unei perioade mult mai îndelungate (ani de zile) pentru ca o astfel de concluzie să poată fi stabilită, cu atât mai mult în cazul creditelor acordate pe o perioadă lungă de timp - 25-30 de ani. Așadar, legea nu este clară, instituie prezumții absolute care împiedică accesul liber la justiție al creditorului și încalcă deciziile Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016

și

Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 .

18.

Judecătoria Ploiești își exprimă opinia în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate.

19.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

20.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

21.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

22.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă . Însă, din analiza înscrisurilor aflate la dosar, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile

art. 4 alin. (1^1)-(1^3) ,

(3)

și

(4)

și ale

art. 8 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, precum și a

Legii nr. 52/2020

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, în ansamblul său. Dispozițiile de lege criticate în mod punctual au următorul cuprins:

–

art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016 :

Reprezintă impreviziune:

a)

pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit;

b)

pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

–

art. 4 alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016 : „În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menținerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) și b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.“;

–

art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016 : „Prezumțiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestație, conform art. 7, are obligația de a dovedi omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).“;

–

art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 77/2016 :

(3)

Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).

(4)

Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale.

–

art. 8 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 77/2016 : „[...] Dispozițiile

art. 4 alin. (1^3)

se aplică în mod corespunzător.“

23.

Autoarea excepției apreciază că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind principiul statului de drept și al calității legii și al securității juridice,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 124 alin. (1)

privind înfăptuirea justiției,

art. 147 alin. (4)

privind efectele deciziilor Curții Constituționale. Se mai invocă și

art. 6 paragraful 1

privind dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

24.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra prevederilor

art. 4 alin. (1^1)-(1^3) , (3) și (4) și ale

art. 8 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 77/2016 , precum și a

Legii nr. 52/2020 , în ansamblul său, prin

Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021,

Decizia nr. 447 din 13 iulie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 3 ianuarie 2024,

Decizia nr. 749 din 14 decembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 29 august 2024, și

Decizia nr. 750 din 14 decembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 30 august 2024, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.

25.

Prin

Decizia nr. 750 din 14 decembrie 2023 , precitată, paragraful 82, referitor la critica de neconstituționalitate extrinsecă, potrivit căreia la adoptarea

Legii nr. 52/2020

nu s-a solicitat avizul Băncii Naționale a României, conform

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004

privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, Curtea a statuat că Banca Națională a României nu este o instituție fundamentală, reglementată prin Constituție, astfel că solicitarea avizului său nu reprezintă un standard de constituționalitate, și că în discuție este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuțiile Băncii Naționale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operațiune esențialmente de drept civil. Prin urmare, Curtea a reținut că

Legea nr. 52/2020 , în ansamblul său, nu încalcă

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție

prin raportare la

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 .

26.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă formulate, Curtea a reținut că acestea vizează în principal problema reglementării unor prezumții absolute de impreviziune. Pentru a determina dacă ele se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit, trebuie să se aibă în vedere criteriile consistenței valorice și persistenței temporale a fluctuației în sensul

Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistența valorică a diferenței de curs valutar dintre valoarea monedei naționale și a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului și (ii) persistența temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferența de curs valutar antereferită trebuie să se mențină.

27.

Cu privire la consistența valorică a diferenței de curs, s-a reținut că

art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016

reglementează o prezumție de impreviziune care valorifică o creștere a cursului valutar de peste 50%, ceea ce reprezintă o abatere de la obișnuitul unor fluctuații valutare. Curtea a subliniat că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilității sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valențe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ține seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepția ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistență nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părțile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferențele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune, în funcție de durata contractului de credit, nu demonstrează decât că toate situațiile trebuie tratate cu aceeași unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventualele situații de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, pentru a preveni astfel de situații, creditorii (profesioniști) trebuie să fie diligenți și să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. Nu este rolul Curții Constituționale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă, în funcție de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reținerii impreviziunii și astfel să impună ea însăși anumite praguri pentru consistența valorică a diferenței de curs valutar.

28.

Referitor la persistența temporală a diferenței de curs valutar, Curtea a reținut că menținerea pe o durată de 6 luni a diferenței de 52,6% dintre cursul actual și cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuației, care, așadar, nu este una temporară/circumstanțială/particulară. Nu este rolul Curții să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă rațională și care previne arbitrarul.

29.

Sub aspectul cerințelor de calitate a legii, o altă chestiune invocată a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent și a celui care intră în registrul riscului supraadăugat. Această critică nu ține seama de conținutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ține de riscul inerent, ci stabilește pur și simplu că, dacă se atinge o asemenea diferență valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului și cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opțiunea de a da în plată imobilul ipotecat.

30.

Cât privește susținerile referitoare la faptul că instanțele naționale s-au pronunțat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuațiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a observat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuațiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanțele judecătorești nu mai au competența de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuația valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, printr-o definiție legală, o prezumție absolută de impreviziune, instanța judecătorească trebuie să o aplice în consecință. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunțată, și nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în sistemul constituțional românesc, hotărârea judecătorească pronunțată de instanțele judecătorești ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului. Ca atare, noua reglementare nu încalcă exigențele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică și acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanțele judecătorești au considerat ca nefiind întrunite condițiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. Astfel, Curtea a constatat că

art. 4 alin. (1^1) lit. a) ,

alin. (1^2)

și

(1^3) din Legea nr. 77/2016

nu încalcă

art. 1 alin. (5) ,

art. 44

și

art. 147 alin. (4) din Constituție .

31.

A doua prezumție reglementată valorifică creșterea obligației de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligația lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creștere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creșterea dobânzii cu cel puțin același cuantum procentual. Această prezumție valorifică în latura sa de consistență valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligației lunare de plată și, corelativ acesteia, creșterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creșterea cu cel puțin 50% a ratei lunare. Aceasta este condiția de consistență valorică, în timp ce criteriul persistenței temporale este menținerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situații. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se mențină această creștere. Nu este rolul Curții să stabilească dacă această fluctuație a valorii obligației lunare de plată determinată de creșterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar să se asigure că este o fluctuație rațională luată în calcul și care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare,

art. 4 alin. (1^1) lit. b) ,

alin. (1^2) și (1^3) din Legea nr. 77/2016

nu încalcă

art. 1 alin. (5) ,

art. 44

și

art. 147 alin. (4) din Constituție.

32.

Referitor criticile de neconstituționalitate aduse

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016

în raport cu

art. 1 alin. (5)

și

art. 21 alin. (3) din Constituție , Curtea a arătat că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 77/2016

poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare și 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 , care stabilește că „Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale“. Curtea a reținut că întreaga procedură reglementată de

Legea nr. 77/2016

include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluției de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părți pot negocia atât adaptarea, cât și încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenția instanței, fie creditorul nu mai formulează contestație, fie debitorul nu mai formulează acțiunea în stingerea creanței, după caz. Optându-se pentru soluția adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a

art. 4 alin. (4) teza întâi din

lege. Prin urmare, dacă

art. 4 alin. (4) teza întâi din

lege este o reglementare de principiu care privește relația dintre debitor și creditor, atrăgându-le atenția asupra necesității menținerii utilității sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuție obligația instanței judecătorești de a aplica - în mod prioritar - soluția adaptării contractului.

33.

Curtea a stabilit că atât debitorul, pe cale reconvențională în cadrul contestației, cât și creditorul, în cadrul acțiunii în stingerea creanței, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenționale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor și creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părți. Prin urmare, ca o exigență a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 , cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestație, cât și în acțiunea în stingerea obligației.

34.

În ipoteza intervenirii acordului părților pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanța judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întrunește un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea sa dispunându-se doar în această situație. Stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016

stabilește că aceasta reprezintă o ultimă soluție aplicabilă în situația constatării impreviziunii, astfel că părțile trebuie să depună toate diligențele pentru menținerea utilității sociale a contractului, iar instanța judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanța trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepția situației în care este demonstrată existența unei imposibilități vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situația patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relație între impreviziunea în contracte și situația financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, și nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual. Așadar, sintagma „imposibilitate vădită a continuării contractului de credit“ se raportează întotdeauna la drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit, instanța judecătorească neputând realiza un inventar al situației patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului.

35.

În deciziile sale cu privire la

Legea nr. 77/2016 , Curtea a trebuit ea însăși să delimiteze impreviziunea de situația patrimonială actuală a debitorului (spre exemplu,

Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018, paragraful 35), tocmai pentru că, în mod greșit, instanțele judecătorești analizau și administrau un probatoriu pentru a determina situația materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilitățile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conținutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze și, în consecință, generează în mod automat dezechilibrul contractual ( Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 , precitată, paragraful 51). Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conținutului matematic al

art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016 , instanța judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor și obligațiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta își pierde utilitatea socială, fiind, așadar, imposibilă/irațională continuarea sa; în acest caz, instanța va dispune stingerea obligațiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către creditor.

36.

Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016

nu încalcă cerințele de calitate a legii prevăzute de

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât stabilește în mod clar că soluția adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluții, oferă instanței judecătorești un criteriu rațional, și anume aprecierea posibilității continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestațiile la care părțile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă

art. 21 alin. (3) din Constituție

pentru că atât debitorul, cât și creditorul, în faze procesuale distincte, pot formula cereri de adaptare a contractului.

37.

Pentru toate aceste considerente, Curtea nu a putut reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale invocate, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1^1)-(1^3) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 77/2016 , precum și a

Legii nr. 52/2020 , în ansamblul său, fiind neîntemeiată.

38.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

39.

În continuare, se reține că dispozițiile

art. 8 alin. (5) tezele a doua și a treia din Legea nr. 77/2016

au fost constatate ca fiind neconstituționale prin

Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021 , precitată, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curții Constituționale ( Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, și

Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 ), fiind astfel contrare

art. 147 alin. (4) din Constituție

prin raportare la

art. 1 alin. (5)

și

art. 44 din Constituție .

40.

Pentru a ajunge la această soluție, Curtea a reținut că prezumția legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat și s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinație de locuință și împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerință a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanței antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficiența unei situații de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală și efectivă, nu relevă existența unui scop legitim al ingerinței, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiție potestativă simplă

din partea debitorului, cu consecința privării de proprietate a creditorului asupra unei părți din creanța sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcție de voința debitorului. Practic, o circumstanță personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune.

41.

Curtea a mai reținut că

art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016

cuprinde un element de procedură și unul de drept substanțial. Cel de procedură privește faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016

nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform

art. 5 alin. (1)

din aceeași lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanțial, și anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituționalitate reținute în

Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 , afectând

art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 . În concepția

Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019 , reținerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situația descrisă parcurge etapa notificării, a contestației la notificare, a încheierii actului de dare în plată și, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării, ipotezele de impreviziune sunt reglementate de

art. 4 alin. (1^1)-(1^3)

din lege, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecință a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat și că executarea continuă pentru că datoria inițială/accesoriile acesteia nu a/au fost acoperită/ acoperite). Așadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitație publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de

art. 4 alin. (1^1)-(1^3)

din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condițiile constatării neconstituționalității tezei a doua, Curtea a constatat și neconstituționalitatea tezei a treia pentru că aceasta devine restrictivă și poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai

art. 4 alin. (1^3)

se aplică în mod corespunzător, nu și celelalte dispoziții cuprinse în

art. 4 . Rezultă că, în ipoteza

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 , pentru a se reține incidența impreviziunii, devin incidente

art. 4 alin. (1) lit. e)

și

alin. (1^1)-(1^3)

din aceeași lege.

42.

Având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, precum și faptul că încheierea de sesizare în prezentul dosar a fost pronunțată la data de 28 decembrie 2020, deci anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a

Deciziei nr. 432 din 17 iunie 2021 , care s-a realizat la data de 21 septembrie 2021, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 8 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 77/2016

urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

43.

Desigur, revine instanțelor de judecată competența de a stabili cadrul procesual în care se soluționează litigiul dedus judecății, în funcție de stadiul derulării contractului de credit și de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispozițiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudența Curții Constituționale asociată acestora (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 256).

44.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Credit Europe Bank (România) - S.A în Dosarul nr. 12.506/281/2020 al Judecătoriei Ploiești.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autoare în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 4 alin. (1^1 )-( 1^3) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a

Legii nr. 52/2020

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Ploiești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 mai 2025.