Decizia nr. 192/2025

Articolul 318

alin. (16):

„Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la

alin. (15)

este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.“;

–

Articolul 426

lit. a):

„Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.“

12.

Autoarea excepției susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 24

referitor la dreptul la apărare,

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 126

referitor la instanțele judecătorești și

art. 129

referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și

art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală

- care vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra solicitării de confirmare a renunțării la urmărirea penală - nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția, întrucât speța privește o contestație în anulare, iar această cale extraordinară de atac nu poate avea ca obiect încheierile pronunțate în procedura anterior menționată.

14.

Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudența sa constantă, contestația în anulare vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat faptului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care își produce efectele (în acest sens sunt

Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018,

Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019,

Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2020,

Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020,

Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020,

Decizia nr. 132 din 2 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021). Totodată, în

Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reținut că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi formulată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în

art. 426 - 432 din Codul de procedură penală , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul

Legii fundamentale .

15.

Așadar, ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală

este inadmisibilă (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 270 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 1 septembrie 2022).

16.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin

Decizia nr. 515 din 7 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015,

Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015,

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015,

Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017,

Decizia nr. 240 din 19 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018,

Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, și

Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 26 ianuarie 2022, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă ca neîntemeiată.

17.

Astfel, în

Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 , precitată, paragrafele 15-20 (considerente reluate și în

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , precitată, paragrafele 20-35, și în

Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016 , precitată, paragrafele 17-20), Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestația în anulare poate fi formulată de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de procuror. Contestația în anulare poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale

art. 426

și în termenul prevăzut de

art. 428 din Codul de procedură penală , la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor) tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat faptului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care își produce efecte.

18.

Curtea a constatat, de asemenea, că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură ce nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și în condițiile reglementate expres în

art. 426-432 din Codul de procedură penală . Curtea a reținut, totodată, că, potrivit prevederilor

art. 129 din Constituție , „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același fel, astfel cum dispune

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare - de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte - și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de

art. 126 alin. (2)

și

art. 129 din Legea fundamentală , poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin

Legea fundamentală , Curtea Constituțională, fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Instanța constituțională a reținut că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul

Legii fundamentale .

19.

Totodată, în

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , paragrafele 29-37, Curtea a reținut că

art. 21 alin. (3) din Constituție

garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Dispozițiile constituționale ale

art. 21 alin. (3) , coroborate cu cele ale

art. 129 , nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său,

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia întrun termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare, în timp ce,

art. 13 din Convenție

prevede dreptul la un recurs efectiv. Dreptul la apărare, reglementat la

art. 24 din Constituție , conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

20.

În concluzie, având în vedere cele arătate în precedent, Curtea a constatat că prevederile

art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală

nu contravin dispozițiilor

art. 21 alin. (3) , ale

art. 24 alin. (2)

și ale

art. 129 din Constituție

și nici celor ale

art. 6 paragraful 1

și ale

art. 13 din Convenție .

21.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior menționate arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 318 alin. (16) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Mariana-Ștefania Dumitrescu în Dosarul nr. 22.186/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autoare în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.