Decizia nr. 223/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, excepție ridicată de Societatea Farm-Ina -S.R.L. din Petrila în Dosarul nr. 1.420/97/2019 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 66D/2020.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibilă, având în vedere

Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , prin care Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în normele criticate este neconstituțională.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 2 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.420/97/2019, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, excepție ridicată de Societatea Farm-Ina - S.R.L. din Petrila într-o cauză întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 200/2006

și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 66D/2020.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, creează o discriminare între persoanele ale căror drepturi salariale sunt suportate din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, raportat la perioada în care aceste creanțe salariale pot fi recuperate. În acest context are loc și o încălcare a dreptului la un proces echitabil, având în vedere durata derulării procedurii de insolvență, cu precădere perioada de observație etc., care este diferită de la o societate la alta, ajungându-se în situația în care salariatul să nu își mai poată recupera creanța salarială, raportat la prevederile criticate, fiind depășit termenul de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență/3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență, astfel cum a interpretat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

6.

Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă nu și-a exprimat opinia asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate.

7.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006. Ulterior sesizării Curții Constituționale, prevederile criticate au fost modificate, succesiv, prin

art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2021

pentru modificarea

Legii nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 februarie 2021, prin

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 35/2021

pentru modificarea

Legii nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 4 mai 2021, prin

art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 53/2021

pentru modificarea

Legii nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 22 iunie 2021, nemaifiind păstrată soluția legislativă criticată. De asemenea, art. II din toate actele normative modificatoare antereferite dispune că „Cererile prevăzute la

art. 19 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare, depuse anterior datei intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se soluționează potrivit prevederilor legale în vigoare la momentul depunerii acestora.“ Față de această împrejurare, având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, care vizează delimitarea perioadei pentru care se poate face solicitarea privind acordarea creanțelor salariale, jurisprudența Curții Constituționale prin care se statuează că trebuie să se țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate ( Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006), precum și

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006

(în forma inițială), în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care au următorul cuprins: „(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.“ Prevederile

art. 15 alin. (1) din aceeași lege , la care fac trimitere dispozițiile criticate, au următorul cuprins: „(1) Creanțele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) și e) se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

referitor la principiul statului de drept, ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi și ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt menționate prevederile

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosarul cauzei, autoarea acesteia critică dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 aprilie 2018, prin care a stabilit că (i) perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență; (ii) perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței.

13.

De asemenea, Curtea observă că prevederile criticate, în interpretarea dată prin decizia precitată, au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, care s-a concretizat prin

Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 10 noiembrie 2020, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

14.

Cu privire la soluția pronunțată de către instanța de contencios constituțional în decizia precitată, având în vedere întregul mecanism al procedurii insolvenței prevăzut de

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, în esență, Curtea a statuat că modalitatea prin care

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018

pronunțată de instanța supremă a interpretat

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

este, prin caracterul său restrictiv, contrară

art. 16 alin. (1)

și

(2)

și

art. 41 alin. (2) din Constituție , întrucât textul astfel interpretat profită exclusiv salariaților angajatorului împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței și căruia i-a fost ridicat dreptul de administrare, adică angajatorului care optează de la bun început pentru procedura simplificată a insolvenței sau care, optând pentru procedura generală, nu și-a declarat intenția de a se supune unui plan de reorganizare, așadar, fiind protejați salariații acelui angajator care are convingerea falimentului afacerii sale și se supune, în acest sens, procedurilor legale. În acest context, Curtea a observat, însă, că sunt îndepărtați de la vocația sau accesul la plata creanțelor salariale din Fondul de garantare salariații acelui angajator care, intrând în procedura generală, dorește să își redreseze activitatea, supunându-se etapelor prevăzute în acest sens de lege: perioada de observație și de reorganizare. Or, alături de plata creanțelor angajatorului-debitor, scopul

Legii nr. 85/2014

este redresarea, pe cât posibil, a acestuia și reinserția lui, ca urmare a reorganizării activității, în viața economică. Așadar, interpretarea dată

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

descurajează opțiunea angajatorului de a-și reorganiza activitatea ( Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , precitată, paragrafele 74-76.)

15.

Pentru a pronunța soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a ținut seama, în esență, de faptul că

Legea nr. 200/2006

transpune în legislația internă Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 283 din 28 octombrie 1980, cu modificările aduse prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2002/74/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 270 din 8 octombrie 2002, directivă europeană care impune statelor membre o obligație referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului. Odată asumată în plan național prin lege, această obligație a statului comportă dreptul corelativ al destinatarilor măsurilor de protecție astfel reglementate. Prin urmare, chiar dacă măsura de protecție socială în cauză - și anume asigurarea unui minim de protecție lucrătorilor salariați aflați în cazul insolvabilității angajatorului, în special pentru a garanta plata creanțelor salariale - nu se află printre cele enumerate expres în

art. 41 alin. (2) din Constituție , aceasta se încadrează în teza finală a textului constituțional, și anume „alte situații specifice, stabilite de lege“, enumerarea nefiind, deci, una limitativă. Statul își poate asuma, prin lege, o serie de alte măsuri de protecție socială, dispunând de marjă de apreciere, exercitată în limitele minimale impuse de contextul legislativ european în materie. Măsura de protecție reglementată prin

Legea nr. 200/2006

este una de rang legal și ea intră, prin urmare, sub incidența garanțiilor impuse de

art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală

( Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , paragrafele 29 și 82).

16.

De asemenea, având în vedere cadrul legislativ în materie și în condițiile în care sintagma „deschiderea procedurii insolvenței“ nu este explicată în corpul legii ca fiind strict raportată, in terminis, fie la procedura generală, fie la cea simplificată, Curtea a apreciat că, pentru a fi compatibilă cu principiile constituționale ale egalității și protecției sociale de care se bucură salariații, interpretarea

art. 15 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 200/2006

ar trebui să aibă în vedere mecanismul și momentele diferite în care poate interveni ridicarea dreptului de administrare, drept condiție sine qua non a accesului la măsura de protecție socială în cauză. Prin urmare, pentru a da eficiență normei juridice, legiuitorul național, dar și interpretul legii trebuie să se raporteze la acel moment și act procedural specific propriei proceduri de insolvență și/sau faliment în care debitorul este/va fi lipsit de dreptul său de administrare. Or,

Legea nr. 200/2006

răspunde acestei cerințe, în sensul că

art. 15 alin. (2)

nu fixează expressis verbis o limită maximală, de natură procedurală, pentru depunerea cererii de acordare a creanțelor salariale din Fondul de garantare, acesta prevăzând că: „(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.“ Așadar, textul de lege nu distinge între etapele insolvenței și nu impune un termen-limită până la care trebuie să se raporteze respectivele creanțe salariale, acestea fiind legate de momentul deschiderii procedurii insolvenței (fără a se preciza de care) ca moment de referință, dar fiind pentru o perioadă anterioară sau ulterioară acestuia ( Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , paragrafele 100 și 101).

17.

Totodată, Curtea a învederat că în tot cuprinsul

Legii nr. 200/2006

apare în mod frecvent alăturarea „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar“, ceea ce semnifică voința legiuitorului de a asigura un cadru legal flexibil pentru interpretarea și aplicarea textelor respective, cu adaptarea la situația concretă/etapa specifică a procedurii insolvenței în care se află fiecare angajator-debitor. Prin urmare, Curtea a constatat că, la nivelul concepției

Legii nr. 200/2006 , mecanismul ce implică plata creanțelor salariale, inclusiv a celor ce se pot plăti din Fondul de garantare, include atât administratorul judiciar, cât și lichidatorul judiciar, ceea ce înseamnă că este avută în vedere inclusiv perioada falimentului, și nu doar deschiderea procedurii de insolvență, în care se numește un administrator judiciar. În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006

sunt suficient de flexibil redactate încât să permită interpretarea și aplicarea lor cazuală, de către judecătorul-sindic și autoritățile în drept să conlucreze pentru acordarea creanțelor salariale angajaților îndreptățiți, astfel fiind atins scopul

Legii nr. 200/2006

(și al Directivei 80/987/CEE) și fiind respectat

art. 41 alin. (2)

raportat la

art. 16 alin. (1) din Constituție . Însă acest text capătă valențe neconstituționale în condițiile în care, pentru acordarea celor 3 salarii cuvenite angajaților debitorului aflat în stare de insolvență, sunt excluse, în opera de interpretare și aplicare a sa, etapele ulterioare datei deschiderii procedurii insolvenței ( Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020 , paragrafele 106, 107, 109).

18.

Prin urmare, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

19.

Față de această împrejurare, având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“, și reținând că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a intervenit între momentul sesizării Curții Constituționale și momentul pronunțării instanței de contencios constituțional asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în prezenta cauză, se observă că, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, aceasta urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

20.

Distinct de acestea, deși în cauza de față se va pronunța o soluție de respingere ca devenită inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor criticate, se impune precizarea că prezenta decizie, în temeiul

Deciziei nr. 565 din 8 iulie 2020 , poate constitui motiv de revizuire, în condițiile

art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă .

21.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006

privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție ridicată de Societatea Farm-Ina - S.R.L. din Petrila în Dosarul nr. 1.420/97/2019 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 aprilie 2024.