Decizia nr. 300/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 lit. d) și ale art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petre Mihai Bacanu în Dosarul nr. 3.057/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

La apelul nominal se prezintă apărătorul autorului excepției și cel al părții Nicolae Vacaroiu, lipsind partea Societatea Comercială "R" - S.A., față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

În susținerea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia apreciază ca sintagma "este interesat sub orice formă" din cuprinsul art. 48 lit. d) este neconstitutionala, întrucât textul nu este suficient de explicit, partea aflându-se în imposibilitatea de a demonstra interesul judecătorului, care poate fi de natura materială sau morala. În ceea ce privește dispozițiile art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală, autorul excepției considera ca ședința secreta prin care se soluționează recuzarea unui judecător împiedica petentul de a-și formula apărările necesare, astfel încât sunt incalcate prevederile art. 24 din Constituție și cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arata ca, de cele mai multe ori, cererea de recuzare este formulată oral în fața instanței judecătorești și, prin urmare, completul care soluționează cererea nu are cunoștința de motivele invocate de parte.

Or, pentru a se evita astfel de situații, prezenta părților la soluționarea cererilor de recuzare trebuie să fie obligatorie. De asemenea, autorul critica și dispoziția art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, care prevede ascultarea părților la examinarea cererii de recuzare numai dacă se găsește necesar de către instanța. Se apreciază ca acest text de lege contravine art. 16 din Constituție, întrucât procurorul prezent în instanța este ascultat în mod obligatoriu, în timp ce ascultarea părților este lăsată la latitudinea instanței. În fine, se mai critica alin. 6 al art. 52, arătându-se ca termenul "încheiere" ar trebui înlocuit cu acela de "sentinta", deoarece instanța se dezinvesteste după soluționarea cererii de recuzare.

Cealaltă parte, prin apărător, solicita respingerea excepției de neconstituționalitate, întrucât critica vizează probleme de fapt sau de aplicare a legii, care nu sunt de competența Curții Constituționale.

Reprezentantul Ministerului Public considera susținerile autorului excepției ca fiind în mare parte propuneri "de lege ferenda", care nu pot face obiectul controlului de constituționalitate. În ceea ce privește critica dispozițiilor art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, se arata ca procurorul, ca reprezentant al unei autorități publice, nu se poate afla pe poziție de egalitate cu părțile în proces și, prin urmare, într-o astfel de situație nu este aplicabil principiul egalității în drepturi a cetățenilor prevăzut de art. 16 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 8 august 2002, pronunțată în Dosarul nr. 3.057/2002, Curtea Suprema de Justiție Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 lit. d) și ale art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petre Mihai Bacanu în dosarul acelei instanțe.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca sintagmele "este interesat sub orice formă", cuprinsă în art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, "în ședința secreta" din cuprinsul art. 52 alin. 1, "iar dacă se găsește necesar, și părțile" cuprinsă în art. 52 alin. 2, precum și termenul "încheierea", cuprins în art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale, deoarece încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, dau naștere la arbitrariu și au un conținut discriminatoriu pentru partea care a cerut recuzarea, lipsind-o de o cale de atac. Se propune ca hotărârea pronunțată de instanța care soluționează recuzarea să fie denumita "sentinta", iar nu "încheiere", pentru a putea fi supusă căilor de atac și a se respecta, în acest mod, dreptul la apărare al părților din proces.

Exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală arata ca aceasta este nefondata, în temeiul mai multor argumente. Astfel, se arata ca sintagma "este interesat sub orice formă" nu conține nici o dispoziție contrară prevederilor constituționale invocate. Dimpotriva, pentru garantarea dreptului la apărare părțile pot cere recuzarea judecătorului interesat personal, prin soțul sau sau printr-o ruda apropiată, în soluționarea cauzei. Se mai arata ca art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală nu contravine nici textului constituțional al art. 123, referitor la înfăptuirea justiției, întrucât dispoziția legală criticata garantează imparțialitatea judecătorilor, prevăzând posibilitatea abtinerii ori recuzării în toate cazurile în care rezultă, din împrejurări concrete, ca judecătorul este interesat în cauza.

Curtea Suprema de Justiție constata ca o serie de texte constituționale invocate de autorul excepției în motivarea criticilor sale nu au legătură cu prevederile art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală și, prin urmare, nu pot face obiectul controlului excepției de neconstituționalitate.

Referitor la critica dispozițiilor art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea Suprema de Justiție considera ca aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece procedura de soluționare a abtinerii sau recuzării este reglementată de lege, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție. Ședința secreta, ca și celelalte reguli procedurale instituite prin art. 52 alin. 2 și 6 din Codul de procedură penală nu sunt reguli de drept comun privind judecarea în fond a cauzei, ele au un caracter special, de verificare a conformitatii motivelor de recuzare și abținere invocate cu cele prevăzute de lege. De asemenea, nici căile de atac nu pot fi aceleași, fiind vorba despre rezolvarea unei chestiuni prealabile soluționării în fond a cauzei, iar nu despre rezolvarea fondului. Pentru a se evita tergiversarea procesului prin folosirea căilor de atac, dispozițiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală prevăd calea de atac a recursului în cazurile limitativ arătate în text, cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3). Referitor la susținerea autorului excepției privind neconstituționalitatea alin. 6 al art. 52 din Codul de procedură penală, în ceea ce privește utilizarea termenului "încheiere" în loc de "sentinta", se apreciază ca argumentul este nefondat, întrucât, potrivit art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală, invocat chiar de autorul excepției, numai hotărârea prin care se soluționează cauza de către prima instanța sau prin care aceasta se dezinvesteste fără a soluționa fondul se numește sentinta, toate celelalte hotărâri date în cursul judecații numindu-se încheieri, potrivit alin. 3 al aceluiași articol din Codul de procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a transmite punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în cauza. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.

Președintele Camerei Deputaților arata ca dispozițiile prevăzute de art. 48 lit. d) și art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală nu sunt în contradictie cu textele constituționale invocate, texte care garantează principiile fundamentale și valorile supreme ale statului român. Prin urmare, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Guvernul, în punctul de vedere asupra excepției privind dispozițiile art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, arata ca sintagma "este interesat sub orice formă" are un conținut larg, care nu limitează cauza de incompatibilitate la interesele de o anumită natura și nu limitează posibilitatea părților de a recuza judecătorul ori de câte ori ar exista motive de suspiciune care îi pun la indoiala imparțialitatea și obiectivitatea în activitatea de judecată. Fără a aduce atingere vreunei prevederi constituționale, dispoziția din art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală constituie o garanție a dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituție. Aceasta dispoziție nu ingradeste nici liberul acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, ci creează temeiul legal al acestui acces pentru asigurarea imparțialității în activitatea de judecată.

Reglementarea incompatibilitatii judecătorului constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, care presupune judecarea cauzei de către o instanța independenta și "impartiala", asa cum prevăd dispozițiile art. 6 pct. 1 teza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală nu contravine art. 11 sau 20 din Constituție și nici celorlalte prevederi invocate de autorul excepției.

Cu privire la critica de neconstituționalitate a art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, se invoca art. 125 alin. (3) din Constituție, care statuează ca procedura de judecată este stabilită de lege, și art. 126, privind caracterul public al dezbaterilor, care prevede că "Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege".

Se mai arata ca Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în art. 2 pct. 1 dreptul la dublul grad de jurisdicție, dar face referire numai la hotărârile de condamnare, nu și la încheierile premergătoare soluționării cauzei, acestea putând fi atacate o dată cu fondul, asa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001.

Se mai apreciază ca procedura de soluționare a cererii de recuzare garantează accesul liber la justiție pentru invocarea existenței oricărui caz de incompatibilitate prevăzut de lege și nu creează privilegii sau discriminări pe temeiul criteriilor prevăzute în art. 4 din Constituție sau în art. 14 din Convenție, de natura a contraveni art. 16 din Constituție.

În concluzie, excepția de neconstituționalitate este considerată ca fiind neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază ca excepția este nefondata. Abținerea, ca și recuzarea judecătorului, se poate solicita de oricare dintre părțile din proces, cu arătarea motivelor pe care se întemeiază și numai în cazurile strict reglementate de lege. Pentru a se evita tergiversarea soluționării unor cereri, art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede o procedură specială, și anume examinarea de îndată a acestora, lăsând la aprecierea judecătorului dacă se impune sau nu ascultarea părților din cauza respectiva. Dacă s-ar prevedea obligativitatea ascultării părților, pentru soluționarea cererii de recuzare, s-ar ajunge la amânarea în mod nejustificat a cauzei și la acordarea unor termene suplimentare. Cu privire la critica adusă art. 52 alin. 6, în sensul că acesta nu prevede o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, se arata ca aceasta critica nu este fondată, deoarece încheierea poate fi atacată o dată cu fondul. Atacarea cu recurs separat ar duce, în cele mai multe cazuri, la tergiversarea nejustificată a cauzelor penale.

În concluzie, se apreciază ca prevederile art. 52 din Codul de procedură penală asigura o corecta soluționare a abtinerii sau recuzării în concordanta cu dispozițiile Constituției, cu asigurarea celeritatii desfășurării procesului penal.

Președintele Senatului nu a comunicat Curții Constituționale punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților, de Guvern și de Avocatul Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 48 lit. d) și ale art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, care prevăd:

- Art. 48: "Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectiva: [...]

d) exista împrejurări din care rezultă ca este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo ruda apropiată.";

- Art. 52 alin. 1, 2 și 6: "Abținerea sau recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului se soluționează de un alt complet, în ședința secreta, fără participarea celui ce declara ca se abține sau este recuzat.

Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultandu-se procurorul când este prezent în instanța, iar dacă se găsește necesar, și părțile, precum și persoana care se abține sau a carei recuzare se cere. [...]

Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, ca și aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei cai de atac."

Autorul excepției arata ca dispozițiile art. 48 lit. d) și ale art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) referitoare la România ca stat de drept, art. 11 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) referitoare la universalitatea drepturilor și libertăților cetățenilor, art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) și (2) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) referitoare la accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul la apărare, art. 30 alin. (7) referitoare la restrangerile aduse libertății de exprimare, art. 48 alin. (3) referitoare la răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare în procesele penale, art. 51 referitoare la respectarea Constituției și a legilor, art. 54 referitoare la exercitarea drepturilor și a libertăților, art. 123 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției, art. 124 alin. (1) referitoare la statutul judecătorului, art. 125 alin. (1) și (3) referitoare la instanțele judecătorești, art. 128 referitoare la folosirea căilor de atac, art. 130 alin. (1) referitoare la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, art. 131 alin. (1) referitoare la statutul procurorilor și ale art. 150 alin. (1) referitoare la conflictul temporal de legi. Totodată, dispozițiile legale criticate sunt considerate ca fiind contrare prevederilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și anume: art. 6 pct. 1 teza întâi referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 6 pct. 3 lit. c) referitoare la dreptul la apărare, art. 13 referitoare la dreptul la un recurs efectiv, art. 14 referitoare la interzicerea discriminarii, art. 17 referitoare la interzicerea abuzului de drept, precum și celor ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, referitoare la dublul grad de jurisdicție în materie penală.

I. Dintre prevederile constituționale pretins a fi incalcate prin dispozițiile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea constata că nu au legătură cu acestea, deci sunt irelevante în cauza, cele prevăzute în art. 11, 20, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21, art. 30 alin. (7), art. 48 alin. (3), art. 51, 54, art. 130 alin. (1), art. 131 alin. (1), precum și cele ale art. 150 alin. (1).

II. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispoziției art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede posibilitatea recuzării judecătorului interesat în cauza, sub orice formă, Curtea constata ca instituția incompatibilitatii constituie un remediu procesual pentru situațiile în care prezumția de imparțialitate a judecătorului este pusă la indoiala. Judecătorul declarat incompatibil este împiedicat sa participe la activitatea procesuala desfășurată într-o anumită cauza, în acest mod fiind respectate principiile de drept privind imparțialitatea și obiectivitatea modului de soluționare a litigiilor deduse judecații. Prin urmare, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la apărare, consacrat prin art. 24 din Constituție, ci, dimpotriva, constituie garanția desfășurării unui proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale părților implicate. De asemenea, art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală nu ingradeste nici accesul liber la justiție, prevăzut în art. 21 din Constituție, întrucât persoana interesată are posibilitatea, prin formularea unei cereri de recuzare, sa restabileasca echilibrul procesual întrerupt de existenta unui caz de incompatibilitate.

III. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, referitoare la procedura specială de soluționare a declarației de abținere sau a cererii de recuzare, Curtea constata, de asemenea, ca aceasta este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 125 alin. (3) și ale art. 126 din Constituție, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 128 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii. Rezultă, asadar, ca, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Procedura de soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituționale.

În ceea ce privește încheierea prin care se soluționează cererea de abținere sau de recuzare, Curtea constata ca aceasta nu soluționează fondul cauzei și de aceea lipsa unei cai de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dublul grad de jurisdicție în materie penală. Faptul ca o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explica, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar pe de altă parte, prin faptul ca respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs o dată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 lit. d) și ale art. 52 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, dintre care menționăm Decizia nr. 83 din 8 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001, și Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, respingând excepția ca fiind neîntemeiată. Întrucât nu au intervenit elemente noi, soluția adoptată în aceste decizii, precum și considerentele pe care se întemeiază sunt valabile și în cauza de fața.

Fața de cele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 lit. d) și ale art. 52 alin. 1, 2 și 6 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petre Mihai Bacanu în Dosarul nr. 3.057/2002 al Curții Supreme de Justiție Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 noiembrie 2002.