Decizia nr. 368/2017

Articolul 35

alin. (1) : „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.“;

–

Articolul 39

alin. (1) lit. b) : „(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“.

12.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)-(5)

privind statul de drept, separația și echilibrul puterilor și principiul legalității, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale

art. 44 alin. (2) teza întâi

privind garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal de lege, indiferent de titular, ale

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale

art. 126 alin. (1)

și

(3)

privind înfăptuirea justiției prin instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind cea care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, precum și ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

cu privire la tratatele ratificate de Parlament și ale

art. 148 alin. (2)-(4)

privind aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, raportate la prevederile

art. 49 paragraful 3 referitor la principiul proporționalității pedepselor din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Codul penal

au mai fost supuse controlului de constituționalitate, inclusiv prin raportare la prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție , invocate și în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015,

Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016,

Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, și prin

Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal .

14.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Codul penal

reglementează infracțiunea continuată, adăugând la definiția consacrată prin prevederile

art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969

condiția săvârșirii infracțiunii împotriva aceluiași subiect pasiv. Prin urmare, potrivit actualei reglementări, infracțiunea continuată constă în săvârșirea de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, de acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, fiind, astfel, caracterizată atât prin unitate sub aspectul laturii subiective, cât și prin unitate de subiect pasiv. Cu privire la acest ultim aspect, în temeiul dispozițiilor

art. 238 din Legea nr. 187/2012 , condiția unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor persoane, precum și atunci când infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv principal este unic ( Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 16,

Decizia nr. 837 din 8 decembrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 11,

Decizia nr. 717 din 6 decembrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16, și

Decizia nr. 726 din 6 decembrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 20 februarie 2017, paragraful 17).

15.

O amplă analiză de drept comparat a noțiunii de „infracțiune continuată“ a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe. Astfel, prin Hotărârea din 27 ianuarie 2015, pronunțată în cauza menționată, Curtea de la Strasbourg a reținut că infracțiunea continuată constă în săvârșirea mai multor fapte ce întrunesc elementele aceleiași infracțiuni (sau ale unei infracțiuni similare), fapte comise într-o anumită perioadă de timp (paragraful 28). Noțiunea - introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă quod criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor - a cunoscut două abordări diferite. Potrivit unei concepții subiective - întâlnită în Italia -, infracțiunea continuată reprezenta un grup de fapte unite de o intenție unică și de același „desen infracțional“. Conform concepției obiective - dezvoltată, în special, în Germania -, infracțiunea continuată se caracteriza prin intenția repetată a autorului său de a ataca același bun sau obiect juridic ori un bun sau obiect juridic similar. Având în vedere că repetarea actelor infracționale și existența intenției infracționale erau înlesnite de circumstanțe materiale - între altele, legătura de proximitate temporală și natura obiectului juridic afectat -, s-a considerat că este justificată impunerea unei pedepse mai ușoare. Concepția obiectivă cu privire la infracțiunea continuată s-a răspândit în toată Europa, fiind adoptată în mai multe legislații. Totuși, pentru a nu da dovadă de prea multă clemență față de recidiviști, unii legiuitori au limitat aplicarea acestei noțiuni la anumite categorii de infracțiuni (paragraful 30).

16.

Cercetarea desfășurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei a confirmat, așadar, existența unei tradiții europene ce consacră noțiunea de „infracțiune continuată“ în concepția sa obiectivă. Majoritatea acestor state au introdus noțiunea respectivă în ordinea juridică internă, fie pe cale de dispoziții legale exprese, fie prin intermediul practicii judiciare (paragraful 31). Elementele de drept comparat de care a dispus Curtea de la Strasbourg cu privire la existența conceptului de „infracțiune continuată“ indică o convergență puternică între sistemele de drept naționale ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu. Astfel, pare să existe un larg consens, rezultat dintr-o lungă tradiție europeană, cu privire la caracteristicile infracțiunii continuate, unitatea juridică a respectivelor fapte ilicite fiind stabilită atât prin elemente obiective (actus reus), cât și prin elemente subiective (mens rea): a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiași valori sociale și, adesea, victima este aceeași; b) este necesar să existe cel puțin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (modus operandi) sau alte circumstanțe materiale care să unească faptele respective întrun întreg (actus reus); c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte; d) toate faptele trebuie să prezinte aceeași intenție sau același „desen infracțional“ (mens rea), chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio; e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiași/acelorași infracțiuni (paragraful 33).

17.

În fine, Curtea de la Strasbourg a reținut, prin hotărârea mai sus menționată, că pedeapsa stabilită în cazul infracțiunii continuate este, în mod invariabil, mai ușoară decât cea aplicată - potrivit cumulului aritmetic sau juridic - pentru o pluralitate de infracțiuni (paragraful 36).

18.

În ceea ce privește sistemul de drept românesc, Curtea Constituțională constată că dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Codul penal

prevăd soluția incompatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți pasivi. Aceasta înseamnă că - în cazul săvârșirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, dacă nu este îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, instanța nu poate face aplicarea prevederilor

art. 35 alin. (1)

și ale

art. 36 alin. (1) din Codul penal

referitoare la infracțiunea continuată și la pedeapsa pentru aceasta, ci devin incidente dispozițiile

art. 38

și ale

art. 39 din Codul penal

privind concursul de infracțiuni și tratamentul lui sancționator.

19.

Curtea observă că - sub reglementarea

Codului penal din 1969

- practica instanțelor judecătorești a fost în sensul compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți pasivi în cazul anumitor categorii de infracțiuni, cum ar fi infracțiunile contra patrimoniului. Potrivit doctrinei actuale, prin introducerea sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ în cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din noul Cod penal , legiuitorul a dorit să curme controversa referitoare la unitatea subiectului pasiv al acțiunilor sau inacțiunilor componente ale unei infracțiuni continuate, după cum este vorba de infracțiuni contra persoanei sau contra patrimoniului.

20.

Curtea reține că infracțiunea continuată se sancționează, potrivit dispozițiilor

art. 36 alin. (1) din Codul penal , cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii, în timp ce tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni este mult mai sever, așa cum rezultă din prevederile

art. 39 alin. (1) din Codul penal . Concursul de infracțiuni, reglementat de prevederile

art. 38 din Codul penal , reprezintă o formă a pluralității de infracțiuni, alături de recidivă și de pluralitatea intermediară, care constă fie în săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau în comiterea unei infracțiuni pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni [concurs real de infracțiuni -

art. 38 alin. (1) din Codul penal ], fie în comiterea de către o persoană a unei acțiuni sau a unei inacțiuni, care, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni [concurs formal -

art. 38 alin. (2) din Codul penal ]. Referitor la tratamentul sancționator,

art. 39 alin. (1) din Codul penal

prevede că, în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică o pedeapsă, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

21.

Curtea consideră necesară schimbarea jurisprudenței sale cu privire la dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Codul penal , ținând cont de evoluția legislației, a doctrinei și a practicii judiciare în materia infracțiunii continuate și reevaluând impactul dispozițiilor de lege criticate sub aspectul excluderii aplicării lor în numeroase situații în care nu se poate justifica însă, în mod rațional și obiectiv, incidența tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni. Astfel, Curtea constată că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal , care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție

cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii. Curtea reține că apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituționale ține de competența Parlamentului, dar intră în atribuțiile Curții Constituționale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită ( Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,

Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, și

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015).

22.

În acest sens, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal , în cazul concursului de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor obligatoriu și fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că, în situația săvârșirii, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unui număr mare de acțiuni sau inacțiuni - care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, chiar dacă acestea au un grad redus de pericol social, se ajunge, în practică, la aplicarea unei pedepse disproporționat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, instanța de judecată nu poate face aplicarea dispozițiilor privind infracțiunea continuată.

23.

Curtea constată că imposibilitatea reținerii infracțiunii în formă continuată - dacă nu este îndeplinită condiția unității subiectului pasiv în cazul săvârșirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, având drept consecință obligarea instanței de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, creează discriminare între autorul faptei și o persoană care săvârșește la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni ca și în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiției unității subiectului pasiv. Curtea observă că persoanele în cauză se află în situații similare, din perspectiva gravității faptei săvârșite și a periculozității făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiția unității subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menționate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancționator aplicabil. Tratamentul diferențiat nu își găsește însă nicio justificare obiectivă și rezonabilă, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului și, prin urmare, aleatoriu și exterior voinței acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferențiere între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluției infracționale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ține de procesul cognitiv specific comportamentului infracțional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinței făptuitorului, independent de acesta, și, pentru acest motiv, nejustificat.

24.

Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție , presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,

Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003,

Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012,

Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21,

Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, și

Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).

25.

De asemenea, Curtea Constituțională - făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere ( Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25).

26.

Din analiza procesului legislativ, Curtea constată că expunerea de motive care a însoțit proiectul

noului Cod penal -

adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului - nu face nicio referire la scopul urmărit de legiuitor prin introducerea condiției unității subiectului pasiv al infracțiunii continuate. De asemenea, analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidențierea scopului avut în vedere pentru stabilirea acestui criteriu. În fine, Curtea observă că varianta expunerii de motive a

noului Cod penal

aflată pe site-ul Ministerului Justiției prevede că: „Acceptarea compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea subiecților pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracțiuni, așa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentație va fi cu atât mai mare în viitor, în condițiile înăspririi tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru concursul de infracțiuni, astfel că soluția propusă de proiect își găsește pe deplin justificarea“. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că prezumarea eludării legii de către instanțele judecătorești cu ocazia înfăptuirii actului de justiție nu poate fi avută în vedere la stabilirea scopului legitim al unei reglementări.

27.

Prin urmare, Curtea constată că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal

- care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate - creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție

cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.

28.

Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal

este, practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea

Codului penal din 1969,

în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. În acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul

Codului penal din 1969,

pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că „diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni“ [ Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].

29.

Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal , unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.

30.

Tot ca efect al constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal , prevederile

art. 238 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiției unității subiectului pasiv, rămân fără obiect de reglementare.

31.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

- care prevăd că, în cazul concursului de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite -, Curtea nu poate reține critica adusă față de prevederile constituționale ale

art. 11 alin. (1)

și (2) și ale

art. 148 alin. (2)-(4)

raportate la dispozițiile

art. 49 paragraful 3 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât - potrivit prevederilor

art. 51 paragraful 1 din Cartă

- dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în situația în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speță.

32.

De asemenea nu poate fi primită nici pretinsa încălcare de către dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

a prevederilor

art. 53

din Legea fundamentală, deoarece textul constituțional invocat este aplicabil numai în ipoteza în care Curtea constată o restrângere a exercitării unor drepturi sau libertăți fundamentale ale cetățenilor, restrângere care însă nu s-a reținut în cauza de față.

33.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992,

cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 3.422/108/2015 al Tribunalului Arad - Secția penală și constată că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1)

din

Codul penal

este neconstituțională.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în același dosar și constată că dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 30 mai 2017.