Decizia nr. 326/2017

Articolul 39

alin. (16)

și

(17) : „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17)

Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.“;

–

Articolul 56

alin. (12) : „Dispozițiile

art. 39 alin. (14)-(19)

se aplică în mod corespunzător.“ Dispozițiile

art. 39 alin. (14)-(19),

la care se face trimitere, au următorul conținut:

(14)

Contestația se judecă, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului.

(15)

Persoana condamnată și administrația penitenciarului pot depune memorii și concluzii scrise.

(16)

Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.

(17)

Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.

(18)

Instanța se pronunță prin sentință definitivă, în ședință publică.

(19)

Sentința se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului.

13.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile

constituționale ale art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, precum și dispozițiile

art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale contestate au mai fost supuse controlului Curții Constituționale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, paragrafele 18-22, Curtea a statuat că prevederile

art. 39

și cele ale

art. 56 din Legea nr. 254/2013

se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare.

Articolul 39

din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea. Totodată,

art. 56

din aceeași lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin

Legea nr. 254/2013 , luate de către administrația penitenciarului, cât și cu privire la contestația ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluționată plângerea.

15.

Prin urmare, cadrul general prevăzut de

art. 39

și

art. 56 din Legea nr. 254/2013

reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât Curtea reține că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea, în jurisprudența sa referitoare la

Legea nr. 275/2006

privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin

Legea nr. 254/2013 , de exemplu, prin

Decizia nr. 462 din 15 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin

Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014.

16.

Așa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenței mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin

Legea nr. 254/2013 , procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil.

17.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990, pronunțată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza Szabo împotriva Suediei, și Decizia din 23 octombrie 2012, pronunțată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33.

18.

Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut că, în procedura de soluționare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de

Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3)

din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate,

alin. (4)

al aceluiași articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferință, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată. De asemenea, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunțată în soluționarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul

art. 39 alin. (15)

din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

19.

Cât privește dispozițiile

art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 , potrivit cărora asistența juridică nu este obligatorie în procedura de soluționare a contestației, Curtea a constatat că, prin

Decizia nr. 368 din 14 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, și prin

Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, a reamintit cele statuate în jurisprudența sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. Așadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie. Curtea a reținut, prin aceeași jurisprudență, că stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform

art. 126 din Constituție , are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt

Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, și

Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la asistența juridică obligatorie (a se vedea

Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014).

20.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția care au fundamentat deciziile mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție,

al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 1.439/236/2016 al Judecătoriei Giurgiu - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 56 alin. (12)

și

art. 39 alin. (16)

și

(17) din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 mai 2017.