Decizia nr. 315/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și ale art. 156 din Codul de procedură penală, precum și a prevederilor

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, și a prevederilor

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 , excepție ridicată de Fanel Pavalache în Dosarul nr. 1.676/2003 al Tribunalului București - Secția a II-a penală.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, asistat de avocat Aurelian Pavelescu, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorului excepției pune concluzii de admitere, sustinand oral motivele de neconstituționalitate a textelor de lege criticate, expuse în notele scrise depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenta Curții Constituționale, precum și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, solicita respingerea excepției ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 20 mai 2003, pronunțată în Dosarul nr. 1.676/2003, Tribunalul București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și art. 156 din Codul de procedură penală, precum și a prevederilor

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, și a prevederilor

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticoruptie, excepție ridicată de Fanel Pavalache, inculpat în dosarul menționat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arata, în esenta, următoarele:

- prevederile art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și ale art. 156 din Codul de procedură penală sunt contrare dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, precum și ale art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece procurorul, fiind subordonat ministrului justiției, nu are calitatea de magistrat și, prin urmare, nu are dreptul sa dispună măsura arestării preventive;

- totodată, în opinia autorului excepției, prevederile

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, încalcă dispozițiile constituționale ale art. 130, 131 și art. 133 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 15 alin. (1), prin aceea ca numirea în funcție a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, la propunerea ministrului justiției, și posibilitatea acestuia din urma de a da procurorilor dispoziții obligatorii constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătorești, fapt de natura sa înlăture garanțiile de imparțialitate instituite pentru procurori;

- de asemenea, autorul excepției susține ca prevederile

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticoruptie sunt contrare dispozițiilor art. 133 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 130 și 131 din Constituție, întrucât prin reglementarea numirii în funcție a procurorilor Parchetului Național Anticoruptie de către ministrul justiției, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, "este abolit rolul constituțional al Președintelui României și al Consiliului Superior al Magistraturii".

În opinia Tribunalului București - Secția a II-a penală, excepția de neconstituționalitate invocată este nefondata, deoarece prevederea de la art. 23 alin. (4) din Constituție, conform căreia "arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat", acoperă și situația magistratului care este procuror.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca fiind neîntemeiată critica privind neconstituționalitatea art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și a art. 156 din Codul de procedură penală, în ceea ce privește "luarea măsurii arestării preventive de către procuror", respectiv "dreptul procurorului de a emite mandatul de arestare", deoarece, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituție, arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, iar din dispozițiile constituționale cuprinse în cap. VI Autoritatea judecătorească, rezultă ca procurorul are calitatea de magistrat. De asemenea, Guvernul arata ca sunt neintemeiate și criticile de neconstituționalitate a prevederilor

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, și ale

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 , în raport cu dispozițiile art. 133 alin. (1) din Constituție, întrucât în toate cazurile numirea în funcțiile de judecător și procuror, cu excepția celor stagiari, se face cu respectarea prevederilor acestui articol, iar numirea ulterioară în funcțiile de conducere menționate, respectiv în funcția de procuror în cadrul Parchetului Național Anticoruptie, se face cu respectarea principiilor prevăzute în art. 131 alin. (1) din Constituție.

Avocatul Poporului apreciază ca dispozițiile legale criticate sunt constituționale, iar excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arata ca prevederile art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și ale art. 156 din Codul de procedură penală, care reglementează condițiile arestării preventive, sunt în concordanta cu dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Afirmatiile autorului excepției, în sensul că procurorul nu ar avea calitatea de magistrat, care să poată dispune arestarea preventivă și trimiterea în judecata a inculpatului, sunt contrazise de dispozițiile

art. 42 din Legea nr. 92/1992 , care prevăd ca procurorul are calitatea de magistrat. Totodată, în procesul penal din România, procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității, măsura arestării preventive putând fi dispusă de procuror în condiții strict determinate de lege, astfel încât nu se poate vorbi despre influența executivului asupra activității judiciare. Pe cale de consecința, procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", prevăzută de art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, și ale

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 , Avocatul Poporului arata ca aceasta este neîntemeiată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 133 din Constituție, numirea magistraților, din a căror categorie fac parte și procurorii, se face, ca regula generală, de președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar în condițiile legii. Rezultă ca Legea fundamentală permite ca propunerea pentru funcția de procuror, respectiv numirea în funcția de procuror, să fie facuta, pe cale de excepție, și de alte autorități (ministrul justiției), în condițiile stabilite de lege, în speta, de

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 . Totodată, dispozițiile ministrului justiției, date procurorului în mod direct sau prin procurorul general, nu sunt neconstituționale, ci, dimpotriva, sunt strict circumscrise dezideratului social general, exprimat de același text prin formula "în vederea respectării și aplicării legii". Privită astfel, relația ministrul justiției-procuror nu implica politica și politizarea, ci ea este subordonata respectării și aplicării legii de către ambii subiecti.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 1 alin. (1),

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și ale art. 156 din Codul de procedură penală, precum și dispozițiile

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, și ale

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticoruptie.

I. Autorul excepției, deși invoca neconstituționalitatea mai multor texte cuprinse în Codul de procedură penală, arata ca fondul criticii de neconstituționalitate este același, în sensul că procurorul magistrat nu are legitimitatea de a emite mandatul de arestare preventivă.

Examinând aceasta critica, Curtea constata ca dispozițiile Codului de procedura penală referitoare la luarea de către procuror a măsurii arestării preventive au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate. Astfel Curtea, prin Decizia nr. 28 din 15 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 3 iulie 2000, a constatat ca:

- în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, însăși Constituția, când prevede în art. 23 alin. (4) ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat [...]", acoperă și situația magistratului care este procuror;

- cap. VI al titlului III din Constituție, referitor la autoritățile publice, capitol intitulat "Autoritatea judecătorească", prevede, pe lângă secțiunea 1, intitulata "Instanțele judecătorești", și secțiunea a 2-a, denumita "Ministerul Public", iar în secțiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competența acestuia de a propune președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii, în considerarea calității de "magistrați" a procurorilor;

- procurorii îndeplinesc o importanța funcție judiciară în procesul penal, întrucât întreaga faza a urmăririi penale se desfășoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afară activității de strangere a probelor privind existenta faptei și a vinovatiei făptuitorului, au loc și acte procesuale de o importanța hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, și anume punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecata a inculpatului, precum și măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se afla și măsurile preventive privative sau restrictive de libertate;

- procurorul este un "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în sensul art. 23 alin. (4) din Constituție;

- jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului pune în discuție independenta procurorului, și anume prin hotărârea pronunțată în cauza "Schiesser contra Elvetiei", 1979, Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece procurorul de district a acționat exclusiv ca organ de instrucție, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat și sa îl plaseze în detenție provizorie și apoi, efectuand instructia dosarului, și-a respectat obligația de a cerceta cu aceeași grija atât faptele în favoarea acuzarii, cat și cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinta exterioară, ci exercitandu-și astfel propria putere de decizie pe care i-o atribuie legea.

Curtea Constituțională constata ca, ulterior sesizării sale, dispozițiile art. 136, în ansamblul lor, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146 și 156 din Codul de procedură penală au fost modificate și completate prin

Legea nr. 281/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. În noile reglementări procurorul nu mai poate lua, în principiu, măsura arestării preventive. În mod excepțional, procurorul poate dispune, în condițiile legii, măsura arestării preventive provizorii a învinuitului (art. 146) sau a inculpatului (art. 149^1) pe durata maxima de 3 zile, cu obligația ca, în termen de 24 de ore de la emiterea mandatului, procurorul să prezinte dosarul cauzei instanței căreia i-ar reveni competența sa judece cauza, cu propunerea de luare a măsurii. Instanța de judecată poate admite sau respinge propunerea de arestare preventivă provizorie prin încheiere motivată.

În consecința, în temeiul dispozițiilor

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare [...]", rezultă ca excepția de neconstituționalitate a devenit inadmisibila și urmează să fie respinsă.

2. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 alin. (2) din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, și ale art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 42/2002 privind Parchetul Național Anticoruptie, Curtea constata ca soluționarea cauzei autorului excepției nu depinde de aceste dispoziții legale. Potrivit prevederilor

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei", prevederi coroborate cu cele ale alin. (6) al aceluiași articol ["Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională."], rezultă ca excepția de neconstituționalitate este inadmisibila și urmează să fie respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23 alin. (3) și (6) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. 2 teza a doua, art. 137^1 alin. 2, art. 139 alin. 3, art. 146, art. 151 alin. 1 și art. 156 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Fanel Pavalache în Dosarul nr. 1.676/2003 al Tribunalului București - Secția a II-a penală.

2. Respinge, ca inadmisibila, excepția de neconstituționalitate prevederilor

art. 40 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, și ale

art. 8 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 , excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 17 iulie 2003.