Decizia nr. 80/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3), art. 346 alin. (7) și art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu și Ionuț Țițimeaua în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.070D/2015.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepției Florin Georgel Onescu, asistat de doamna avocat Daniela Louis Mohanu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, același apărător având mandat și pentru reprezentarea autoarei Nela Geileanu, lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent arată că, la dosar, partea, Felicia Tăicuțu, a comunicat o adresă prin care solicită soluționarea, în lipsă, a excepției de neconstituționalitate.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului prezent, care reiterează motivele de neconstituționalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei, solicitând admiterea excepției de neconstituționalitate și revenirea asupra jurisprudenței Curții cât privește art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată.

4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. În acest sens arată că jurisprudența instanței de la Strasbourg invocată de către autori nu este incidentă în cauză, dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nefiind încălcate. De asemenea apreciază că dispozițiile constituționale ale art. 53 nu sunt incidente în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 9 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3), ale art. 346 alin. (7) și ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu și Ionuț Țițimeaua în soluționarea unei cauze penale, autorii excepției fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare și din notele scrise depuse de către o parte dintre autorii excepției, aceștia susțin că dispozițiile art. 3 alin. (3), "cât privește excepția cuprinsă în text referitoare la compatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a exercita funcția de judecată în cauză", și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară poate exercita și funcția de judecată în cauză, încalcă principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal și aduc atingere imparțialității judecătorului, în faza judecății, întrucât activitatea judecătorului de cameră preliminară se încadrează într-o nouă și distinctă fază procesuală, aceea a procedurii de cameră preliminară, care diferă de faza de urmărire penală, dar și de cea de judecată. Circumstanțele în care judecătorul de cameră preliminară verifică și își exprimă opinia cu privire la actele de urmărire penală, legalitatea rechizitoriului, dar și cu privire la legalitatea și veridicitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, ridică o serioasă îndoială asupra imparțialității judecătorului de cameră preliminară în faza judecății. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil și condiția imparțialității judecătorului în cauză și arată că instanța de contencios european al drepturilor omului a analizat și implicațiile cumulului de funcții în privința aprecierii imparțialității, reținând că, atunci când este vorba despre o lipsă de imparțialitate structurală, datorată funcției exercitate anterior, judecătorul cauzei nu ar mai putea fi imparțial. Susțin că dispozițiile criticate sunt contrare și prevederilor constituționale ale art. 53, întrucât inculpații sunt judecați de către un judecător care și-a spus deja părerea cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probatoriului în faza de urmărire penală, ceea ce reprezintă o restrângere nejustificată, disproporționată a dreptului lor de a se adresa unui tribunal, fiind adusă o atingere existenței dreptului de a se apăra în instanța de judecată. Pentru considerentele expuse anterior apreciază că se aduce atingere și dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (1) și (2).

7. Curtea de Apel București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că soluția actuală, care permite judecătorului de cameră preliminară să exercite și funcția de judecată, reprezintă practic o menținere a procedurii corespunzătoare Codului de procedură penală anterior, conform căreia judecătorul învestit cu fondul cauzei soluționa, în prealabil, cererile și excepțiile ce vizau nulitatea actului de sesizare, soluție legislativă ce nu a fost considerată ca generând situații de incompatibilitate pentru judecătorul fondului. Mai mult, în conformitate cu practica judiciară anterioară, confirmată și de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, soluțiile de restituire a cauzei la Parchet, pentru motive ce țineau de nelegalitatea actului de sesizare, erau considerate a nu crea situații de incompatibilitate, de aici și soluția administrativă de a înregistra cauza pe rolul aceluiași complet în cazul casării sau desființării hotărârii de restituire. Prin

Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012

- care își păstrează pertinența și sub imperiul noului Cod de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că judecătorul care a soluționat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320^1 din Codul de procedură penală (1968) cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Așadar, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, s-a considerat că simpla pronunțare pe chestiuni ce țin de fondul cauzei nu creează automat o situație de incompatibilitate pentru judecătorul de fond. De asemenea, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, argumentele apărării cu privire la nulitatea anumitor mijloace de probă erau analizate de judecătorul de fond cu ocazia deliberării, ca și o chestiune prealabilă analizei fondului, și acest procedeu nu a fost considerat niciodată o antepronunțare, ci, dimpotrivă, în concepția practicii și doctrinei deopotrivă, analiza criticilor de legalitate ale materialului probatoriu a fost considerată o atribuție firească a judecătorului de fond. Este de necontestat că opinia judecătorului de cameră preliminară asupra cererilor și excepțiilor invocate se va reflecta inevitabil, dar fără a reprezenta o antepronunțare, și asupra modului în care acesta, în calitate de judecător de fond, va gestiona mai departe cercetarea judecătorească. Pe cale de consecință, conflictul de opinii între judecătorul de fond și judecătorul de cameră preliminară - în ipoteza în care cei doi ar fi diferiți - ar fracționa nejustificat procesul penal în faza cercetării judecătorești în fond, cu consecințe profund negative asupra principiului aflării adevărului. Susține că soluțiile judecătorului de cameră preliminară asupra legalității actului de sesizare, actelor de urmărire penală și probelor administrate în faza de urmărire penală nu implică automat o pronunțare și cu privire la pertinența sau temeinicia acestor probe. Dimpotrivă, obiectul procedurii de cameră preliminară este strict delimitat la chestiuni de legalitate, excluzând orice pronunțare asupra fondului, astfel încât nici teoretic și nici practic nu se poate susține că sfera atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară și cele ale judecătorului de fond se suprapun. Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de către autorii excepției, arată că aceasta nu prezintă pertinență în raport cu excepția ridicată în cauză.

8. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiect al excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 3 alin. (3), ale art. 346 alin. (7) și ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Din analiza motivelor de neconstituționalitate invocate Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, precum și ale art. 346 alin. (7) și ale art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, modificate prin

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

- Art. 3 alin. (3) teza a doua: "În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată." [art. 3 alin. (1) lit. c) prevede că: "În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: [...] c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;"];

- Art. 346 alin. (7): "Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.";

- Art. 347 alin. (3): "Dispozițiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător".

12. Autorii excepției susțin că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (1) și (2) referitor la înfăptuirea justiției, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, precum și dispozițiilor art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului din Constituție, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta a fost invocată în soluționarea unei cauze penale, în fond, așa încât Curtea constată că dispozițiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, referitoare la contestația cu privire la soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, nu au legătură cu soluționarea cauzei. Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei." Ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

14. Cât privește dispozițiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, precum și dispozițiile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile constituționale ale art. 21 și ale art. 20 raportat la prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare.

15. Curtea reține că, prin

deciziile nr. 552 din 16 iulie 2015 , paragrafele 16-20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, și nr. 636 din 13 octombrie 2015, paragrafele 12 și 13, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, și ale art. 346 alin. (7) din același cod, reținând că dispozițiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separației funcțiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) al art. 3 fiind enumerate: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată. În aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiași art. 3 că exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare. De la această regulă, prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepție conform căreia funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este compatibilă cu funcția de judecată.

16. Conform art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară care, în urma verificării legalității soluției de trimitere în judecată, a dispus începerea judecății, exercită funcția de judecată în cauză. Cu privire la aceste dispoziții, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin

Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 , paragraful 19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, și

Decizia nr. 353 din 7 mai 2015 , paragraful 12, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 29 iunie 2015, prin care a arătat că este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. S-a reținut, prin aceleași decizii, că o soluție contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45). Cum prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicație a excepției reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă conform căreia funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, atât motivarea, cât și soluția

deciziilor nr. 663 din 11 noiembrie 2014

și nr. 353 din 7 mai 2015 sunt valabile și în prezenta cauză.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

18. Pentru motivele arătate în precedent, reținute în deciziile precitate, Curtea nu poate reține că normele procesual penale criticate aduc atingere dispozițiilor constituționale referitoare la imparțialitatea judecătorului. Totodată, Curtea constată că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Florin Georgel Onescu, Nela Geileanu și Ionuț Țițimeaua în Dosarul nr. 6.854/2/2014 (4.612/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, precum și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 februarie 2016.