Decizia nr. 218/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petru Mandachi în Dosarul nr. 200/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.282D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 29 iulie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 200/84/2015, Tribunalul Sălaj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Petru Mandachi într-o cauză penală cu arestați preventiv.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că din modul de redactare a dispozițiilor art. 223 și art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală nu rezultă dacă în cazul unui inculpat față de care s-a dispus o măsură preventivă, alta decât arestarea preventivă, cum ar fi arestul la domiciliu, controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, deci o măsură mai ușoară, este posibil sau nu să se dispună în cadrul aceluiași proces penal, fie în aceeași fază procesuală, fie în alte faze procesuale, luarea unei măsuri preventive mai grele. O astfel de posibilitate a organelor judiciare de a interpreta dispozițiile legale criticate în sensul că este posibilă luarea și/înlocuirea măsurilor preventive mai ușoare cu cea a arestării preventive, fără ca inculpatul să fi încălcat vreo obligație instituită cu ocazia luării măsurii mai ușoare, fără să fi comis o nouă infracțiune și fără să fi desfășurat vreo acțiune care să facă incident vreunul din cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, conduce la încălcarea interdicției constituționale consacrate de art. 23 alin. (1) și (2) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei și la posibilitatea percheziționării, reținerii sau arestării unei persoane numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

6. Totodată, prevederile legale criticate afectează dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), deoarece modul de redactare lasă loc la o interpretare arbitrară, contrară atât caracterului de excepție al măsurii arestării preventive, cât și standardului de claritate și previzibilitate a legii, necesară cu atât mai mult cu cât arestarea preventivă reprezintă cea mai gravă privare de un drept fundamental, prevăzută de legislația română, care nu presupune constatarea vinovăției unei persoane.

7. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudența Curții de la Strasbourg, Hotărârea din 6 noiembrie 1990, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, prin care s-a statuat că distincția dintre libertatea de mișcare și privarea de libertate este una de grad sau de intensitate, autorul excepției susține că normele de procedură penală care reglementează arestarea preventivă trebuie să fie nu numai clare și previzibile pentru a permite adaptarea conduitei oricărei persoane, ci și de natură a permite inculpatului exercitarea tuturor drepturilor procesuale, cum sunt dreptul la apărare și dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina. Or, noțiunea de "conduită procesuală" prevăzută de art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală ca un criteriu de apreciere a necesității înlocuirii măsurii preventive mai ușoare cu o măsură mai grea este de natură a face posibilă înlocuirea măsurii inițiale, a controlului judiciar, de exemplu, cu măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu, pe considerentul că inculpatul nu recunoaște faptele imputate sau refuză să dea declarații în cauză, ceea ce, în mod evident, este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție, întrucât înlocuirea măsurii are loc în cursul procesului penal, deci anterior pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare.

8. Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece, în cauză, judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa și că sunt îndeplinite criteriile pentru stabilirea existenței sau inexistenței stării de pericol pentru ordinea publică reglementate expres de prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală: gravitatea faptei, modul și circumstanțele de comitere, anturajul și mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale, alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Prin urmare, înlocuirea măsurii preventive cu alta mai grea și-a găsit justificare în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și în prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Chiar dacă de la momentul luării măsurii preventive a controlului judiciar inculpatul a dat dovadă de bună conduită, s-a apreciat că aceasta nu a putut înlătura necesitatea luării măsurii arestării preventive raportat la împrejurările concrete ale cauzei și la amploarea activității infracționale evidențiate ulterior momentului luării măsurii preventive inițiale, făcându-se referire la capacitatea sa de intimidare și neputând fi trecută cu vederea atitudinea manifestată față de alți inculpați care au arătat în fața procurorului că se tem să dea anumite declarații și că nu l-ar cunoaște pe inculpat cu toate că există convorbiri telefonice care demonstrează contrariul.

9. Prin conținutul lor dispozițiile legale criticate stabilesc cu precizie și claritate situația în care, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, se poate lua o măsură preventivă mai grea, și anume evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului. Textele respectă cerința de previzibilitate a legii, întrucât acestea sunt clare, inteligibile, cei cărora li se adresează putând înțelege consecințele legale ale acestora.

10. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

11. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece revocarea măsurilor preventive implică o apreciere asupra persistenței sau nu a temeiurilor de fapt și de drept ce au fost avute în vedere la momentul luării, prelungirii sau menținerii lor ori asupra existenței unor temeiuri noi care să impună menținerea măsurilor preventive. Totodată, măsurile preventive au caracter temporar și se iau în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii suspectului/inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Au fost stabilite astfel cinci măsuri preventive cu grade diferite de severitate, organul judiciar chemat să dispună luarea lor trebuind să analizeze care dintre ele răspunde cel mai bine principiilor proporționalității și necesității. De asemenea, legea permite ca măsurile preventive inițial dispuse să poată fi adaptate evoluției cauzei penale, putând fi înlocuite cu măsuri preventive mai blânde sau mai aspre.

12. Așa fiind, potrivit art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, măsura preventivă se înlocuiește cu una mai grea dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru luarea noii măsuri preventive și dacă în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală.

13. În concluzie, dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală respectă cerința de accesibilitate și previzibilitate a legii, fiind suficient de clare și precise.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 242 alin. (3) cu denumirea marginală Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă din Codul de procedură penală cu următorul conținut:

- Art. 242 alin. (3): "(3) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)."

17. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (1), (2) și (11) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, la posibilitatea percheziționării, reținerii sau arestării unei persoane numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege și la prezumția de nevinovăție, precum și dispozițiile art. 5 paragraful 1 referitor la dreptul la libertate și siguranță și art. 6 paragraful 2 referitor la prezumția de nevinovăție din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea înlocuirii unei măsuri preventive cu alta grea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia din urmă și dacă, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală.

19. Prin urmare, aceste prevederi sunt suficient de clare și previzibile, destinatarii normei putând anticipa cu ușurință această posibilitate, deoarece, așa cum rezultă din norma contestată, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai grele în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

20. În acest sens, deși inculpatul nu încalcă obligațiile impuse inițial prin măsura preventivă mai ușoară, se poate constata că, ulterior luării sale, împrejurările concrete, amploarea activității infracționale ori atitudinea manifestată de inculpat justifică lipsa de proporționalitate cu gravitatea acuzației prin insuficiența atingerii scopului urmărit de măsura preventivă mai ușoară. Prin urmare, în actul de înfăptuire a justiției, judecătorul de drepturi și libertăți, în momentul în care, în urma analizării acestor împrejurări, ajunge la concluzia necesității înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, nu-și manifestă în mod arbitrar competența. Dimpotrivă, o astfel de competență nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigențelor constituționale ale art. 23 alin. (1) și (2) potrivit cărora arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.

21. Totodată, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia este afectat dreptul la un proces echitabil, deoarece posibilitatea înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive se face, în cursul urmăririi penale, numai de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cadrul unei proceduri contradictorii cu citarea inculpatului și, atunci când este prezent, cu ascultarea sa asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurii arestării preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, contestație care se soluționează într-un termen rezonabil de 5 zile de la înregistrare în prezența inculpatului, în afară de faptul când acesta lipsește nejustificat, și cu acordarea asistenței juridice obligatorii pentru acesta de către un avocat ales sau numit din oficiu.

22. În plus, analiza condițiilor care justifică înlocuirea măsurii controlului judiciar cu cea a arestării preventive ține, în limitele legale mai sus arătate, de fondul problematicii și nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, deoarece caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracțiunii săvârșite, complexitatea și specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale.

23. De asemenea, prezumția de nevinovăție, consacrată de paragraful 2 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 alin. (11) din Constituție, cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală la care fac trimitere prevederile art. 242 alin. (3) din același cod reglementează în mod clar și previzibil numai cu privire la legitimitatea condiționării privării de libertate de existența unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârșirii unei anumite infracțiuni, cât și necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Așa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituțional referitor la prezumția de nevinovăție, deoarece acele probe, așa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, și nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârșirii unei fapte penale care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, pe baza dispozițiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ori pentru înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea sa, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia și punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză.

24. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanții procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, și anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit căruia încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, normele constituționale de la art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Așa fiind, acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petru Mandachi în Dosarul nr. 200/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și constată că dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 aprilie 2016.