Decizia nr. 335/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cosmin Fuli în Dosarul nr. 2.910/102/2014 al Tribunalului Mureș - Secția penală, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.210D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare, Curtea pronunțând

Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 , și, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția pronunțată de Curte prin decizia precitată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 8 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.910/102/2014, Tribunalul Mureș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Cosmin Fuli într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor calificat și tulburarea ordinii și liniștii publice.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Per a contrario, se poate deduce din textul de lege precitat că, în cazul în care instanța este sesizată cu săvârșirea de către inculpat a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, punerea în discuție a procedurii simplificate nu mai are loc. Susține că, în cazul în care este vorba despre o tentativă la o astfel de infracțiune, de asemenea, nu se pune în discuție procedura simplificată. Arată în continuare că ceea ce trebuie să recunoască în totalitate inculpatul nu este încadrarea juridică a faptei, ci faptele în materialitatea lor. Așa încât, de pildă, este posibil ca fapta de lovire a victimei să fie recunoscută de către inculpat, dar, întrucât procurorul a încadrat fapta la tentativă de omor calificat, instanța să nu mai pună în discuție posibilitatea recunoașterii faptelor. În cazul în care, pe parcurs, încadrarea juridică s-ar schimba din tentativă de omor calificat, în vătămare corporală, inculpatul nu va mai avea posibilitatea să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, deoarece nu i s-a dat posibilitatea solicitării procedurii simplificate. Consideră că, în această situație, s-ar crea o discriminare între cei care au comis o infracțiune de vătămare corporală, iar procurorul a realizat o încadrare juridică corectă a faptei, și cei care au comis aceeași infracțiune, dar procurorul a făcut o încadrare juridică greșită a faptei. Or, aplicarea unui tratament juridic diferit pentru aceeași faptă, doar pentru că încadrarea juridică a faptei dată de procuror prin rechizitoriu a fost diferită, nu poate constitui o "justificare obiectivă și rezonabilă". Apreciază că soluția care s-ar impune ar fi punerea în discuție a posibilității recunoașterii vinovăției și aplicării procedurii simplificate, chiar dacă este vorba de o infracțiune pentru care legea prevede detențiunea pe viață. În cazul în care inculpatul solicită aplicarea acesteia, să i se ia o declarație de recunoaștere, instanța să respingă cererea, având în vedere că la acel moment încadrarea juridică nu permitea aplicarea unei astfel de proceduri, iar, în final, dacă se va dovedi că faptele reținute în rechizitoriu și recunoscute de către inculpat necesită o schimbare de încadrare juridică într-o infracțiune pentru care legea permite aplicarea procedurii simplificate, la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime. În caz contrar, dacă se îngrădește dreptul de a se recunoaște o faptă, întrucât respectiva faptă este sancționată cu detențiunea pe viață, s-ar încălca prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul pe tot parcursul procesului penal. În aceste condiții, faza de urmărire penală devine suverană și hotărâtoare, iar simplul fapt al încadrării juridice, greșit făcută de procuror, conduce la alegerea unei proceduri defavorabile inculpatului, așa încât se aduce atingere egalității de arme și dreptului la un proces echitabil.

6. Tribunalul Mureș - Secția penală apreciază că prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală nu sunt neconstituționale, nefiind contrare dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, deoarece exceptarea de la aplicarea procedurii simplificate de judecată a anumitor infracțiuni are în vedere gravitatea generică a acestora, reflectată nu doar în limitele de pedeapsă, ci în primul rând în categoria pedepselor care pot fi aplicate, având în vedere faptul că legislația penală română cunoaște trei categorii de pedepse principale, cu grade diferite de severitate, în ordinea descrescătoare acestea fiind detențiunea pe viață, închisoarea și amenda. Arată instanța că în legislația română, ca și în legislația altor state, pentru infracțiuni cu gravitate deosebită, este prevăzută pedeapsa detențiunii pe viață, pedeapsă distinctă de pedeapsa închisorii, și, de regulă, aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. În situația în care aceste infracțiuni pentru care pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, nu ar fi excluse de la procedura de judecată simplificată - bazată pe recunoașterea vinovăției, cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă - s-ar ajunge la ocolirea, la imposibilitatea aplicării pedepsei detențiunii pe viață, chiar pentru infracțiuni de o gravitate deosebită unde s-ar impune o astfel de pedeapsă, judecătorul fiind forțat să se orienteze către pedeapsa alternativă a închisorii pentru a putea opera reducerea limitelor de pedeapsă. Rațiuni de politică penală întemeiată pe studii sociologice și criminologice au impus includerea în legislație a pedepsei detențiunii pe viață, iar neexcluderea infracțiunii unde această pedeapsă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii ar reprezenta un artificiu care ar duce la imposibilitatea aplicării detențiunii pe viață, fiind astfel încălcate nu doar scopul legii penale - preventiv și educativ, ci și principiul legalității.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Avocatul Poporului apreciază că normele procesual penale ale art. 374 alin. (4) sunt constituționale. Apreciază că acestea nu aduc atingere dispozițiilor constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii, de vreme ce reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiții, potrivit politicii sale penale. Constată că nu poate fi reținută nici critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că instanța de judecată este obligată să verifice faptele reținute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului, precum și probele administrate în cursul urmăririi penale. În plus, potrivit art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea. Apreciază că sunt instituite prin lege suficiente garanții cât privește asigurarea dreptului la un proces echitabil și respectarea prezumției de nevinovăție. Reține că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Arată că, în sensul constituționalității art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015

și nr. 484 din 23 iunie 2015.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. l alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, modificate prin

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ulterior sesizării Curții, art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost modificat prin

art. II pct. 98 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că, în cauză, a produs efecte norma de procedură cuprinsă în art. 374 alin. (4), în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, instanța de contencios constituțional se va pronunța asupra dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Textul de lege criticat are următorul conținut: "În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10)".

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportat la art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015,

Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015 și

Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate, reținând că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile

art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. Curtea a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent de faptul că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

14. De asemenea, Curtea a reținut, în paragraful 25 al

Deciziei nr. 250 din 7 aprilie 2015 , că normele procesual penale ale art. 374 alin. (4) nu contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la dreptul la un proces echitabil, susținerea că vinovăția inculpatului este stabilită pe baza rechizitoriului și depinde de felul în care acesta este redactat, și nu pe baza probelor, fiind neîntemeiată. În realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăția inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanța poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală și poate proceda conform dispozițiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală. Totodată, art. 377 din Codul de procedură penală referitor la cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii prevede, la alin. (4), că dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare, iar, la alin. (5), că dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. Toate aceste aspecte procesuale sunt garanții ale asigurării dreptului la un proces echitabil, invocat de autorul excepției, precum și ale respectării prezumției de nevinovăție, în procedura judecării cauzelor în cazul recunoașterii învinuirii, garanții care obligă instanța de judecată, ca în cazul aplicării acestei proceduri să asigure existența corespondenței faptelor reținute prin rechizitoriu cu cele săvârșite de inculpat, a vinovăției acestuia și a caracterului liber și sincer al solicitării formulate de către el conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, asigurând, în același timp, exercitarea de către instanța de judecată implicată în soluționarea cauzei a rolului său constituțional, prevăzut la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală.

15. Totodată, în paragraful 26 al deciziei precitate, Curtea a reținut că dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale și de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opțiune pe care o poate exercita în condițiile și limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că urmărirea penală a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale sau că faptele reținute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăției sale nu corespund realității, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obișnuite, în cadrul căreia poate pune în discuție aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului. De asemenea, Curtea a reținut că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală vizează faza de judecată, momentul aplicării lor fiind așadar ulterior procedurii camerei preliminare, în care inculpatul a putut invoca excepții referitoare la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

17. Raportând jurisprudența Curții Constituționale anterior invocată la critica formulată în prezenta cauză, referitoare la discriminarea ce s-ar crea între cei care au comis o infracțiune de vătămare corporală, iar procurorul a realizat o încadrare juridică corectă a faptei, și cei care au comis aceeași infracțiune, dar procurorul a făcut o încadrare juridică greșită a faptei, aceștia din urmă neputând beneficia de efectele procedurii accelerate, Curtea constată că această critică nu poate fi reținută, întrucât soluționarea cauzelor penale, chiar și prin aplicarea dispozițiilor ce reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii, are la bază principiul aflării adevărului, prevăzut în art. 5 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, instanța de judecată este obligată să verifice faptele reținute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului și probele administrate în cursul urmăririi penale. Totodată, astfel cum s-a arătat în precedent, dreptul de a recurge la procedura simplificată de judecare a cauzelor penale și de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opțiune pe care o poate exercita în condițiile și limitele prevăzute de norma procesual penală criticată.

18. De asemenea, Curtea nu poate reține susținerea potrivit căreia în cazul în care instanța este sesizată cu săvârșirea de către inculpat a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, ori o tentativă la o astfel de infracțiune, punerea în discuție a procedurii simplificate nu mai are loc, prin aceasta normele procesual penale criticate fiind neconstituționale. Curtea constată că o critică similară a fost analizată de instanța de contencios constituțional prin

Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, reținându-se că "voința legiuitorului este în această privință explicită, în sensul că exclude de la beneficiul aplicării procedurii simplificate acele infracțiuni care se pedepsesc cu detențiune pe viață. O astfel de reglementare nu capătă valențe discriminatorii, având o justificare obiectivă și rezonabilă ce ține de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detențiunii pe viață fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc și care, în acord cu art. 53 din Codul penal este cea mai aspră dintre pedepsele principale, fiind precedată (din perspectiva gradului de intensitate a măsurii de constrângere) de pedeapsa amenzii și de închisoarea de la 15 zile la 30 de ani."

19. Curtea observă că valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracțiunilor din actualul Cod penal pentru care legiuitorul a prevăzut pedeapsa detențiunii pe viață (în unele cazuri alternativ cu pedeapsa închisorii) este, în principal, viața (art. 189 - "Omor calificat", art. 401 - "Atentatul care pune în pericol securitatea națională", art. 402 - "Atentatul contra unei colectivități", art. 408 - "Infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională", art. 438 - "Genocidul", art. 439 - "Infracțiuni contra umanității", art. 440 - "Infracțiuni de război contra persoanelor"). Or, astfel cum a reținut Curtea în

Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, "potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă «regele drepturilor», un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminența, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei."

20. Așadar, Curtea reține că preeminența dreptului la viață este, printre altele, cea care justifică opțiunea legiuitorului de a acorda beneficiul procedurii simplificate de judecată și efectele aplicării acesteia numai în cauzele având ca obiect infracțiuni cu privire la care legea prevede pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii sau numai pedeapsa închisorii.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cosmin Fuli în Dosarul nr. 2.910/102/2014 al Tribunalului Mureș - Secția penală și constată că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Mureș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 mai 2016.