Decizia nr. 214/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Adriane Nucă în Dosarul nr. 9.819/176/2014 al Judecătoriei Alba Iulia și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.081D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 18 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 9.819/176/2014, Judecătoria Alba Iulia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Adriane Nucă cu ocazia soluționării unei cauze privind tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt, prevăzute și pedepsite de art. 228 alin. (1) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate, potrivit cărora împăcarea produce efecte dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, încalcă principiile constituționale privind accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și folosirea căilor de atac. În acest sens arată că acțiunea penală - care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni [art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală] - nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit împăcarea [art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală], astfel că, în cursul judecății, acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de încetare a procesului penal [art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală] pronunțate pentru cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală referitor la împăcare. Dispozițiile de lege criticate limitează posibilitatea împăcării, stabilind ca limită în timp momentul citirii actului de sesizare a instanței. În schimb, pentru a se dispune condamnarea sau achitarea unei persoane nu există nicio astfel de limitare, în condițiile în care condamnarea vizează exercitarea acțiunii penale până la momentul la care rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în caz contrar dispunându-se achitarea. Așadar, acțiunea penală se exercită și după momentul citirii actului de sesizare a instanței, în vederea aflării adevărului, urmărindu-se doar stingerea acțiunii penale prin condamnare ori achitare, iar nu și stingerea acesteia prin încetarea procesului penal ca urmare a împăcării. Arată că, potrivit alin. (1) și (2) ale art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Câtă vreme dreptul persoanelor de a se împăca este limitat în timpul judecății până la un anumit moment, înseamnă că se îngrădește exercitarea acestuia. Or, Constituția garantează dreptul de a se adresa justiției, inclusiv pentru apărarea dreptului de a se împăca cu persoanele vătămate, acesta fiind interesul urmărit de autoarea excepției, care este judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt. Autoarea excepției arată, astfel, că a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt simplu, iar, în cazul reparării prejudiciilor, persoanele vătămate înțeleg să se împace cu inculpata, față de care s-a luat, însă, măsura controlului judiciar, cu obligația de a nu lua legătura cu persoanele vătămate, ulterior inculpata fiind arestată. Astfel, deși, teoretic, inculpata arestată preventiv poate lua legătura cu persoanele vătămate pentru a se împăca, practic, însă, acest lucru este imposibil. Autoarea excepției mai arată că, potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Astfel, acțiunea penală se exercită și prin promovarea căilor de atac, dar împăcarea persoanelor nu poate fi făcută în calea de atac, căci această posibilitate se epuizează în fața instanței de fond, când inculpatul se bucură, încă, de prezumția de nevinovăție. Consideră că această limitare temporală încalcă și prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât procesul în care se exercită acțiunea penală este unul neechitabil, prin excluderea împăcării în căile de atac garantate de art. 129 din Constituție. Pe de altă parte, limitarea modalității de stingere a acțiunii penale prin împăcare, până la citirea actului de sesizare a instanței, încalcă și prevederile art. 24 din Constituție care garantează dreptul la apărare, întrucât inculpatul nu poate să formuleze apărări în sensul de a intenționa împăcarea cu persoanele vătămate. Dreptul și interesul persoanelor vătămate de a urmări obținerea imediată a reparării prejudiciului sunt încălcate, de asemenea, prin limitarea temporală. În concluzie, împăcarea trebuie să nu fie limitată în timp și să fie posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii, așa cum până la acel moment inculpatul se bucură de prezumția de nevinovăție.

6. Judecătoria Alba Iulia apreciază că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale, întrucât stabilirea unui termen-limită până la care poate interveni împăcarea asigură disciplinarea procesului penal și exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință.

7. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 129 din Legea fundamentală nu pot fi interpretate în sensul posibilității nelimitate a părților de a beneficia în căile de atac de orice mijloc procesual care stă la dispoziția lor în timpul judecății în primă instanță. De asemenea face trimitere și la

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței fusese depășit.

9. Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal este inadmisibilă, invocând, în acest sens,

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 .

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal. Din notele scrise ale autoarei excepției, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta privește doar dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra acestor dispoziții de lege, care au următorul cuprins: "Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței".

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând, în acest sens, că dispozițiile art. 159 din Codul penal, ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor de înlăturare a răspunderii penale, reglementează instituția împăcării, care constituie înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. Cu același prilej, Curtea a constatat că împăcarea - act bilateral caracterizat prin acordul de voință dintre persoanele între care intervine - este o cauză care înlătură răspunderea penală în privința anumitor infracțiuni, stingând și acțiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanței [art. 159 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerințe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerințele sunt prevăzute de alin. (5) și (6) ale articolului menționat (paragraful 12).

15. Cu privire la conținutul instituției împăcării din noul Cod penal, prin decizia citată anterior, Curtea a reținut că acesta a fost, în mod substanțial, reconsiderat față de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiții și introducerea de dispoziții exprese privind funcționarea instituției în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracțiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituția împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracțiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal; furt în scop de folosință - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înșelăciunea - art. 244 din Codul penal; înșelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidențiate și alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violența în familie, infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârșite asupra unui membru de familie, când acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 din Codul penal și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârșite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Așadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal]. Un alt element de noutate este introdus de dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal și vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, și anume până la citirea actului de sesizare a instanței, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și în fața instanței de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței fusese depășit. În consecință, până la încetarea situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării

Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014

în Monitorul Oficial al României, Partea I - paragrafele 23 și 25 din această din urmă decizie -, Curtea răspunzând, astfel, exigențelor principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la

art. 15 alin. (2) din Constituție (paragrafele 13-16 din Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 ).

16. De asemenea, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , că procesul echitabil nu presupune un drept al părților și al subiecților procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituție reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conținutului instituției împăcării este de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței. În acest sens, prin

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , citată anterior, paragraful 21, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept, având în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții -

Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 -, instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (paragraful 17 din

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 ).

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin

Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016 , precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, în care Curtea, având în vedere motivele arătate mai sus, constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc atingere prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 24 și ale art. 129 din Constituție.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adriane Nucă în Dosarul nr. 9.819/176/2014 al Judecătoriei Alba Iulia și constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Alba Iulia și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 aprilie 2016.