Decizia nr. 222/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 90.042/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.591D/2015.

2. La apelul nominal răspunde personal autorul excepției, lipsă fiind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al treilea termen de judecată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul autorului excepției, care arată că, deși

Decizia Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016

era cunoscută organelor judiciare din țară, unii procurori au dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală. Totodată, învederează Curții că excepția de neconstituționalitate privește doar dispozițiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu și pe cele ale art. 314 alin. (1) lit. b) din același act normativ. Arată că decizia de admitere pronunțată de instanța de contencios constituțional acoperă în ansamblu dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală, astfel că aceasta are incidență, implicit, și asupra alin. (1) al acestui articol. Susține că instanța de contencios constituțional a reținut în decizia sa de admitere că, deși a fost sesizată cu dispozițiile alin. (1) al art. 318, din motivare reiese că autorul excepției se referă la întreg conținutul normativ al acestui articol. Procedând în această manieră, Curtea Constituțională nu s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , care permite instanței de contencios constituțional ca în caz de admitere a excepției să se pronunțe și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Arată că prin implementarea dispozițiilor referitoare la renunțarea la urmărirea penală, legiuitorul a dorit implementarea Recomandării Comitetului Miniștrilor nr. (87)18 privind simplificarea justiției penale. Susține că una dintre problemele puse în discuție cu ocazia adoptării acestei recomandări a fost acea a acuzării discreționare, acesta fiind punctul de pornire în reglementarea soluției legislative cuprinse de dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală. Arată că în recomandarea menționată se precizează că este bine să se emită norme juridice numai atunci când dezvoltarea istorică și constituția statelor membre permit luarea unei asemenea măsuri precum renunțarea la urmărirea penală. Această recomandare precizează că acuzarea discreționară, adică posibilitatea de a nu sesiza instanța de judecată, de a întrerupe urmărirea penală sau de a nu o continua, este posibilă numai atunci când autorul faptei este cunoscut. Astfel, rezultă din această recomandare că este vorba despre situația în care autorul faptei penale este cunoscut. În ceea ce privește reglementarea internă, apreciază că dispozițiile art. 318 alin. (2) au în vedere această situație având în vedere că textul folosește formula "când autorul este cunoscut urmează să". Cu toate acestea, alin. (1) al art. 318 se ocupă de situația când autorul faptei nu este cunoscut, situație care nu face obiectul recomandării menționate. Apreciază că dispozițiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deși apreciază criticabile unele dintre considerentele reținute de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 . Astfel, arată că nu este de acord cu cele reținute de Curtea Constituțională în ceea ce privește prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5). De asemenea, apreciază criticabile și cele reținute de Curtea Constituțională referitor la forța juridică dată considerentelor reținute în deciziile sale. Arată că

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016

nu are incidență asupra dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, aceste dispoziții fiind constituționale. Constatarea constituționalității dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală permite legiuitorului să reglementeze această instituție într-o manieră constituțională și ținând seama de tendințele în materie la nivel european. În concluzie, solicită Curții respingerea excepției de neconstituționalitate ca rămasă fără obiect, iar nu ca inadmisibilă.

4. Reprezentantul Ministerului Public arată că

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, astfel că se impune, având în vedere data la care a fost sesizată instanța de contencios constituțional în prezenta cauză, respingerea ca devenită inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. În ceea ce privește dispozițiile art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală apreciază că nu se impune constatarea neconstituționalității acestora. Având în vedere considerentele

Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , consideră că renunțarea la urmărirea penală este declarată neconstituțională în măsura în care acest demers nu este supus controlului și încuviințării instanței de judecată. Din această decizie rezultă că până la momentul intervenției legiuitorului instanțele de judecată vor aplica direct prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1), astfel cum s-a procedat anterior în cazul declarării neconstituționalității dispozițiilor

art. 278 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 9 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 90.042/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Lucian Mihai, cu ocazia soluționării unei plângeri împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că locuțiunea "nu există interes public în urmărirea penală" nu constituie un enunț care să asigure, pentru persoanele protejate de legea procesual penală, previzibilitatea asupra modului în care organele de urmărire penală și organele judecătorești vor acționa în privința aplicării legii penale materiale. Condițiile esențiale de calitate a "legii" prezintă relevanță sporită în lumina prevederilor constituționale ale art. 124 alin. (1) și art. 131 alin. (1), deoarece justiția nu se poate înfăptui în numele unei legi lipsite de claritate și previzibilitate, iar "ordinea de drept" nu poate fi apărată eficient în asemenea situații.

7. Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziția de lege criticată are caracter previzibil și conferă organului de urmărire penală posibilitatea ca, în situații determinate, să renunțe la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea infracțiunii respective. O instituție similară se regăsea și în vechea reglementare, organul de urmărire penală având posibilitatea de a dispune o soluție de netrimitere în judecată atunci când, din ansamblul circumstanțelor în care fapta a fost săvârșită și prin raportare la atingerea minimă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală, rezulta că fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni. Ca și în precedenta reglementare, revine organului de urmărire penală rolul de a aprecia dacă într-o anumită cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală, această analiză realizându-se în limite clar determinate, respectiv în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse ori care s-ar fi putut produce.

8. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că pentru a garanta protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor, legiuitorul a stabilit în art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală o serie de criterii pe care procurorul trebuie să le aibă în vedere atunci când decide renunțarea la urmărirea penală. Astfel, soluția în discuție poate fi dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani; de asemenea, coroborând art. 318 alin. (1) cu art. 321 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală rezultă ca soluția renunțării la urmărirea penală nu se poate dispune decât la terminarea urmăririi penale după ce se vor fi administrat probe cu privire la conținutul faptei, împrejurările acesteia, modul și mijloacele de săvârșire, precum și la scopul urmărit.

10. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Pe cale jurisprudențială, Curtea Constituțională a detaliat prevederile constituționale care reglementează rolul Ministerului Public, statutul procurorilor și, implicit, principiul legalității pe care se întemeiază activitatea acestora. Astfel, principiul legalității este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activității procurorilor care, în virtutea acestuia, au obligația ca în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispozițiile legii, fără posibilitatea de a acționa întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel, acționând pe baza principiului legalității, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege și nici nu are dreptul să solicite instanței de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracțiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia. Așadar, așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, principiul oportunității urmăririi penale ar trebui să acționeze în sistemul nostru procesual doar în mod subsidiar, atunci când procurorul constată cu certitudine existența condițiilor prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru renunțarea la urmărirea penală.

11. În continuare, arată că dispozițiile criticate nu permit judecătorului identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și adaptarea acesteia la faptele juridice stabilite, trăsături menite să asigure înfăptuirea justiției în numele legii. Invocă Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2009 pronunțată în Cauza Voiculescu împotriva României, prin care s-a reamintit că art. 2 din Convenție impune statului obligația de a asigura dreptul la viață prin implementarea unei legislații penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracțiuni contra persoanei și care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica și pedepsi încălcările sale.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit.d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Curtea observă că a fost sesizată de instanța de judecată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) raportat la art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, din motivarea excepției și din susținerile orale ale autorului acesteia, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie doar dispozițiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acestea au următorul conținut: "În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia."

15. În opinia autorului excepției textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (5) referitor la statul român, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiției și art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

17. Cu acel prilej, Curtea a reținut că sintagma "interes public" nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a "interesului public", nu sunt de natură a defini noțiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanța de judecată a săvârșirii unor infracțiuni. În consecință, Curtea a constatat că textul criticat nu îndeplinește standardele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalității procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală și, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituției, a supremației sale și a legilor.

18. De asemenea, Curtea a constatat că, prin competența procurorului de a renunța la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, anterior debutului acestei etape procedurale sau pe parcursul ei, cu consecința netrimiterii în judecată a suspectului sau a inculpatului și a renunțării ab initio la aplicarea unei pedepse, îl plasează pe acesta în situația de a "spune" dreptul și de a da o hotărâre susceptibilă de a fi executată, conferindu-i prerogativele de jurisdictio și imperium specifice instanțelor de judecată. În acest fel, Curtea a reținut că, prin aplicarea prevederilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiție, sustrăgând instanțelor judecătorești judecarea cauzelor. Or, se impune ca justiția să fie realizată într-un mod transparent, prin soluționarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfășurarea ședințelor de judecată. Totodată, Curtea a constatat că, impunând obligațiile prevăzute la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul se plasează pe poziția de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicțional.

19. Prin urmare, Curtea a constatat că, prin reglementarea instituției renunțării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalității, specific sistemului de drept continental, existent în România, și aplicarea principiului oportunității, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalență acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuțiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătorești. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală și, în consecință, de a se substitui instanței de judecată, în realizarea actului de justiție, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracțiunilor prevăzute în Codul penal și în legile speciale în vigoare.

20. Astfel, Curtea a reținut că renunțarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului și încuviințării instanței de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuții ce aparțin sferei competențelor instanțelor judecătorești, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că renunțarea de către procuror la urmărirea penală, în condițiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituționale anterior enunțate.

21. În continuare, Curtea observă că, potrivit prevederilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Întrucât actul de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate a fost pronunțat pe data de 22 octombrie 2015, iar constatarea neconstituționalității textului criticat a intervenit, prin

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , după data actului de sesizare anterior referit, urmează ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea, în același sens,

Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

22. În legătură cu efectele prezentei decizii, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26, a statuat că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

23. Astfel, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție coroborate cu cele ale

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și cu cele ale art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză are dreptul de a formula cerere de revizuire.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Lucian Mihai în Dosarul nr. 90.042/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 aprilie 2016.