Decizia nr. 571/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Augustin Zegrean

- judecător

Simina Popescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

privind înființarea, organizarea și funcționarea Institutului Cultural Român, excepție ridicată de Elena Ramona Călin în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului nr. 1.866D/2015 al Curții Constituționale.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 7 iulie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public și în prezența avocatului Cristina Cioroianu, din cadrul Baroului Constanța, pentru autoarea excepției, și a consilierului juridic Carmen Fudulu, pentru partea Institutul Cultural Român, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul

art. 57 și 58 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 12 iulie 2016, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 17 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

privind înființarea, organizarea și funcționarea Institutului Cultural Român. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Elena Ramona Călin cu prilejul soluționării apelului împotriva unei sentințe civile pronunțate într-o cauză având ca obiect un litigiu de muncă.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece prevăd o modalitate arbitrară de încetare a contractului de muncă, respectiv revocarea, modalitate ce nu asigură salariatului posibilitatea de a o contesta potrivit reglementărilor dreptului muncii. Dreptul la protecție în cazul concedierii nelegale nu se plasează în coordonatele unei simple opțiuni legislative, ci, din contră, este inerent conținutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecție socială a muncii. Desigur, legiuitorul poate adecva modul de configurare a dreptului, cu respectarea principiului proporționalității, în funcție de particularitățile anterior menționate, însă, este evident că nu poate nega acest drept. În speță, legiuitorul, prin modul în care a înțeles să reglementeze procedura de revocare a directorilor Institutului Cultural Român, a negat dreptul la protecție în caz de concediere nelegală, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție. Stabilind revocarea ad nutum a directorilor Institutului Cultural Român, textul de lege criticat instituie, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă, un tratament juridic diferit pentru salariații cu funcție de conducere ai Institutului Cultural Român, față de reglementarea aplicabilă salariaților cu funcție de execuție ai Institutului Cultural Român, potrivit căreia concedierea poate interveni doar în cazurile și în condițiile stabilite de lege (art. 58 și urm. din Codul muncii). În consecință, dispozițiile de lege criticate, sub aspectul menționat, instituie o discriminare, fără a avea un scop legitim, de vreme ce pentru ambele categorii, rezultatul este același - încetarea raportului de muncă. Or, apare ca nejustificată opțiunea legiuitorului de a oferi un standard inferior de protecție salariaților cu funcție de conducere față de salariații cu funcții de execuție. Astfel, textul de lege criticat restrânge în mod nejustificat, disproporționat și discriminatoriu exercitarea dreptului la muncă și, de asemenea, creează o discriminare între salariații cărora li se revocă mandatul și ceilalți salariați, care, prin promovarea unor conflicte de drepturi, pot obține de la angajator restabilirea exercitării dreptului fundamental la muncă. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 21 și 124 din Constituție, se arată că dispozițiile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

elimină egalitatea de arme și de șanse între salariat și angajator, iar pe de altă parte, instanța judecătorească nu mai poate fi imparțială din cauza efectelor obligatorii ale actului administrativ, emis de un terț. Totodată, introducerea de către salariat a unei acțiuni în contencios administrativ nu ar opri producerea de drept a efectelor dispozițiilor

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 , repunerea în situația anterioară nefiind permisă decât în cazul concedierii, nu și în ipoteza revocării mandatului de director.

5. Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege contestat nu contravine dispozițiilor fundamentale invocate. Astfel,

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

nu prevede o modalitate arbitrară de încetare a contractului de muncă, ci reprezintă o normă specială, având în vedere specificul raporturilor dintre părți în împrejurările concrete ale speței.

6. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care reține că raportarea la personalul angajat pe funcții de execuție nu poate constitui un argument care să fundamenteze încălcarea art. 16 din Constituție, întrucât cele două categorii de personal - directori/directori adjuncți, respectiv personal de execuție - se află în situații diferite. Curtea Constituțională a statuat prin numeroase decizii că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. De aceea, nu sunt excluse, ci, dimpotrivă, sunt admise soluții legislative diferite pentru situații diferite (a se vedea

Decizia nr. 551 din 16 decembrie 2004 ). De asemenea, dispozițiile legale criticate nu afectează în niciun fel dreptul fundamental la muncă, nefiind prevăzute condiționări/limitări care să reprezinte un obstacol în exercitarea acestui drept. Guvernul face referire la punctul de vedere al Institutului Cultural Român, depus la dosarul cauzei, potrivit căruia "numirea fiind realizată prin detașare în funcțiile de director/director adjunct la institutele din străinătate, este temporară, de cel mult 4 ani, iar la încetarea detașării persoana se întoarce la angajatorul de la care a fost detașată temporar la misiunea diplomatică a institutelor culturale din străinătate." Dispozițiile care fac obiectul prezentei excepții nu instituie niciun fel de obstacol în exercitarea dreptului fundamental privind accesul liber la justiție, dovada peremptorie fiind însăși cauza aflată pe rolul Curții de Apel București, în cadrul căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate. În condițiile în care prin prevederile legale criticate nu se afectează exercițiul unor drepturi fundamentale, consideră că art. 53 din Constituție nu este incident în cauză.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de partea Ministerul Culturii, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

privind înființarea, organizarea și funcționarea Institutului Cultural Român, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 2 septembrie 2013, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: "Numirea și revocarea directorilor și a directorilor adjuncți se fac la propunerea președintelui Institutului și cu avizul comun al Comisiei pentru cultură și media și al Comisiei pentru politică externă ale Senatului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii și al președintelui Institutului, pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă un mandat; directorul Accademia di Romania din Roma și cel al Institutului Cultural Român și de Cercetare Umanistică de la Veneția sunt numiți la propunerea președintelui Academiei Române".

11. În opinia autoarei excepției, textele de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, art. 148 privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 24 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin

Legea nr. 74/1999 , art. 30 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, dispozițiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil și art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, referitor la liberul acces la justiție.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în esență, critica de neconstituționalitate vizează stabilirea, prin prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003 , a unui regim juridic derogator de la normele juridice generale în materie, și anume

Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, în cazul revocării din funcția de director/director adjunct al Institutului Cultural Român în străinătate.

13. Curtea observă că, în speță, autoarea excepției a fost revocată din funcția de director adjunct al Institutului Cultural Român din Paris și că, potrivit punctului de vedere al Institutului Cultural Român, reținut în considerentele încheierii de sesizare a Curții Constituționale, "numirea, realizată prin detașare în funcțiile de director/director adjunct la institutele culturale din străinătate este temporară, de cel mult 4 ani, iar la încetarea detașării, persoana se întoarce la angajatorul de la care a fost detașată temporar la misiunea diplomatică a institutelor culturale din străinătate. Rechemarea din misiunea temporară desfășurată la institutele culturale din străinătate se încadrează în specificul activității diplomatice care presupune printre altele ca Ministerul Afacerilor Externe să poată pune capăt misiunii unui diplomat, prin rechemarea acestuia, fără ca aceasta să constituie o sancțiune disciplinară".

14. Sub acest aspect, referitor la institutele culturale românești din străinătate, Curtea reține că, potrivit

art. 15 din Legea nr. 356/2003 , activitatea externă a Institutului Cultural Român (ICR), autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, se desfășoară și prin institutele culturale românești din străinătate, care își mențin subordonarea administrativă față de Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, potrivit

art. 17 din Legea nr. 356/2003 , înființarea și desființarea institutelor culturale românești din străinătate se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Culturii și a Institutului, iar structura organizatorică și regulamentul de organizare și funcționare ale institutelor culturale românești din străinătate se stabilesc, la propunerea Institutului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, ministrului culturii și președintelui Institutului.

15. Astfel, Curtea reține că prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

stabilesc reguli privind numirea și revocarea din funcțiile de director și director adjunct ai institutelor culturale românești din străinătate. De menționat că, potrivit

art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 356/2003 , institutele culturale românești din străinătate sunt conduse de câte un director și un director adjunct, funcții incompatibile cu calitatea de membru al unui partid politic. Directorul institutului cultural român din străinătate are grad diplomatic de ministru consilier, iar directorul adjunct are grad diplomatic de consilier. De asemenea,

art. 20 din Legea nr. 356/2003 , stabilește că: "(1) Pe perioada misiunii permanente în străinătate personalul de specialitate al institutelor culturale românești, cu excepția personalului tehnico-administrativ, beneficiază de drepturile și se supune obligațiilor prevăzute în Statutul Corpului diplomatic și consular al României.

(2) Personalul institutelor culturale românești din străinătate nu poate efectua, de regulă, misiuni permanente în străinătate cu o durată mai mare de 4 ani consecutivi; după fiecare misiune permanentă în străinătate, personalul institutului cultural își reia activitatea la locul de muncă anterior."

16. Totodată, Curtea reține că, potrivit textului de lege criticat, numirea directorilor și a directorilor adjuncți se face prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii și al președintelui Institutului, la propunerea președintelui Institutului și cu avizul comun al Comisiei pentru cultură și media și al Comisiei pentru politică externă ale Senatului, pentru un mandat de 4 ani. În mod simetric, revocarea este supusă acelorași reguli. Actul de numire/revocare a directorilor și directorilor adjuncți îl constituie, așadar, ordinul comun al ministrului afacerilor externe, al ministrului culturii și al președintelui Institutului, act administrativ supus controlului judecătoresc, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Prin urmare, Curtea constată că susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor privind accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil nu subzistă.

17. În plus, în situația de față, Curtea observă că nu există ipoteza unor raporturi juridice de dreptul muncii, cărora să le fie aplicabile normele juridice generale în materie -

Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, ci în prezența unor raporturi juridice specifice statutului persoanelor desemnate să exercite un mandat în funcția de director sau director adjunct al institutelor culturale românești din străinătate. Pe cale de consecință, Curtea constată că normele generale cuprinse în Codul muncii nu sunt aplicabile raporturilor juridice născute prin revocarea persoanei din funcția de director/director adjunct al institutului cultural român din străinătate, de vreme ce o asemenea persoană nu este subiect al unui contract de muncă. În aceste condiții, Curtea constată că prevederile legale criticate nu îngrădesc sub niciun aspect dreptul fundamental la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituție.

18. Referitor la critica de neconstituționalitate formulată prin raportare la personalul angajat pe funcții de execuție, Curtea reține că aceasta nu poate constitui un argument care să susțină încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, de vreme ce cele două categorii de personal - directori/directori adjuncți, respectiv personal de execuție - se află în situații juridice diferite. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

19. În final, întrucât nu a constatat existența unei restrângeri a exercițiului unui drept sau libertăți fundamentale în sensul art. 53 din Constituție, Curtea constată că invocarea încălcării acestor norme fundamentale nu poate fi reținută.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Elena Ramona Călin în Dosarul nr. 19.486/3/2014 (nr. în format vechi 3.634/2015/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 356/2003

privind înființarea, organizarea și funcționarea Institutului Cultural Român sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 iulie 2016.