Decizia nr. 212/2020

Articolul 18

: „În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.“;

–

Articolul 25

alin. (5): „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi ,

lit. e) ,

f)

- cu excepția prescripției,

i)

și

j) , în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de

art. 486 alin. (2) , instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.“

11.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autoarea excepției invocă încălcarea atât a prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

potrivit cărora respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale

art. 20 alin. (1)

și

(2)

cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (1)-(3) teza întâi

potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil, cât și a dispozițiilor

art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18 din Codul de procedură penală , Curtea reține că dispozițiile

art. 29

din același act normativ enumeră „participanții în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali. Cu privire la „părți“,

art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală

prevede că acestea sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară, iar

alin. (2)

al aceluiași articol identifică părțile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Totodată, dispozițiile

art. 33 din Codul de procedură penală

stabilesc în

alin. (1)

că „subiecții procesuali principali“ sunt suspectul și persoana vătămată, iar la

alin. (2)

prevăd, cu valoare de principiu, că aceștia au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal - în caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală - este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului și suspectului, deși acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal.

13.

În continuare, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a reținut că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăției persoanelor acuzate de săvârșirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existența unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune - suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect - și continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform prevederilor

art. 15 din Codul de procedură penală , și dobândirea calității de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat.

14.

Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 18

coroborate cu cele ale

art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală

prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripției răspunderii penale, doar în privința suspectului și a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanței procurorului de clasare, emisă potrivit dispozițiilor

art. 315

coroborate cu cele ale

art. 16 alin. (1) lit. f)

din același cod. Din interpretarea prevederilor

art. 319 alin. (2)

și

(3) din Codul de procedură penală

reiese faptul că, drept consecință a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluționată prin adoptarea, din nou, a unei soluții de netrimitere în judecată - fie aceeași soluție, fie o soluție diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situația în care constată incidența unui alt caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale din cele prevăzute de dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală

decât cel ce a condus la clasarea inițială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluție de netrimitere în judecată. Așadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac în faza de judecată, nici în această situație, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluție care să îi creeze acestuia o situație mai grea decât cea care a fost desființată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluție de trimitere în judecată și nicio soluție de renunțare la urmărirea penală. ( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017;

Decizia nr. 362 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017;

Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018).

15.

Prin deciziile anterior menționate, Curtea nu a reținut critica potrivit căreia dispozițiile

art. 18 din Codul de procedură

încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât nu prevăd și dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaților, în condițiile în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale. Curtea a subliniat că soluția legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere substanțial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăției, mai sus prezentat, doar suspectul și inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, în condițiile în care în privința acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispozițiile

art. 18

și ale

art. 319 din Codul de procedură penală

are ca finalitate tocmai asigurarea posibilității demonstrării nevinovăției acestor persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni - și care se consideră nevinovate - de a-și demonstra nevinovăția, prevăzând obligația organelor judiciare ca, în urma formulării

unei cereri în baza dispozițiilor

art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală , să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deși aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalității impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existența, în privința suspectului și a inculpatului, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului procesual conferit acestora de dispozițiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituționale ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 18 din Codul de procedură penală

nu încalcă nici prevederile

art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil , care presupune egalitatea de arme.

16.

Curtea constată că jurisprudența anterior menționată este aplicabilă mutatis mutandis și în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere însă și principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligația ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât și răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligații revin persoanei care nu și-a respectat obligația, săvârșind fapta interzisă, și nu alteia sau unui grup de persoane, astfel încât pretinsa contrarietate a dispozițiilor

art. 18 din Codul de procedură penală , raportat la prevederile constituționale și convenționale privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

17.

Referitor la susținerea potrivit căreia normele procesual penale criticate aduc atingere dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , Curtea reține că moștenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, și suspectul și inculpatul, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal, conform

art. 18 din Codul de procedură penală . Această diferență este generată atât de existența, în privința celor din urmă, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât și de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a celui/celor care a/au participat la săvârșirea unei infracțiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferență este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului prevăzut prin textul criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigențele dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1) . În această privință, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

18.

Față de cele reținute anterior, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18 din Codul de procedură penală .

19.

Cu referire la acțiunea civilă, Curtea a reținut, în jurisprudența sa -

Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017 -, că, din punct de vedere substanțial, obiectul acțiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale [ art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală ]. Curtea a reținut, totodată, că exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum și întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-și satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracțiunii. Acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces și are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acțiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează și temeiul acțiunii civile.

20.

De asemenea, Curtea a reținut că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității. Principiul disponibilității este caracteristic procesului civil, iar în lumina lui persoana vătămată poate determina nu numai existența acțiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanșarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci și conținutul acestei acțiuni prin stabilirea cadrului procesual în privința părților și obiectului, precum și din perspectiva apărărilor formulate. Nici procurorul și nici instanța nu pot limita disponibilitatea acțiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate.

21.

Curtea a constatat, de altfel, că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanșează acțiunea civilă, în același timp luând naștere și contraacțiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva cărora este îndreptată aceasta, subiect pasiv al acțiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Făcând referire la dispozițiile

art. 86 din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Totodată, Curtea a apreciat că părții civile și părții responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care și soluționarea laturii civile a procesului depinde de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză. Cu toate acestea, Curtea a reținut că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părții responsabile civilmente.

22.

Dispozițiile

art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală

reglementează situațiile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, respectiv cazul achitării inculpatului, cel al încetării procesului penal, în baza

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi ,

lit. e) ,

f)

- cu excepția prescripției,

lit. i)

și

j) din Codul de procedură penală , în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de

art. 486 alin. (2)

din același act normativ. Autoarea excepției susține că nesoluționarea acțiunii civile în cazul decesului inculpatului, cu consecința judecării acesteia de către instanța civilă, conform regulilor procesual civile, aduce atingere dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și egalitatea în drepturi a cetățenilor, prin raportare la succesorii părții civile.

23.

Având în vedere jurisprudența anterior invocată, referitoare la interesul legitim al părții civile și, implicit, al succesorilor acesteia de a obține repararea prejudiciilor produse

prin săvârșirea unor infracțiuni și, pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate, Curtea constată că susținerile autoarei excepției sunt neîntemeiate.

24.

Astfel, Curtea observă că tendința

noului Cod de procedură penală

este aceea de a acorda prioritate soluționării, în cadrul procesului penal, a acțiunii penale și de a lăsa nesoluționată acțiunea civilă ori de a trimite acțiunea civilă la instanța civilă pentru soluționare,

art. 25 alin. (5)

și

(6)

și

art. 26 din Codul de procedură penală

- norme de natură să contribuie la soluționarea cu celeritate a cauzelor penale - reglementând în acest sens. Totodată, Curtea constată că, deși instanța penală care pronunță o soluție de încetare a procesului, în temeiul

art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală , în cazul decesului inculpatului, lasă nesoluționată acțiunea civilă,

noul Cod de procedură penală

reglementează suficiente garanții atât pentru partea civilă din procesul penal și succesorii acesteia, cât și pentru succesorii legali ai inculpatului decedat, astfel încât dreptul la un proces echitabil să fie respectat.

25.

În acest sens, Curtea reține că instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă și în cazul în care moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la

art. 24 alin. (1)

și

(2)

[ art. 25 alin. (6) din Codul de procedură penală ]. Totodată, Curtea reține că, potrivit normelor procesual penale ale

art. 28 alin. (1) teza a doua , instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (în același sens fiind și

art. 1.365 din Codul civil ). Aceasta reprezintă o deplasare a concepției noului cod de la teoria unității culpelor penală și civilă la teoria dualității acestor culpe. În aceste condiții, instanța civilă va putea constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe penale a acestuia. De asemenea, legiuitorul a prevăzut în

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală

că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Așadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în fața instanței civile. Totodată, drept garanție a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, potrivit

art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală , în cazul în care, potrivit dispozițiilor

art. 25 alin. (5) , instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii [privind reparațiile civile] se mențin. Aceste măsuri încetează de drept însă dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, Curtea reține că, potrivit normelor procesual penale ale

art. 20 alin. (8) , care stabilesc că acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru, cheltuielile cu taxa de timbru și timbru judiciar aferente acțiunii civile exercitate la instanța civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente sunt eliminate. De altfel, cu privire la acest aspect, prin

Decizia nr. 387 din 27 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013

privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune. În fine, repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, așadar, soluționarea de către instanța specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecție sporită a dreptului la un proces echitabil.

26.

Cât privește susținerea potrivit căreia normele procesual penale ale

art. 25 alin. (5)

aduc atingere dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, Curtea reține că moștenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, și succesorii părții civile, pe de altă parte, se află în situații juridice diferite, aceștia din urmă preluând beneficiile procesuale acordate victimei infracțiunii, întrucât justifică același interes legitim de a obține repararea prejudiciilor produse prin săvârșirea infracțiunii. Or, astfel cum instanța de control constituțional a statuat în mod constant, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Stanca Piloiu în Dosarul nr. 1.519/111/2015 al Curții de Apel Oradea -Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 18

și ale

art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 iunie 2020.