Decizia nr. 697/2020

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Patricia Marilena Ionea

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 253 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 . Excepția a fost ridicată de BRD - Groupe Societe Generale - S.A. din București în Dosarul nr. 35.918/3/2015 (număr în format vechi 3.175/2016) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 641D/2018.

2.

La apelul nominal lipsesc autoarea excepției și partea Adrian Țigănescu. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, Președintele acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu adaugă la lege, ci explică efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 24 aprilie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 35.918/3/2015 (număr în format vechi 3.175/2016), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 253 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 . Excepția a fost ridicată de BRD Groupe Societe Generale - S.A. din București într-o cauză ce privește suspendarea unui contract individual de muncă în temeiul

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016

dispozițiilor

art. 253 alin. (1) din Codul muncii

și

art. 1.083 din Codul civil din 1864 , în temeiul dispozițiilor

art. 519-521 din Codul de procedură civilă , contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

și

(5) ,

art. 15 alin. (2) ,

art. 61 alin. (1) ,

art. 126 alin. (3) ,

art. 142 alin. (1)

și

art. 147 alin. (1)

și

(4) . În acest sens, amintește că, prin

Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 , Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile

art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii . Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale permiteau angajatorului să dispună suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care acesta formula o plângere penală împotriva angajatului respectiv. Nici în considerentele deciziei și nici în dispozitivul acesteia Curtea Constituțională nu s-a pronunțat cu privire la alte efecte pe care le-ar putea produce această decizie, în afara celor care se impun în conformitate cu prevederile

Constituției

în cazul în care un text de lege este invalidat. Or, potrivit celor decise prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016

de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept „ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 , dispozițiile

art. 52 alin. (1) pct. b) teza întâi din Codul muncii

nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I.“

6.

Prin aceeași decizie, instanța supremă a stabilit că dreptul la despăgubire nu se va întemeia pe dispozițiile

art. 52 alin. (2) din Codul muncii , pentru că dispar premisele sale după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, fiind aplicabile, în schimb, normele generale care stabilesc regimul răspunderii contractuale. În cauza în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, această materie era reglementată de

art. 253 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 , respectiv de

art. 1.082 din Codul civil din 1864 . Astfel, dreptul de despăgubire al salariatului s-a întemeiat pe o veritabilă sancțiune a nulității deciziei de suspendare legiferată de instanța supremă, cu încălcarea competențelor legiuitorului.

7.

În acest mod, instanța supremă a încălcat prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție

în ceea ce privește previzibilitatea legii, întrucât, la momentul suspendării contractului individual de muncă, angajatorul avea dreptul legal de a dispune această suspendare. Norma juridică în temeiul căreia acesta a acționat se bucura de prezumția de constituționalitate. În acest fel, conduita adoptată de angajator nu poate fi sancționată prin faptul că, ulterior, Curtea Constituțională a declarat acel temei ca fiind neconstituțional. Dacă ar fi admis raționamentul Înaltei Curți

de Casație și Justiție că decizia Curții Constituționale a dus la reactivarea contractului de muncă, acordarea unui drept de despăgubire pentru toată perioada în care contractul a fost în mod legal suspendat ar avea un caracter profund retroactiv.

8.

Mai mult, decizia instanței supreme contravine și principiului securității raporturilor juridice. Astfel, conform prevederilor

art. 268 alin. (1) din Codul muncii , precum și celor ale

art. 211 din Legea dialogului social nr. 62/2011 , cei care se consideră nemulțumiți de măsurile care au fost luate de angajatori au dreptul de a ataca măsura dispusă în termen de 30 de zile, respectiv de 45 de zile calendaristice. Or, prin aplicarea

Deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016

se realizează o veritabilă repunere în termen pentru angajat care poate solicita acordarea de despăgubiri chiar și prin intermediul unor acțiuni care au fost introduse după trecerea acestui termen. Așadar, se ajunge la reanalizarea unei situații juridice definitiv consolidate. Un asemenea efect nu poate fi acceptat, deoarece s-ar aduce o gravă atingere securității raporturilor juridice: orice raport juridic sau situație juridică petrecută anterior constatării neconstituționalității temeiului de drept care a stat la baza acelui raport ar putea fi reinterpretată, iar efectele sale modificate; or, o asemenea consecință nu poate fi acceptată, conducând la existența unei incertitudini perpetue cu privire la raporturile juridice trecute. Ținând seama de acest principiu, legiuitorul constituant a reglementat expres că efectele deciziilor Curții Constituționale nu se pot produce decât pentru viitor.

9.

În plus, autoarea excepției amintește că, potrivit prevederilor constituționale ale

art. 126 alin. (3)

și în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 , Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.

10.

În consecință, autoarea excepției consideră că, plecând de la desconsiderarea efectelor deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a erijat în legiuitor și prin intermediul

Deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016

a oferit

art. 253 alin. (1) din Codul muncii

și

art. 1.083 din Codul civil din 1864

o interpretare care nu respectă normele și principiile constituționale, deoarece a instituit o formă de răspundere juridică a angajatorului fără a avea niciun temei legal pentru aceasta și a depășit limitele în care Parlamentul ar fi putut legifera, instituind în mod retroactiv un drept la despăgubire.

11.

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că, în măsura în care obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de contestația împotriva deciziei de suspendare a contractului de muncă și pe parcursul judecății este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, decizia de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii , iar contestatorul își completează contestația cu un nou motiv de nulitate decurgând din neconstituționalitatea textului legal ce a stat la baza deciziei de suspendare, instanța, dacă va dispune nulitatea deciziei de suspendare, va putea admite și capătul de cerere promovat de contestator având ca obiect plata despăgubirilor echivalente cu remunerația cuvenită salariatului pe durata suspendării contractului său de muncă.

12.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

13.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

14.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 253 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, așa cum au fost interpretate prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.010 din 15 decembrie 2016. Textul de lege criticat are următorul conținut: „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.“

16.

Examinând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, alături de interpretarea dată prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dispozițiilor

art. 253 alin. (1) din Codul muncii , autoarea acesteia critică și interpretarea dispozițiilor

art. 1.083 din Codul civil din 1864

și a celor ale

art. 519-521 din Codul de procedură civilă . Prin Încheierea din 29 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 35.918/3/2015 (număr format vechi 3.175/2015), Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins în întregime solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate. Autoarea excepției a formulat recurs împotriva acestei încheieri, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2.015 din 14 decembrie 2017, cu trimitere spre rejudecare, însă susținerile recurentei au vizat doar dispozițiile

art. 253 alin. (1) din Codul muncii . Prin urmare, judecând după casare cauza, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională doar cu privire la acest text de lege.

17.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, autoarea excepției invocă încălcarea următoarelor texte din

Constituție :

art. 1 alin. (4)

și

(5)

referitoare la separația puterilor în stat și obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 15 alin. (2)

privind neretroactivitatea legii civile,

art. 61 alin. (1)

referitor la rolul Parlamentului,

art. 126 alin. (3)

privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

art. 142 alin. (1)

privind rolul Curții Constituționale și

art. 147 alin. (1)

și

(4)

referitor la deciziile Curții Constituționale.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată în cadrul unei acțiuni prin care un salariat al BRD Groupe Societe Generale - S.A. a solicitat reîncadrarea în locul de muncă, contractul individual de muncă al acestuia fiind suspendat în temeiul

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , potrivit căruia „Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa

angajatorului în următoarele situații: […] b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului. […]“. Deși suspendarea contractului individual de muncă a fost dispusă prin Decizia angajatorului nr. 1.634 din 21 decembrie 2012, salariatul a formulat acțiunea în justiție ulterior pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 , reținându-se că „suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins.“ Temeiurile de drept invocate de salariat s-au raportat la

art. 253 și următoarele din Codul muncii , respectiv la

art. 14

și

art. 15 din Codul civil

și s-au referit, în esență, la reaua-credință și atitudinea abuzivă a angajatorului. Instanța de fond, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat Sentința civilă nr. 3.616 din data de 6 aprilie 2016 în care a respins susținerile reclamantului raportat la temeiurile de drept invocate de acesta, dar a dat eficiență efectelor deciziei Curții Constituționale antereferite. Ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe data de 15 decembrie 2015. În cadrul apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 3.616 din 6 aprilie 2016, angajatorul BRD Groupe Societe Generale - S.A. a invocat prezenta excepție de neconstituționalitate.

19.

Curtea mai reține că, prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut a se pronunța asupra problemei dacă „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată , cu modificările și completările ulterioare ( Codul muncii ), în raport cu efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 52 alin. (1) lit. b)

din aceeași lege, stabilirea răspunderii patrimoniale a angajatorului (în sensul textului, acordarea unei despăgubiri egale cu salariul și celelalte drepturi) trebuie instituită de la data deciziei de suspendare a raporturilor de muncă, dată la care decizia Curții Constituționale nu era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I“.

20.

Curtea observă că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut loc în cadrul unei acțiuni referitoare la suspendarea contractului de muncă în temeiul

art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003

formulată anterior pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 , publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial intervenind ulterior, până la data pronunțării sentinței instanței de fond, prin urmare, în cadrul unui proces pendinte.

21.

Prin urmare, Curtea apreciază că ipoteza din acțiunea în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate este diferită de cea din speța în cadrul căreia s-a formulat sesizarea adresată Înaltei Curți de Casați și Justiție. Astfel, în prima situație acțiunea a fost formulată ulterior publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 , în timp ce, în a doua situație, a fost vorba de un proces pendinte.

22.

Dispozitivul

Deciziei nr. 19 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept precizează: „Ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 , dispozițiile

art. 52 alin. (1) pct. b) teza întâi din Codul muncii

nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I.“

23.

Așa fiind, Curtea constată că cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus amintită nu sunt incidente în cauza în care s-a formulat excepția de neconstituționalitate, astfel că, în temeiul prevederilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora Curtea Constituțională nu poate decide decât „asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei“, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

24.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 253 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 , excepție ridicată de BRD - Groupe Societe Generale - S.A. din București în Dosarul nr. 35.918/3/2015 (număr în format vechi 3.175/2016) al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 octombrie 2020.