Decizia nr. 658/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Marieta Safta

- prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , invocată de recurenții contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special și creditor, și creditoarea Valorificare Creanțe - S.R.L. în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36 al Curții de Apel Brașov - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.695D/2018.

2.

La apelul nominal răspunde domnul Mircea Moise, care depune la dosar și delegație de reprezentare a părții Valorificare Creanțe - S.R.L. De asemenea, pentru partea Victor Pițurcă răspunde domnul avocat Ioan-Vladimir Olteanu, cu delegație la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că domnul Mircea Moise a transmis Curții Constituționale „hotărârile judecătorești pronunțate împotriva dispozițiilor

Legii fundamentale

ce au fost invocate cu putere de lucru judecat în cauza nr. 12.049/63/2007/a43“, respectiv „Decizia civilă nr. 5.465/28.05.2013, Decizia civilă nr. 3.526/25.06.2013, Decizia civilă nr. 388/5.02.2015“, precum și „hotărârile date de Federația Română de Fotbal împotriva

Legii fundamentale

ce au fost invocate cu putere de lucru judecat“, respectiv „Hotărârea nr. 41/10.03.2011 și Decizia nr. 42/20.04.2011“, acestea fiind atașate în mod corespunzător la dosarul cauzei.

4.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul părților. Având cuvântul, domnul Mircea Moise expune, pe larg, criticile formulate în motivarea excepției de neconstituționalitate existentă la dosar. În esență, prezintă contextul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, conchizând că hotărârile invocate în cauză, și care nu respectă ordinea de drept, nu puteau fi învestite cu puterea de lucru judecat. Prin hotărârile menționate s-a impus statului român să recunoască pe teritoriul său o altă jurisdicție. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că mai întâi trebuie formulată cale de atac la Tribunalul arbitral și apoi la instanțele naționale. În opinia contestatorului, aceste hotărâri nu au produs efecte.

Constituția României, în art. 21 ,

124

și

126 , se referă la instanțele naționale, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să stabilească altfel, iar

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864

nu poate produce consecințe juridice, întrucât părțile sunt de naționalitate română și nu le este aplicabilă Constituția Elveției. Mai arată că interpretarea și aplicarea normelor juridice pot face obiectul excepției de neconstituționalitate și că în cauză a invocat mai multe decizii din care rezultă că o procedură arbitrală poate face obiectul acțiunii și cenzurii instanței naționale, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză. Ca urmare, solicită Curții admiterea excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată, respectiv să se constate că textul criticat nu poate fi interpretat în sensul că o hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat atunci când a fost pronunțată cu încălcarea

Constituției .

5.

Domnul avocat Ioan-Vladimir Olteanu, pentru partea Victor Pițurcă, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. Arată că în motivarea acesteia nu se aduc critici ale

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , ci, de fapt, se aduc critici unor hotărâri judecătorești și arbitrale în raport cu

aplicarea acestui text. Prin admiterea unor astfel de critici s-ar tinde la afectarea elementului fundamental al securității circuitului juridic reprezentat de autoritatea de lucru judecat. Mai arată că autorii excepției omit să observe că există remedii atât în situația existenței unor erori materiale, cât și pe fond.

6.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât, în cauză, se critică modul în care a fost interpretată și aplicată legea. Apreciază că acceptarea unor astfel de critici ar transforma Curtea în instanță de control judiciar.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7.

Prin Decizia civilă nr. 506/R din 23 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 . Excepția a fost ridicată de recurenții contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special și creditor, și creditoarea Valorificare Creanțe - S.R.L., în dosarul menționat, având ca obiect recursul împotriva sentinței civile prin care s-a respins contestația acestora împotriva trecerii unei creanțe în tabelul de creanță.

8.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că „modul în care în speță au fost interpretate și aplicate dispozițiile

art. 1.200 pct. 4 Cod civil din 1864

(...) nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, și nici condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate“. Se apreciază că „puterea lucrului judecat, așa cum a fost interpretată și aplicată în cauza dedusă judecății, este lipsită de suport constituțional“, fiind contrară dispozițiilor constituționale, convenționale și din

Declarația Universală

a Drepturilor Omului invocate. Natura hotărârilor judecătorești este aceea a unor acte autentice emise în activitatea de înfăptuire a actului de justiție de una dintre cele trei puteri ale statului. Este adevărat că judecătorul este suveran în interpretarea și aplicarea legii, însă acest drept suveran al judecătorului nu poate determina o încălcare a ordinii juridice a statului, întrucât respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie, și nici a convențiilor internaționale la care România este parte. Or, din hotărârile judecătorești invocate în sentința recurată „rezultă că o societate aflată sub protecția

Legii nr. 85/1996

a fost judecată într-o procedură arbitrală de Federația Română de Fotbal, iar controlul hotărârilor federației în cauză ar fi trebuit să fie făcut în Elveția în baza

Constituției

Elveției și a Codului de procedură civilă al Confederației elvețiene. În același timp mai rezultă că persoanei care a înregistrat litigiul la federația sportivă în cauză i-a fost recunoscut dreptul de a sesiza o instanță națională, ceea ce nu a fost și în cazul societății Fotbal Club U Craiova - S.A. Așadar, în baza unor hotărâri judecătorești a fost schimbată ordinea juridică stabilită de

Legea fundamentală , dreptul de acces la justiție a fost interpretat în baza reglementărilor Federației Române de Fotbal și ale Federației Internaționale de Fotbal, dar în același timp Pițurcă Victor s-a adresat Tribunalului Brașov în baza legii aplicabile din România. Prin urmare, în baza unor hotărâri judecătorești au fost abrogate în mod implicit dispozițiile

art. 1 alin. (1),

art. 3-5,

art. 11 alin. (1)

și

(2),

art. 20,

art. 15 alin. (1) ,

art. 16 alin. (1)

și

(2) ,

art. 21 alin. (1) ,

(2)

și

(3) ,

art. 24 ,

art. 53 ,

art. 61 alin. (1) ,

art. 124 ,

art. 126

și

art. 154 alin. (1) din Constituție ,

art. 1,

art. 13

cu aplicarea

art. 6 pct. 1

și

art. 17 din Convenție “. Ca atare, se desprinde concluzia că hotărârile judecătorești invocate în sentința recurată „sunt inexistente.“

9.

Se susține, în continuare, că prin invocarea și aplicarea în speță a dispozițiilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864

se creează situația ca printr-o hotărâre judecătorească să poate fi înlăturate dispozițiile

Constituției , ale

Convenției , deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, Curții Constituționale, deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar drepturile consacrate prin

Constituție,

Convenție , lege, deciziile instanțelor menționate să fie transformate în drepturi teoretice și iluzorii. Se apreciază că „dispoziția criticată nu face distincție între hotărâri judecătorești care respectă principiile statului de drept și hotărâri judecătorești care au doar o prezență materială, fiind lipsite de la începutul formării lor de viață juridică, dar se află la adăpostul

art. 1.200 pct. 4 Cod civil din 1864 . Atâta vreme cât dispoziția criticată nu are în vedere și situațiile de excepție în care, prin hotărâri judecătorești, se urmărește suprimarea dreptului constituțional și transformarea drepturilor garanții în drepturi teoretice și iluzorii, rezultă că textul criticat este neconstituțional“.

10.

În susținerea excepției se invocă statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că poate fi adusă atingere instituției lucrului judecat atunci când motive substanțiale și imperioase o impun ( Cauza Stanca Popescu împotriva României , paragraful 99, Cauza Ryabykn împotriva Rusiei, paragraful 52), cu precizarea că „legiuitorul nostru nu a avut în vedere situațiile de excepție în care prin invocarea și aplicarea principiului puterii de lucru judecat (...) se urmărește suprimarea dreptului constituțional și transformarea drepturilor garanții în drepturi teoretice și iluzorii, ceea ce nu este admis într-un stat de drept“. De asemenea se face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 3 martie 2016 , prin care s-a arătat că hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu poate să-și prelungească existența chiar dacă este învestită cu putere de lucru judecat. Se apreciază că „în cazul în speță dispozițiile criticate nu recunosc posibilitatea prevăzută de decizia anterior invocată, deși argumentele prevăzute de deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii atât pentru autoritatea legiuitoare, cât și pentru puterea judecătorească“.

11.

Se mai arată și faptul că „instituția autorității de lucru judecat nu este reglementată de

Legea fundamentală , această instituție reprezintă o prezumție legală absolută stabilită prin dispoziția criticată care urmărește să asigure securitatea și stabilitatea raportului juridic. (...) Or, securitatea și stabilitatea raportului juridic nu pot fi asigurate prin încălcarea și/sau suprimarea drepturilor garanții“ consacrate de Constituție, actele internaționale și deciziile instanțelor menționate. Legiuitorul român „nu a respectat cu claritate și precizie cerințele impuse de

art. 1 alin. (3),

(4)

și

(5) ,

art. 53

și

art. 124 din Constituție “.

12.

În continuare se prezintă situația hotărârilor invocate în cauză cu putere de lucru judecat, arătându-se că acestea „se referă la faptul că unei persoane de naționalitate română care se află sub protecția

Legii nr. 85/2006

i-au fost aplicate dispozițiile din Constituția Elveției, precum și cele ale Codului de procedură elvețiană, în condițiile în care aceste acte normative nu sunt parte integrantă a dreptului național și nici a dreptului comunitar“. Se conchide că, în raport cu principiul statului de drept, normele criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu conferă instanței în fața căreia a fost invocată excepția posibilitatea legală de a verifica dacă motivele prezentate de hotărârile invocate cu putere de lucru judecat au fost pronunțate atât cu respectarea competenței, cât și cu respectarea capacității puterii judecătorești.

13.

Se apreciază că „modul în care este adoptat și aplicat

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864

încalcă autorilor excepției de neconstituționalitate dreptul la un proces echitabil“. În plus, jurisdicția invocată cu putere de lucru judecat se definește ca o jurisdicție extraordinară, interzisă de

art. 126 alin. (5) din Constituție , iar, din această perspectivă, normele criticate sunt neconstituționale întrucât „interzic judecătorului în fața căruia a fost invocată excepția să-și mai exercite obligațiile impuse de

art. 124 din Constituție

și să supună hotărârile în cauză la un minim control de legalitate“.

14.

În susținerea excepției se mai învederează că toate hotărârile invocate în speță (...) „sunt, pe de o parte, hotărâri aditive (prin care au adăugat conținut nou dispozițiilor legale incidente speței) și substitutive [prin care regulile enunțate de

art. 1 alin. (1)

și

alin. (3)-(5) din Constituție , cât și puterea reglementată de

art. 61 din Constituție

în actele normative prevăzute de

art. 73 din Constituție

ce sunt incidente speței au fost înlocuite cu reguli stabilite de Federația Internațională de Fotbal, Federația Română de Fotbal, Pițurcă Victor]“ și că „prin urmare, în cazul dedus judecății rezultă că puterea judecătorească a României nu și-a îndeplinit rolul său constituțional“. Așadar, „prin pronunțarea hotărârilor judecătorești invocate în cauză cu putere de lucru judecat toate instanțele au devenit legiuitor pozitiv și au înlocuit instanța competentă să spună dreptul“.

15.

Se adaugă și faptul că textul criticat „nu respectă cu claritate și precizie cerințele impuse de

art. 126 alin. (3) din Constituție “, întrucât în baza lui instanța de judecată este pusă în situația de a nesocoti mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv deciziile nr. 2/2003, 5/2001, 27/2011. De asemenea textul criticat „nu respectă cu claritate și precizie cerințele impuse de

art. 147 alin. (4) din Constituție “, întrucât „conduce la situația în care deciziile judecătorești invocate în apărare cu putere de lucru judecat constituie o probă cu putere absolută ce poate fi invocată împotriva deciziilor CCR“. Se invocă în acest sens

deciziile Curții Constituționale nr. 945 din 7 iulie 2011 ,

nr. 1.572 din 19 noiembrie 2009

și

nr. 408 din 7 aprilie 2011 . Tot astfel, „dispozițiile criticate conduc la situația în care soluțiile invocate cu putere de lucru judecat pot constitui o probă împotriva Hotărârii pronunțate de CEDO în

Cauza Rotaru împotriva României “, unde

art. 13 din Convenție

este interpretat în sensul că „solicită o cale internă de atac în fața unei autorități naționale competente să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile

Convenției , dar care să ofere și reparația adecvată“.

16.

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate. Cât privește opinia instanței de recurs asupra excepției, „este în sensul respingerii acesteia, întrucât textul respectă exigențele constituționale legate de calitate, claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, iar chestiunile privind interpretarea și aplicarea acestui text de lege sunt de competența instanțelor de judecată în fața cărora se invocă excepția“.

17.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

18.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente în ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , având următoarea redactare: „Sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum: [...]; 4. puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat.“ Curtea observă, mai întâi, că la data de 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. De asemenea, cu aceeași dată, a fost abrogat

Codul civil din 1864

(cu excepția dispozițiilor

art. 1.169-1.206 , „care se abrogă de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 134/2010 “), potrivit

art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Potrivit art. 82 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „ Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013“. Rezultă așadar că, începând cu data menționată, nu mai sunt în vigoare dispozițiile

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , criticate în prezenta cauză. Însă, având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că a fost legal sesizată și este competentă să exercite controlul de constituționalitate asupra prevederilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , ale căror efecte au fost reținute în cauză de instanțele de judecată, potrivit principiului tempus regit actum.

21.

Dispozițiile constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale

art. 1 alin. (3)

cu referire la statul de drept,

art. 1 alin. (4)

care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat,

art. 1 alin. (5)

care consacră obligativitatea respectării

Constituției , a supremației sale și a legii,

art. 3

- Teritoriul,

art. 4

- Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni,

art. 5

- Cetățenia,

art. 11

- Dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 15 alin. (1)

care consacră principiul universalității drepturilor și libertăților fundamentale,

art. 16 alin. (1)

și

(2)

- Egalitatea în drepturi,

art. 21

- Accesul liber la justiție,

art. 24

- Dreptul la apărare,

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 61

- Rolul și structura (Parlamentului),

art. 73

- Categorii de legi,

art. 124

- Înfăptuirea justiției,

art. 126

- Instanțele judecătorești,

art. 147 alin. (4)

referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale și ale

art. 154

- Conflictul temporal de legi. Este invocată și încălcarea

art. 6 paragraful 1 ,

art. 13

și

art. 17 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și, respectiv, interzicerea abuzului de drept, precum și a

art. 8 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care încalcă drepturile fundamentale recunoscute prin Constituție sau lege.

22.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, criticile formulate vizează modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , cu referire concretă la hotărârile reținute în cauză ca având putere de lucru judecat, într-un context în care sunt în discuție deopotrivă competența instanțelor de arbitraj sportiv și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunțate de acestea. Se susține, în esență, că puterea lucrului judecat, așa cum a fost interpretată și aplicată în cauza dedusă judecății, este lipsită de suport constituțional, fiind contrară dispozițiilor constituționale, convenționale și din

Declarația Universală

a Drepturilor Omului invocate. Se face referire, pe larg, la litigiile soluționate în cauză și la o serie de hotărâri pronunțate de instanțe de arbitraj sportiv și, respectiv, de instanțe de judecată din România, formulându-se, așa cum s-a reținut și mai sus, critici ample cu privire la acestea. În opinia autorilor excepției, puterea de lucru judecat invocată în speță încalcă dispozițiile constituționale invocate, prin reglementarea acesteia legiuitorul creând în mod neconstituțional posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie adoptată și ulterior aplicată împotriva „ Constituției ,

Convenției , hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, deciziilor Curții Constituționale a României, deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție“.

23.

Cu privire la aceste critici, Curtea observă că, potrivit

art. 2 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 47/1992 , „(1) Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. (2) Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile și principiile

Constituției . (3) Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Prin urmare, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe asupra modului în care instanțele de judecată au interpretat și aplicat în cauză normele criticate. Așa cum rezultă din actele dosarului, instanțele judecătorești din România s-au pronunțat cu referire la actele instanțelor arbitrale, în raport cu cadrul procesual în care acestea au fost contestate și motivele formulate, sens în care sunt hotărârile judecătorești transmise în copie de autorul excepției și atașate la dosarul Curții Constituționale. Nu intră însă în competența Curții Constituționale să se pronunțe asupra acestor hotărâri, asupra problemelor de competență a instanțelor ridicate în cauză ori asupra litigiului dedus judecății în care s-a invocat autoritatea de lucru judecat. Sub acest aspect, într-o jurisprudență constantă, Curtea a statuat că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii ( Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010,

Decizia nr. 357 din 22 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011,

Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17,

Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19,

Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23,

Decizia nr. 149 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, și

Decizia nr. 332 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14). Aceste aspecte intră în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a apreciat în mod constant că a răspunde unor atare critici ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

24.

De altfel, criticile formulate sunt în parte comune cu motivarea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 232 din 21 februarie 2018 și a Încheierii de ședință din data de 31 ianuarie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36, fiind supuse analizei instanței de recurs învestite în cauză și în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1.200 pct. 4 din Codul civil din 1864 , excepție ridicată de recurenții contestatori Mircea Moise, în calitate de administrator special și creditor, și creditoarea Valorificare Creanțe - S.R.L. în Dosarul nr. 12.049/63/2007/a36 al Curții de Apel Brașov - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2019.