Decizia nr. 631/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 326 din Codul penal , excepție ridicată de Viorel Rusu în Dosarul nr. 1.043/110/2016 al Tribunalului Bacău - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.135D/2017.

2.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna avocat Paula Mihăescu din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului prezent, care, în prealabil, a depus la dosar o copie a Sentinței penale nr. 212 din 14 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția penală în Dosarul nr. 1.043/110/2016, prin care a fost condamnat autorul excepției pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în forma continuată. Având cuvântul, atât în susținerea excepției de neconstituționalitate, cât și în replică, apărătorul autorului solicită admiterea excepției, reiterând motivele de neconstituționalitate formulate în notele scrise aflate la dosar.

4.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât dispozițiile penale criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care, deși autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, acesta nu a fost condamnat ca urmare a faptului că declarația pe care a făcut-o a produs consecințe juridice potrivit „împrejurărilor“, ci a produs consecințe juridice potrivit prevederilor legale, câtă vreme fapta a constat în declararea, ca neadevărat, în fața notarului a faptului că anumite imobile, care făceau obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, nu ar fi fost grevate de sarcini. În subsidiar, solicită respingerea, ca nefondată, a excepției de neconstituționalitate, întrucât legiuitorul nu poate face o listă exhaustivă cu împrejurările care ar putea genera consecințe juridice într-o astfel de ipoteză. Reține că instanța de la Strasbourg a statuat că norma trebuie să aibă un caracter de generalitate, iar aprecierea în concret dacă o anumită declarație necorespunzătoare adevărului produce consecințe juridice revine organului judiciar.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Încheierea din 27 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.043/110/2016, Tribunalul Bacău - Secția penală a

sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 326 din Codul penal . Excepția a fost ridicată de Viorel Rusu în soluționarea cauzei penale privindu-l pe autorul excepției, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu, respectiv pentru săvârșirea a patru infracțiuni de fals în declarații.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că sintagma „atunci când, potrivit (...) împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe“ încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât din modul de definire a infracțiunii nu se poate determina cu exactitate semnificația noțiunii de „împrejurare“, care este susceptibilă să confere declarației aptitudinea de a produce consecințe juridice. Susține că prin modalitatea defectuoasă de redactare a normei penale criticate se permite altor organe decât Parlamentul să configureze latura obiectivă a infracțiunii, așadar să aprecieze asupra elementului material al infracțiunii, prin prisma cerinței esențiale a acestuia, respectiv dacă declarația necorespunzătoare adevărului este necesară, potrivit împrejurărilor, la producerea vreunei consecințe juridice. Consideră că vocația declarației de a produce consecințe juridice, cu relevanță penală, ar trebuie să decurgă exclusiv din lege.

7.

Tribunalul Bacău - Secția penală opinează că articolul indicat și invocat de către inculpat este constituțional raportat la prevederile

Constituției . Articolul indicat se referă la ipoteza realizării elementului material al infracțiunii, a producerii rezultatului - acela al creării condițiilor favorabile din punct de vedere juridic, cele dorite și urmărite de inculpat, dar, în același timp, contrar legii. Scopul declarării necorespunzătoare adevărului este eludarea legii. Arată că, potrivit doctrinei și practicii judiciare, situațiile la care se referă aceste „împrejurări“ vizează împrejurările extraordinare cum sunt forța majoră, starea de necesitate, atunci când producerea consecințelor juridice nu poate suferi nicio amânare, neputându-se proceda la verificări dacă este sau nu adevărat ceea ce declară subiectul activ al infracțiunii.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reține că sintagma „împrejurări“ nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de așteptat a cunoaște înțelesul sintagmei și a-și putea adapta conduita exigențelor legii, sensul utilizat de

Codul penal

fiind cel propriu. De asemenea, reține că doctrina a oferit explicații cu privire la termenii și cerințele textului de incriminare. Astfel, s-a susținut că cerința esențială impune ca declarația necorespunzătoare adevărului să fie dintre acelea care, potrivit legii sau împrejurărilor, servește la producerea vreunei consecințe juridice. Nu este de conceput săvârșirea infracțiunii de fals în declarații fără preexistența vreunuia dintre acele cazuri în care simpla declarație a unei persoane, făcută în fața unui funcționar public competent să primească astfel de declarații, să fie producătoare de consecințe juridice. Fără preexistența acestei posibilități de drept ori de fapt, declarațiile ar fi simple manifestări verbale, lipsite de orice eficiență juridică. Aptitudinea declarației de a produce consecințe juridice decurge, în primul rând, din lege; legea este cea care stabilește, de regulă, obligativitatea declarației, condițiile și termenele în care trebuie făcută și îi determină efectele. În al doilea rând, aptitudinea declarației poate decurge din anumite împrejurări de fapt, cel mai adesea neprevăzute, cum este cazul situațiilor excepționale (forța majoră, starea de necesitate), care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declarații.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisul depus la dosar, concluziile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 326 din Codul penal , având următorul cuprins: „Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în

art. 175

sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“

13.

În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele penale în vigoare, criticate în prezenta cauză, incriminează fapta persoanei care, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, face declarații necorespunzătoare adevărului unui funcționar public sau unei unități în care acesta își desfășoară activitatea atunci când, „potrivit legii ori împrejurărilor“, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe. Falsul în declarații este o faptă de o anumită gravitate, care justifică includerea acesteia în grupul infracțiunilor de fals în înscrisuri, ținând seama că prin săvârșirea ei se aduce o îngrijorătoare atingere încrederii pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale întocmite pe baza declarațiilor făcute în fața autorităților sau instituțiilor publice. Astfel, Curtea observă că elementul material al infracțiunii de fals în declarații constă în acțiunea de a face o declarație necorespunzătoare adevărului unei persoane dintre cele prevăzute la

art. 175 din Codul penal

sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea, competentă să ia act de declarația respectivă. De asemenea, Curtea reține că, pentru ca acțiunea de a face o declarație necorespunzătoare adevărului unui funcționar public sau unei unități în care acesta își desfășoară activitatea să devină element material al infracțiunii de fals în declarații, trebuie constatată, printre altele, îndeplinirea cerinței esențiale ca declarația necorespunzătoare adevărului să fie dintre acelea care, potrivit legii sau împrejurărilor, servește la producerea vreunei consecințe juridice. În lipsa acestei posibilități de drept sau de fapt, declarațiile ar fi simple manifestări verbale, lipsite de orice eficiență juridică.

15.

În prezenta cauză, autorul excepției susține că sintagma „atunci când, potrivit (...) împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe“ aduce atingere dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât din modul de definire a infracțiunii nu se poate determina cu exactitate semnificația noțiunii de „împrejurare“, care este susceptibilă să confere declarației aptitudinea de a produce consecințe juridice.

16.

Față de criticile formulate, Curtea constată că, potrivit doctrinei, aptitudinea declarației de a produce consecințe juridice decurge, în primul rând, din lege, în condițiile în care legea este cea care stabilește, de regulă, obligativitatea declarației, condițiile și termenele în care trebuie făcută și îi determină efectele. Existența cazurilor în care legea prevede că declarația produce consecințe juridice nu prezintă nicio dificultate, întrucât se va ține seama de actul normativ care prevede această însușire a declarației (de exemplu, declarațiile de stare civilă, declarațiile de venituri, de impunere etc.). Totodată, aptitudinea declarației de a produce consecințe juridice poate decurge din anumite împrejurări de fapt, cel mai adesea neprevăzute, cum este cazul situațiilor excepționale (forța majoră, starea de necesitate) care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declarații. Așadar, uneori, împrejurările de fapt - situațiile excepționale, precum starea de necesitate sau forța majoră - fac ca o declarație să fie producătoare de consecințe juridice. Cu alte cuvinte, Curtea reține că declarațiile ce servesc, potrivit împrejurărilor, la producerea unor consecințe juridice sunt cele care se fac în împrejurări excepționale - cum sunt evenimentele externe, imprevizibile, absolut invincibile și inevitabile (forța majoră) ori pericolul imediat și care nu poate fi înlăturat altfel (starea de necesitate), când producerea consecințelor juridice nu poate suferi nicio amânare.

17.

Totodată, Curtea observă că și

Codul penal din 1969

reglementa, în mod similar, falsul în declarații ca fiind „Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă

art. 145 , în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“ Cu privire la aceste din urmă dispoziții de lege, Curtea a reținut în

Decizia nr. 866 din 9 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 20 noiembrie 2007, faptul că „Parlamentul, potrivit competenței sale, ca unică autoritate legiuitoare, în considerarea unor rațiuni de politică penală, de natură să ocrotească relațiile sociale referitoare la încrederea publică în declarațiile făcute oficial și care, potrivit legii sau împrejurărilor, servesc la producerea de consecințe juridice, poate, în acord cu

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , să reglementeze cu privire la infracțiuni, pedepse și regimul executării acestora“.

18.

Așadar, Curtea reține că, reglementând infracțiunea de fals în declarații, legiuitorul a utilizat, încă din 1969, constant și uniform aceiași termeni - „potrivit legii ori împrejurărilor“ - pentru a stabili posibilitățile de drept sau de fapt în prezența cărora declararea necorespunzătoare a adevărului produce consecințe juridice, dispozițiile

art. 326 din Codul penal

fiind o reproducere a prevederilor

art. 292 din Codul penal din 1969 , singura diferență fiind aceea că, prin prevederile

art. 175 din noul Cod penal , se are în vedere funcționarul public, spre deosebire de reglementarea anterioară, care avea în vedere atât funcționarul, cât și funcționarul public. Or, continuitatea în folosirea acelorași noțiuni în incriminarea falsului în declarații („potrivit legii ori împrejurărilor“) - având conținut normativ identic reglementării anterioare - constituie o garanție pentru realizarea coerenței legislației penale, determinarea conceptuală și definirea termenilor menționați nemaifiind necesare.

19.

În aceste condiții de reglementare, Curtea constată că utilizarea în

noul Cod penal

a unei noțiuni identice reglementării anterioare - noțiune care, în acest mod, a devenit expresie „consacrată“ (astfel cum prevede

art. 25 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) și cu privire la care au fost dezvoltate practică judiciară și opinii doctrinare care au clarificat sensul acestui termen, astfel cum s-a arătat anterior -

constituie o garanție că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă, astfel cum susține autorul excepției, astfel că nu se aduce atingere cerințelor de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de

art. 1 alin. (5) din Constituție .

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Viorel Rusu în Dosarul nr. 1.043/110/2016 al Tribunalului Bacău - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 326 din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 octombrie 2019.