Decizia nr. 1555/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Marius Nastasia și Cristina-Elena Nastasia în Dosarul nr. 6.003/120/2010 al Tribunalului Dâmbovița - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 560D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 6.003/120/2010, Tribunalul Dâmbovița - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Excepția a fost ridicată de recurenții pârâți Marius Nastasia și Cristina-Elena Nastasia într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat de aceștia împotriva Sentinței civile nr. 63 din 10 ianuarie 2011, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, dosarul având ca obiect rezoluțiune contract.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

sunt neconstituționale, deoarece prin acest act normativ s-a dorit ca persoanele cu dificultăți financiare să nu fie lezate în exercitarea reală a dreptului constituțional de a se adresa cu cereri justiției pentru ocrotirea sau realizarea unor drepturi evaluabile în bani. Consideră însă că această facilitate acordată de stat reclamantului nu trebuie să afecteze cu nimic cealaltă parte din proces. În acest fel, nu s-ar mai afla pe pozițiile pe care orice pârât le are în procesul civil, fiind practic "condamnați" să dovedească ca neîntemeiate pretențiile reclamanților, pentru a nu fi obligați, în subsidiar, la plata unor cheltuieli de judecată. Susține că sunt într-o poziție de inferioritate (dată chiar de lege) față de un pârât obișnuit, care - în baza principiului disponibilității - se poate bucura, fie de omisiunea sau neștiința reclamantului, fie de clemența acestuia (gratuită sau ca urmare a unor novații, în baza dreptului de a încheia tranzacții sau de a achiesa) în a cere sau nu cheltuieli de judecată.

Prin dispozițiile sancționatorii ale

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 , pârâtul nu este egal în fața legii nici cu reclamantul și nici cu un pârât ce are ca adversar o persoană ce își poate plăti singură taxele pentru a accede la justiție. Aceste dispoziții instituie practic obligația de plată în sarcina pârâtului, cu titlu de sancțiune, obligație a cărei natură juridică este de "nedescifrat". Astfel, în orice ramură de drept, sancțiunea apare ca efect al unei conduite ilicite, or, în cazul de față, pentru conduita ilicită a intervenit rezoluțiunea contractului, pe motive de drept substanțial.

În plus, remarcă și unele "efecte perturbatorii" pe care dispozițiile de lege criticate le produc în ceea ce privește atragerea în proces, direct în recurs, a unei părți care nu a participat la judecata în primă instanță, în cazul de față statul, în total dezacord cu principiile de drept procesual civil, prin care se urmărește ca niciunei părți să nu îi fie răpită posibilitatea unei judecăți în cel puțin două grade de jurisdicție, pentru a se da astfel eficiență dispozițiilor constituționale ale art. 129.

Mai mult, consideră că dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

contravin și art. 139 din Constituție, deoarece instituie, deși indirect, o taxă în sarcina pârâtului. Or, având în vedere prevederile art. 115 alin. (1) din Constituție, privind legea specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe și în condițiile în care obiectul de reglementare al acestei ordonanțe de urgență a fost acordarea unui ajutor public judiciar, iar emitentul a depășit limita, trecând practic într-un domeniu rezervat exclusiv legii, așa cum statuează art. 139 alin. (1) din Constituție, dar fără a o face în baza unei legi speciale de abilitare, apreciază că, și din acest punct de vedere, dispozițiile

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

sunt neconstituționale.

Tribunalul Dâmbovița - Secția civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Faptul că autorul excepției nu poate beneficia de clemența părții adverse privind neobligarea sa la plata cheltuielilor de judecată se justifică prin situația specială a acestei părți care a beneficiat de ajutor public judiciar. De altfel, tuturor părților aflate în această situație li se aplică același tratament juridic, astfel încât nu se poate reține încălcarea art. 16 din Constituție. Prin

deciziile nr. 393/2010

și

nr. 1.587/2009 , Curtea Constituțională a statuat, în esență, că accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, nu înseamnă gratuitate.

Referitor la neconformitatea dispozițiilor de lege criticate în raport cu art. 129 și 139 din Constituție, instanța judecătorească apreciază că excepția este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece din datele dosarului nu se poate reține atragerea unei noi părți în proces direct în recurs, iar obligația la cheltuieli de judecată care face obiectul discuției decurge din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 , emisă în temeiul art. 115 din Constituție.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, prevederile

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

nu contravin art. 16 din Constituție, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor care solicită acordarea ajutorului public judiciar, fără nicio distincție sau în considerarea altor criterii decât cele prevăzute de lege. Dispozițiile de lege criticate nu prevăd o poziție de inferioritate a pârâtului față de reclamant, ci prevăd doar obligația părții care a căzut în pretenții și care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate către stat. Din acest punct de vedere, norma juridică nu instituie privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Referitor la critica privind art. 21 alin. (3) din Constituție, apreciază că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere liberului acces la justiție, ci, dimpotrivă, reprezintă o concretizare a acestui drept, care însă nu implică și gratuitatea sa. Reglementarea obligației părții care a căzut în pretenții la plata sumelor de bani care au constituit ajutorul public judiciar către stat este expresia opțiunii legiuitorului, fără a încălca însă normele constituționale invocate.

Mai arată că dispozițiile de lege criticate asigură părților interesate exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile legii. Mai mult, dispozițiile de lege criticate sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități particulare de exercitare a drepturilor procesuale.

În final, apreciază că dispozițiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 139 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 193/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, având următorul cuprins:

- Art. 18: "Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume."

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste texte de lege contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac și ale art. 139 privind impozite, taxe și alte contribuții.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Cu privire la dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 , precum și la ordonanță, în ansamblul său, Curtea s-a pronunțat prin numeroase decizii (de exemplu, prin

Decizia nr. 1.577 din 7 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 11 februarie 2011), respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acestora.

În cauza de față însă criticile de neconstituționalitate sunt diferite față de cele asupra cărora Curtea s-a pronunțat până în prezent, textul

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

fiind criticat din perspectiva părții căzute în pretenții, care va fi obligată la plata către stat a cheltuielilor ocazionate de încuviințarea ajutorului public judiciar celeilalte părți.

Curtea reține că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

privind ajutorul public judiciar în materie civilă reprezintă transpunerea în planul legislației interne a

Directivei 2003/8/CE

a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere, prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii, scopul acestei reglementări fiind prevăzut la art. 1 și constând în asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii. În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a reglementat ajutorul public judiciar ca formă de asistență acordată de stat, în condițiile legii, oricărei persoane fizice, în situația în care aceasta nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale, prin această reglementare urmărindu-se asigurarea efectivității dreptului de acces la justiție.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate, raportată la art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii, în sensul că - în cazul în care reclamantul beneficiază de ajutor public judiciar - partea căzută în pretenții este obligată să suporte cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar și să le plătească statului, fiind astfel pusă în inferioritate față de un pârât "obișnuit", Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, în toate cazurile, potrivit art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În cazul acordării ajutorului public judiciar, revine părții care a căzut în pretenții numai obligația de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar. Această obligație nu este condiționată de cererea celeilalte părți, însă soluția legislativă criticată este firească de vreme ce statul suportă cheltuielile ocazionate de acordarea ajutorului public judiciar sub formă de scutiri sau reduceri, iar nu partea adversă.

În concluzie, diferența de tratament juridic acordată celor două categorii de părți căzute în pretenții este justificată în mod obiectiv și rezonabil, nefiind astfel încălcat principiul egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 din Constituție. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, și Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

Referitor la critica de neconstituționalitate, raportată la art. 21 alin. (3) din Constituție privind accesul liber la justiție, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece partea care a căzut în pretenții și care are obligația de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar are la dispoziție suficiente garanții care conduc la respectarea dreptului la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Astfel, potrivit

art. 17 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 , orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanța care a încuviințat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situația reală a celui căruia i s-a încuviințat cererea, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text, dacă instanța constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu reacredință, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum și la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obținut nejustificat scutirea.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 129 din Constituție, în sensul că dispozițiile de lege criticate prevăd atragerea în proces, direct în recurs, a unei părți care nu a participat la judecata în primă instanță, și anume statul, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece statul nu intervine în proces, ci obligația de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar intervine ope legis, fiind prevăzută în

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 . Prin urmare, soluția legislativă criticată nu împiedică dreptul părților interesate de a exercita căile de atac, în condițiile legii, astfel cum acesta este garantat prin art. 129 din Constituție.

Totodată, Curtea reține că normele de lege criticate reglementează competența și procedura de acordare a ajutorului public judiciar, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituție.

Critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (1) din Constituție - în sensul că nu există o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domeniul acordării ajutorului public judiciar - este nefondată, deoarece norma constituțională invocată se referă la adoptarea de ordonanțe emise în temeiul unei legi speciale de abilitare și care nu fac obiectul legilor organice, iar nu la adoptarea ordonanțelor de urgență, pentru care legiuitorul constituant a stabilit un regim distinct prevăzut la art. 115 alin. (4)-(6) din Legea fundamentală.

Pentru aceleași motive, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin lege, deoarece legiuitorul constituant a avut în vedere numai acele acte care au forța juridică a legii și care cuprind și ordonanțele emise de Guvern în conformitate cu prevederile constituționale enunțate mai sus.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 18 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008

privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepție ridicată de Marius Nastasia și Cristina-Elena Nastasia în Dosarul nr. 6.003/120/2010 al Tribunalului Dâmbovița - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 decembrie 2011.