Decizia nr. 679/2012

Articolul 97

alin (5) se regăsește într-o redactare identică la art. 97 alin. (4), astfel încât Curtea apreciază că obiectul excepției îl constituie prevederile

art. 97 alin. (1) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România în forma în vigoare la data pronunțării prezentei decizii.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin art. 23 alin. (1) și (13) din Constituție, care statuează că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Dispozițiile

art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

definesc și descriu în termeni clari și lipsiți de echivoc măsura luării în custodie publică a anumitor categorii de străini, ferm individualizate în variata anterioară a textului de lege, în vigoare la data ridicării excepției, și detaliate cu și mai multă precizie în redactarea actuală a textului de lege criticat, modificat prin

Legea nr. 157/2011 .

Din aceste prevederi rezultă că luarea în custodie publică nu este o sancțiune privativă de libertate în sensul legii penale române, ci o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare a acestora pe teritoriul statului român, astfel că invocarea prevederilor art. 23 alin. (13) nu este incidentă în cauză.

De altfel, cu privire la natura juridică a măsurii reglementate la

art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

și conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 23 alin. (13) din Constituție, Curtea s-a mai pronunțat, constatând că aceasta reprezintă o măsură administrativă, dispusă de magistrat, de restrângere temporară a libertății de circulație, iar nu o sancțiune privativă de libertate, neavând natură penală. În acest sens este, de exemplu,

Decizia nr. 182 din 22 aprilie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 mai 2004.

În plus, Curtea reține că, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...) f) dacă este vorba despre arestarea sau deținerea legală a unei persoane (...) împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare (...)", adică exact situația reflectată de dispozițiile criticate din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 .

Curtea observă că autorul prezentei excepții critică, de fapt, oportunitatea și necesitatea luării măsurii dispuse împotriva sa, precizând că, de vreme ce într-o cauză penală nu s-a impus o măsură de îngrădire a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, cu atât mai puțin o asemenea măsură ar trebui luată într-o procedură administrativă. Aceasta întrucât, în cauză, s-ar fi dispus cercetarea sa în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, fără să fie însă dispusă și măsura interdicției de a părăsi localitatea sau țara. Aceasta reprezintă o chestiune de fapt, de competența exclusivă a instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea cererii formulate de Oficiul Român pentru Imigrări pentru luarea în custodie publică, respectiv pentru prelungirea duratei acestei măsuri, excedând competenței Curții Constituționale.

II. În cuprinsul cererii de amânare a soluționării excepției de neconstituționalitate depuse la dosarul Curții Constituționale, apărătorul ales al autorului excepției a susținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, luarea în custodie publică a fost apreciată ca fiind detenție. Într-adevăr, în toate cauzele invocate de acesta (Hotărârea din 24 mai 2011 pronunțată în Cauza Abou Amer împotriva României, Hotărârea din 13 iulie 2010 pronunțată în Cauza Ahmed împotriva României, Hotărârea din 12 ianuarie 2010 pronunțată în Cauza Al-Agha împotriva României și Hotărârea din 14 februarie 2008 pronunțată în Cauza Hussain împotriva României), Curtea de la Strasbourg a apreciat în acest sens, dar, în același timp, a constatat că această deținere este justificată în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. f) din Convenție, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...) f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare." În cauzele enumerate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări ale prevederilor art. 5 paragraful 4 din Convenție, care stabilește că "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală". În fiecare dintre aceste cauze, instanța europeană amintită a constatat însă că încălcările au fost consecința aplicării defectuoase de către organele administrative a textelor legale referitoare la luarea în custodie publică, nefiind determinate de modul în care textele de lege aplicate reglementau situația străinilor în cauză.

Astfel, în Cauza Hussain împotriva României, Curtea dela Strasbourg a constatat că "detenția reclamantului nu era conformă cu cerințele dreptului intern" (paragraful 94), condamnarea statului român fiind pronunțată din cauză că străinului nu îi fuseseră comunicate în scris motivele reținerii și nici drepturile și obligațiile străinilor găzduiți în centre.

În Cauza Abou Amer împotriva României, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a respins plângerea referitoare la aspectul luării în custodie publică și a reținut după cum urmează: "Măsura a fost luată în cauză printr-o decizie a unui procuror pe o perioadă inițială de 30 de zile și prelungită apoi de instanță într-o procedură caracterizată de contradictorialitate. Curtea este mulțumită că legea națională a fost respectată în cauză și că măsura a fost luată cu unicul scop de a facilita îndepărtarea de pe teritoriul [statului român] a reclamantului. Realitățile cazului indică faptul că pe timpul perioadei custodiei, autoritățile au făcut eforturi active pentru îndepărtarea din țară a petentului" (paragraful 40).

De asemenea, în Cauza Ahmed împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil și prezenta, în opinia autorităților, un pericol pentru siguranța națională, dar, așa cum a rezultat din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea unei infracțiuni în România sau în altă țară, iar autoritățile nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputabile și care se aflau la baza privării sale de libertate, deși

art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

conține obligația ca autoritățile să informeze străinii plasați în centre despre motivele măsurii (paragrafele 34-35). Cu acel prilej, Curtea a reținut, totuși, că "reclamatul nu s-a bucurat nici în fața autorităților administrative, nici în fața instanțelor naționale, de gradul minim de protecție împotriva riscului de arbitrar al autorităților" (paragraful 38), din cauza faptului că datele și informațiile ce au stat la baza deciziei prin care parchetul îl declarase persoană indezirabilă și dispusese părăsirea teritoriului României nu puteau fi aduse în niciun caz la cunoștința persoanei indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat (paragraful 37). Întrucât documentul întocmit de procuror era lapidar și nu conținea indicii sau informații care să le permită judecătorilor să verifice dacă acesta comisese sau nu fapte de natură să pună în pericol siguranța statului, așa că o contestație era sortită eșecului din cauza caracterului secret al informațiilor (paragrafele 12-14, 36, 37).

În fine, se poate observa că o situație similară a existat și în Cauza Al-Agha împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită pe motiv că fusese declarat indezirabil și că prezenta, conform autorităților, un pericol pentru securitateanațională, dar nu fusese inițiată nicio anchetă împotriva reclamantului pentru participarea la săvârșirea vreunei infracțiuni în România sau în altă țară, iar instanțele naționale nu puteau efectua decât o examinare pur formală a deciziilor, constatând că reclamantul fusese declarat indezirabil și prelungind, în consecință, luarea în custodie publică a acestuia (paragrafele 90-93).

Din toate acestea rezultă că, în niciuna din hotărârile invocate de autorul excepției în sprijinul admiterii excepției de neconstituționalitate, Curtea de la Strasbourg nu a constatat neconcordanțe ale dreptului intern cu prevederile Convenției, ci încălcări rezultate din nesocotirea prevederilor legale naționale de către agenții statului însărcinați cu aplicarea acestora la situațiile individuale caracteristice fiecărui petent în cauză.

III. În plus, Curtea Constituțională observă că, într-o cauză de referință din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 27 noiembrie 2003 pronunțată în Cauza Shamsa împotriva Poloniei, instanța europeană a conchis că faptul de a deține un individ într-o zonă specială rezervată persoanelor indezirabile pe teritoriul polonez pentru o perioadă nedeterminată și imprevizibilă fără ca această detenție să fie bazată pe o dispoziție legală concretă sau pe o decizie judecătorească valabilă este în sine contrar principiului siguranței juridice, care este implicit în Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (paragraful 58).

Or, dispozițiile

art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

întrunesc pe deplin aceste exigențe exprimate de Curtea de la Strasbourg.

De asemenea, Curtea Constituțională reține că instanța de la Strasbourg a statuat că art. 5 paragraful 1 din Convenție prevede lista exhaustivă a situațiilor în care indivizii pot fi privați de libertate în mod legal, înțelegându-se că acestor situații trebuie să li se dea, desigur, o interpretare restrictivă, având în vedere că este vorba despre excepții de la o garanție fundamentală a libertății individuale. Exemplificativă sub acest aspect este Hotărârea din 22 martie 1995, pronunțată în Cauza Quinn împotriva Franței, paragraful 42.

Sugestivă în același sens este și o cauză mai recentă, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o deficiență în sistemul legislativ al Greciei, întrucât prevederile Codului penal grec referitoare la expulzarea judiciară a străinilor nu prevăd un termen maxim al detenției acestora, astfel că detenția nu răspunde exigenței previzibilității (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Mathloom împotriva Greciei, paragraful 71). Or, în ce privește legea română, este de observat că aceasta prevede luarea în custodie publică pe o perioadă de 30 de zile, care poate fi prelungită tot cu câte 30 de zile de către instanță [ art. 97 alin. (2) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 ].

De asemenea, prin Hotărârea din 26 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Molotchko împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că noua reglementare referitoare la detenția străinilor nu conținea dispoziții tranzitorii care să clarifice situația celor deja aflați în detenție (paragraful 159).

IV. Ținând cont de aceste constatări ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de propria sa jurisprudență în materie, Curtea Constituțională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 97 alin. (1) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 97 alin. (1) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Mohamoud Al Ahmed Al Shiekh în Dosarul nr. 7.760/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 iunie 2012.