Decizia nr. 1026/2012

Petre Lăzăroiu - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în Dosarul nr. 9.335/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.047D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.103D/2012, având ca obiect aceeași excepție, ridicată de același autor în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că citația emisă pentru părțile Angela Raluca Moise și Florina Luiza Burileanu s-a întors la dosar cu mențiunea "destinatar mutat de la adresă". În aceste condiții au fost aplicate dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, raportate la art. 98 din Codul de procedură civilă referitoare la schimbarea domiciliului uneia dintre părți în timpul judecății.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.374D/2012, având ca obiect aceeași excepție, ridicată de același autor în Dosarul nr. 26.394/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Demeter Hoffmann a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

Curtea, având în vedere obiectul identic al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.047D/2012, nr. 1.103D/2012 și nr. 1.374D/2012, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile pentru conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul art. 14 și al

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune conexarea dosarelor nr. 1.103D/2012 și nr. 1.374D/2012 la Dosarul nr. 1.047D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin încheierile din 25 mai, respectiv 21 septembrie 2012 pronunțate în dosarele nr. 9.335/3/2010, respectiv nr. 26.394/3/2010, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin Decizia civilă nr. 773 din 2 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Excepția a fost invocată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în cauze având ca obiect obligarea statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor daune materiale pentru bunurile imobile proprietate personală care au fost confiscate în mod abuziv de acesta ca urmare a dispunerii dislocării și a fixării domiciliului obligatoriu pentru persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv într-o cauză având ca obiect obligarea statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor daune materiale pentru bunurile confiscate prin Sentința penală nr. 901 din 4 mai 1950 a Tribunalului Hunedoara.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată, în esență, că obiectul reglementării criticate îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. În continuare, face referire la considerentele

Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale, Curtea reținând că "nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda".

Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune materiale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, autorul excepției arată că există 3 norme juridice cu aceeași finalitate, respectiv repararea prejudiciului material cauzat de preluarea abuzivă de către stat a imobilelor, ca urmare a condamnărilor politice și a măsurilor administrative asimilate acestora, și anume:

art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 .

În continuare face referire atât la cele reținute de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 1.358/2010 , respectiv faptul că "nu s-ar putea susține că prin adoptarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 , persoanele în cauză ar putea avea o «speranță legitimă» [...] la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, [...] atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o «speranță legitimă» în dobândirea proprietății", cât și la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, potrivit cărora "majoritatea țărilor limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane".

Față de aspectele expuse anterior, autorul excepției susține că restituirea nu este un drept absolut care poate fi supus unor condiții sau limitări numeroase, același lucru fiind valabil și pentru dreptul la despăgubire.

Susține, de asemenea, că prevederile criticate instituie un tratament diferit al beneficiarilor acestor prevederi în raport cu persoanele îndreptățite care au urmat procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 , republicată, precum și cea prevăzută de titlul VII din

Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Afirmația din expunerea de motive, în sensul că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoanele în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă, nu poate justifica un tratament diferit pentru persoane aflate în situații similare. Mai mult, consideră că acest argument nu poate fi primit la acest moment, deoarece, prin listarea Fondului Proprietatea la Bursa de Valori București la data de 25 ianuarie 2011, posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura instituită de

Legea nr. 247/2005

a devenit efectivă.

Având în vedere toate aceste considerente, autorul excepției susține că acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin textul de lege criticat, contravine art. 1 alin. (3) din Constituție referitor la statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Totodată, apreciază că, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit cărora "În România, respectarea (...) legilor este obligatorie", reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor

Legii nr. 24/2000 , republicată. Observă că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele materiale aduse persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o parte,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001 , cu modificările și completările ulterioare,

Legea nr. 10/2001 , republicată,

Legea nr. 247/2005 , cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 . Astfel, potrivit

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 , tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16 din același act normativ, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

De asemenea, susține că textul de lege criticat, astfel cum este redactat, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, întrucât legiuitorul nu a indicat, în mod expres, natura bunurilor pentru care s-a prevăzut acordarea despăgubirilor prevăzute de

Legea nr. 221/2009 , ceea ce a condus la aplicarea incoerentă a acestor dispoziții legale, instanțele de judecată extinzând aria acordării daunelor materiale și în ceea ce privește echivalentul bunurilor mobile, interpretare ce excedează obiectului reglementării.

Totodată, potrivit prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 , republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [... ]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din expunerea de motive a

Legii nr. 221/2009 , în sensul că "dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoanele în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă".

În fine, reține cele constatate de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 1.358/2010 , respectiv faptul că "în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului".

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile criticate reglementează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile

Legii nr. 10/2001 , astfel cum a fost modificată și completată. Prin urmare, beneficiază de aceste dispoziții numai persoanele cărora li s-au aplicat aceste măsuri politice și cărora nu le-au fost restituite bunurile sau nu au obținut despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001 , astfel încât nu se poate susține că există reglementări paralele. În aceste condiții, nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, arată că, în materia restituirii bunurilor mobile și imobile preluate abuziv, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită, adoptând mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin

Legea fondului funciar nr. 18/1991

a fost recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, prin

Legea nr. 1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale

Legii nr. 169/1997 , a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în cazul imposibilității restituirii integrale în natură, iar prin

Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor bunuri imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și prin

Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, a fost stabilit dreptul la restituirea în natură și, în subsidiar, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă. Aplicând jurisprudența Curții Constituționale, dezvoltată în

Decizia nr. 1.358/2010 , instanța constată că, anterior adoptării

Legii nr. 221/2009 , statul român a creat cadrul legislativ pentru realizarea dreptului la restituirea bunurilor mobile și imobile preluate în mod abuziv, iar textul a cărui neconstituționalitate este pusă în discuție reprezintă o reglementare paralelă cu reglementările menționate anterior, motiv pentru care apreciază ca fiind întemeiată excepția de neconstituționalitate. Totodată, are în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.354/2010, potrivit cărora, în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată atât de aplicarea art. 14, cât și de aplicarea Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea de la Strasbourg a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat". Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale.

Având în vedere aceste considerente, instanța apreciază că textul de lege criticat creează premisele unei discriminări între persoanele care au urmat procedurile reglementate de legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și care sunt obligate să urmeze procedura reglementată prin titlul VII al

Legii nr. 247/2005

și persoanele în privința cărora textul de lege supus controlului de constituționalitate le recunoaște dreptul de a primi despăgubiri, la valoarea de circulație, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, despăgubiri ce sunt stabilite în mod direct, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acest lucru fiind contrar și principiului echității consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului, prin punctul de vedere comunicat, face precizarea că își menține opinia, formulată în dosarele nr. 769D/2012 și nr. 846D/2012 ale Curții Constituționale, în sensul constituționalității prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 . În acest sens, arată că beneficiază de prevederile legale criticate numai persoanele (după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv) cărora li s-au aplicat măsurile prevăzute de lege și cărora nu le-au fost restituite bunurile sau care nu au obținut despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001 , cu modificările și completările ulterioare, aspect care nu este de natură a încălca art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și cu privire la întinderea și modalitățile de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri ( Decizia nr. 376/2011 ).

Cât privește critica autorului excepției referitoare la existența unor reglementări paralele în domeniul măsurilor reparatorii care se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, respectiv încălcarea

art. 14 și 16 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a stabilit că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, și nu compararea mai multor prevederi legale între ele, astfel încât o problemă de necorelare între două acte normative nu poate fi examinată (Decizia nr. 81/1999).

În plus față de opinia formulată în Dosarul nr. 846D/2012 al Curții Constituționale, redată mai sus, Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate nu aduc atingere nici dispozițiilor constituționale ale art. 16.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, având următorul conținut:

"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; (...)"

Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de autor al excepției de neconstituționalitate, consideră că textul de lege criticat încalcă atât dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), potrivit cărora "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate", și alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, cât și dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate pentru critici identice. Astfel, prin

Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012 , nepublicată*) încă la data prezentei decizii, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 , reținând următoarele considerente:

___________

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012.

Criticile de neconstituționalitate formulate de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de autor al excepției, se bazează, în esență, pe argumente ce au fundamentat soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 , pronunțată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 1.358/2010 .

Contrar susținerilor autorului, decizia Curții la care s-a făcut referire nu se poate aplica ad similis și prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 , întrucât natura despăgubirilor reglementate de cele două texte de lege este diferită, în sensul că lit. a) reglementează acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, în timp ce la art. 5 lit. b) sunt prevăzute despăgubiri pentru prejudicii materiale. Această distincție este esențială sub aspectul regimului juridic specific și determină lipsa de incidență a considerentelor referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, reținute de Curte prin

Decizia nr. 1.358/2010 .

Curtea a reținut, de asemenea, că

Legea nr. 221/2009

este un act normativ cu caracter reparatoriu ce completează cadrul juridic existent în momentul adoptării sale în materia reparațiilor pentru suferințele datorate regimului comunist. Caracterul complementar al acestui act normativ rezultă din normele de trimitere la celelalte acte normative în vigoare din domeniu, cuprinse la art. 5 alin. (4) din lege. Este adevărat că, în privința acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis regimul acestora, respectiv bunuri mobile sau bunuri imobile, însă acesta nu reprezintă un argument pentru constatarea neconstituționalității normei juridice criticate.

Curtea a reținut totodată că, potrivit

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 , acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate este posibilă în condițiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001

sau ale

Legii nr. 247/2005 .

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în dosarele nr. 9.335/3/2010 și nr. 26.394/3/2010 ale Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și, respectiv, în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 29 noiembrie 2012.