Decizia nr. 1245/2011

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 31 și

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Petru Movilă în Dosarul nr. 2.708/333/2010 al Judecătoriei Vaslui și care formează obiectul Dosarului nr. 106D/2011 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 961 din 25 septembrie 2008 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2.708/333/2010, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 31 și

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Petru Movilă într-un litigiu având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , se susține că acestea contravin prevederilor constituționale ale art. 16, 21 și 24, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât încalcă prezumția de nevinovăție, dând organului constatator al contravenției libertatea de a constata săvârșirea acesteia, de a stabili vinovăția și de a aplica sancțiunile, ceea ce echivalează cu obligația contravenienților de a-și proba nevinovăția. Or, susține autorul excepției, într-un stat de drept, prezumția de nevinovăție ar trebui să-și găsească aplicabilitatea inclusiv în procesul de aplicare a legii de către organele administrative, iar sarcina probei ar trebui să revină acuzării, orice dubiu urmând a profita celui acuzat. Este invocată în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 iunie 1994, pronunțată în Cauza Barbera, Messegue și Jabardo împotriva Spaniei.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , se susține că termenul de 15 zile în care poate fi formulată plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, ce curge de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de constatare, este extrem de scurt, fapt ce încalcă cerința termenelor procedurale rezonabile și restrânge în mod abuziv exercitarea unor drepturi procesuale și garanțiile legale corespunzătoare acestora, contravenind în acest fel prevederilor constituționale ale art. 21 și 53.

Referitor la critica formulată cu privire la dispozițiile

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , se susține că acestea înlătură prezumția de nevinovăție și garanțiile dreptului la un proces echitabil consacrate în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, procesul-verbal încheiat cu respectarea prevederilor art. 16 din aceeași ordonanță putând servi, în lipsa oricărui alt mijloc de probă, ca unic temei pentru aplicarea sancțiunilor.

Judecătoria Vaslui apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, neiterând însă argumente în susținerea opiniei exprimate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 15, art. 31 și

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Art. 15: "(1) Contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori.

(2) Pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.

(3) Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor constată contravenții privind: apărarea ordinii publice; circulația pe drumurile publice; regulile generale de comerț; vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.";

- Art. 31: "(1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

(2) Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce privește despăgubirea, iar cel căruia îi aparțin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce privește măsura confiscării.";

- Art. 34. alin. (1): "(1) Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării".

În opinia autorului excepției se susține că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 - Accesul liber la justiție, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. Prin mai multe decizii, dintre care poate fi menționată, exemplificativ,

Decizia nr. 961 din 25 septembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 30 octombrie 2008,

Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale criticate, prin raportare la aceleași texte din Legea fundamentală și față de critici de neconstituționalitate similare. Cu acel prilej, Curtea a reținut că utilizarea de către legiuitor și de către autoritățile administrației publice a noțiunii de contravenient nu este de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție. Nici instanța de judecată, în procedura de soluționare a contestațiilor împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu operează cu noțiunile de "acuzat" și "acuzare" și nici nu-l consideră vinovat pe contravenient înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

De asemenea, prin

Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reținut că legislația contravențională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenindu-i instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. Chiar dacă

art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

face referire la dispozițiile Codului de procedură civilă, instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei.

De altfel, prin decizia menționată, Curtea a arătat că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau de a le pedepsi pe cale contravențională decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. În consecință, Curtea Constituțională, prin decizia reținută, a apreciat că o asemenea poziție este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenții, din punctul de vedere al protecției juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracțiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte țin de materia penală în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată, Curtea constată că invocarea Hotărârii pronunțate în Cauza Barber, Messegue și Jabardo împotriva Spaniei, în sprijinul susținerilor de neconstituționalitate, nu este relevantă, întrucât cauza privește un asasinat, și nu o procedură contravențională, care se desfășoară potrivit regulilor anterior arătate și care sunt în conformitate cu prevederile Constituției și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

2. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

referitor la termenul de 15 zile de la data înmânării sau a comunicării în care poate fi formulată plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, Curtea constată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, este de competența exclusivă a legiuitorului de a stabili condițiile de exercitare a cererilor de chemare în judecată, inclusiv termenele procedurale.

De altfel, prin

Decizia nr. 906 din 5 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2007, și

Decizia nr. 277 din 18 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 1 aprilie 2010, Curtea a reținut că, în materie contravențională, legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, neprocedându-se în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale tuturor părților. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Așa fiind, Curtea a stabilit că termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluționarea unui eventual litigiu cu celeritate, în absența acestuia plângerea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine în ceea ce privește raporturile juridice stabilite printr-un proces-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii prevăzute de lege.

Prin urmare, Curtea constată că termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate, iar termenul criticat reprezintă un interval de timp rezonabil, ce nu duce la împiedicarea exercitării unor drepturi procesuale și la lipsa garanțiilor legale corespunzătoare.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri, spre exemplu în hotărârile din 21 februarie 1975, 18 februarie 1999, 10 mai 2001 și 23 martie 2010, pronunțate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 38, Waite și Kennedy împotriva Germanei, paragraful 59, Z. și alții împotriva Marii Britanii, paragraful 93 și Cudak împotriva Lituaniei, paragraful 55, a statuat că dreptul de liber acces la justiție, asigurat potrivit dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor condiționări, care sunt permise, întrucât, prin natura sa, acest drept necesită o reglementare din partea statului, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totodată, prin Hotărârea din 10 mai 2001 precitată, paragraful 93, aceeași instanță europeană a arătat că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora, nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise, atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de liber acces la o instanță, în substanța sa.

Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, argumentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 31 și

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Petru Movilă în Dosarul nr. 2.708/333/2010 al Judecătoriei Vaslui.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 septembrie 2011.