Decizia nr. 309/2009

Articolul 28

alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 : "Cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat [...].";

- Art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă: "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Autorul excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor, ale art. 15 alin. (1) referitoare la universalitate, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) relative la dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Potrivit prevederilor alin. (1) al

art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 , cel care a posedat un bun nemișcător în condițiile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel uzucapat. Prevederile criticate reglementează uzucapiunea extratabulară, drepturile reale imobiliare astfel dobândite putându-se înscrie în cartea funciară numai în baza constatării lor prin hotărâre judecătorească.

Cu privire la aplicabilitatea sistemului de carte funciară reglementat prin

Decretul-lege nr. 115/1938

ce consacră cazurile speciale de dobândire a proprietății prin uzucapiune înscrise în art. 27-28, Curtea reține faptul că, în absența unor dispoziții cu caracter tranzitoriu, trebuie să se recurgă la interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 69 alin. (2) și (3) cu referire la art. 56 alin. (1) și

art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 , republicată. Sub acest aspect, este de reținut că prin

art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 , republicată, s-a prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui județ își încetează aplicabilitatea

Decretul-lege nr. 115/1938 , iar în conformitate cu dispoziția alin. (3) al aceluiași articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii țări se abrogă acest decret. Din această dispoziție a

Legii nr. 7/1996 , prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului și al publicității imobiliare, rezultă voința legiuitorului de a institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecința incidenței, în continuare, a vechilor dispoziții ale

Decretului-lege nr. 115/1938

în regimul de carte funciară. În acest sens este și

Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008.

Critica de neconstituționalitate privește, în esență, faptul că prin menținerea în vigoare a prevederilor

Decretului-lege nr. 115/1938

se aduce atingere egalității în drepturi, aplicându-li-se unor cetățeni un statut juridic discriminatoriu față de cetățenii care nu cad sub incidența acestui act normativ, întrucât

art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938

impune, drept condiție a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, o posesie a bunului de 20 de ani "după moartea proprietarului înscris în cartea funciară".

Curtea reține că în jurisprudența Curții Constituționale, în deplin acord cu aceea a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat în mod constant că, în sensul Constituției, principiul egalității în fața legii nu însemnă uniformitate, astfel încât în cazul unor situații diferite un tratament diferit este posibil atunci când acesta se justifică în mod obiectiv și rațional. Or, aplicabilitatea tranzitorie a dispozițiilor

art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938

este justificată obiectiv și rațional de procesul de definitivare a lucrărilor de cadastru și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul țării.

Ca efect al aplicării

Legii nr. 7/1996 , se va realiza însă o unificare legislativă a regimului de publicitate imobiliară.

Totodată, autorul excepției susține, în esență, că existența pe teritoriul României a unor legi cu aplicabilitate teritorială distinctă și care reglementează diferit regimul juridic al uzucapiunii contravine dispozițiilor constituționale invocate.

Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a reținut în

deciziile nr. 653 din 10 iunie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 7 iulie 2008, și nr. 205 din 9 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 25 iulie 2002, faptul că în istoria statului unitar român au existat și mai există norme legale aplicabile doar pe o anumită parte a teritoriului național, de exemplu: Legea nr. LX/1881 privitoare la executarea silită imobiliară în Transilvania,

Legea nr. 84/1992

privind regimul zonelor libere,

Legea nr. 151/1998

privind dezvoltarea regională în România, însă existența unor acte normative diferite pentru anumite zone ale țării nu este de natură să creeze discriminări ori să aducă atingere dreptului părților la un proces echitabil.

Totodată, Curtea nu poate reține nici încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 53, de vreme ce nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al unei libertăți. Cu privire la celelalte dispoziții constituționale invocate, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauza de față.

II. Cât privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (4) care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești.

În acest sens, în Cauza Moșteanu și alții împotriva României, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut cu privire la obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de Secțiile reunite ale Curții Supreme de Justiție că "reunirea camerelor sau secțiilor unei instanțe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanța are datoria să le pronunțe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speță, de o curte supremă - se impune secțiilor acestei instanțe în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare și art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ionel Barna în Dosarul nr. 1.280/325/2008 al Tribunalului Timiș - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 martie 2009.