Sentința nr. 767/2008

Articolul 2

din același act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul București și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile respectivei legi și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte.

Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune au obligația să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice, conținutul programelor Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.

Potrivit prevederilor

art. 4 din Legea nr. 41/1994 , Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice și economice interne și internaționale, să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competență și exigență, valorile limbii române, ale creației autentice culturale, științifice, naționale și universale, ale minorităților naționale, precum și valorile democratice, civice, morale și sportive, să militeze pentru unitatea națională și independența țării, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului și justiției. În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.

Prin

Hotărârea Guvernului nr. 977/2003

privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituție și al

art. 40 din Legea nr. 41/1994

privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că "Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".

Articolul 2

din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003

prevede că "taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună".

Conform prevederilor

art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 , "Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 24/2001

privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 111/2003 , cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".

Potrivit prevederilor

art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 , "Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare TV, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune".

Articolul 2

din același act normativ statuează că "taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește și de către persoanele fizice care locuiesc singure".

Conform dispozițiilor

art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 , "Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune".

Articolul 4

din același act normativ prevede că "valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre".

Legea nr. 500/2002 , în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public".

Prin

Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 6 iulie 2004

s-a reținut că prevederile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.

S-a relevat că

art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.

De altfel, cu privire la constituționalitatea

art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin raportare la art. 56 alin. (2) și

art. 44 alin. (2) din Constituția României, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispozițiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune și de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituția României, republicată. Prin aceeași decizie s-a reținut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

Așadar, controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare cu aceste dispoziții.

Autoritatea de jurisdicție constituțională din România a examinat constituționalitatea acestor prevederi, statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noțiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logică rațională, de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.

Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitate și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.

Prin interpretarea oficială se înțelege interpretarea făcută în exercitarea atribuțiilor ce îi revin conform legii de un organ de stat.

În controlul de constituționalitate exercitat cu privire la

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , instanța de contencios constituțional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicțională, rezolvând excepția de neconstituționalitate prin raportarea acestei norme la dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituțională a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului legal, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătura dintre acești termeni, de construcția propoziției sau a frazei, de particulele întrebuințate.

Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994

prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.

Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.

Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții care implică lămurirea înțelesului lor, ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative.

Se recunoaște dreptul societăților comerciale de a-și suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activității entitatea nu mai desfășoară niciun fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.

Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfășoară activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.

Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii publice.

Interpretând norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația, se golesc de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Dreptul la informare al acestor entități nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

Articolul 40

din Legea nr. 41/1994

instituie aparent excepții de la plata acestor taxe numai în ceea ce privește persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei.

Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.

De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiași articol.

Articolul II

din Legea nr. 533/2003

nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice. (A se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38.)

Articolul 4

din Legea nr. 24/2000

stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze și să asigure o corectă aplicare a prevederilor

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 .

Soluția legislativă preconizată prin această reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie cuprinse în tratatele internaționale la care România era parte.

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.

Prevederile cuprinse în

art. 3 alin. (1) din hotărârile Guvernului nr. 977/2003

și

nr. 978/2003

instituie derogări de la dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.

În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuși sensul noțiunii de taxă, așa cum e ea definită în Legea finanțelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor

art. 40 din Legea nr. 41/1994

este lipsit de relevanță.

Acest text, în forma adoptată prin

Legea nr. 553/2003 , nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu dețin receptoarele necesare pentru perceperea informației ori care demonstrează că temporar nu desfășoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.

Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice - S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condițiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfășoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societății de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune, care, de principiu, presupune un consum de energie.

Împrejurarea că această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziții ale celor două hotărâri de Guvern atacate.

Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.

Precizarea Comisiei Europene că obligația de a plăti o taxă de licență prin factura de electricitate constituie o problemă de drept național și împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și finanțarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din hotărârile Guvernului nr. 977/2003

și

nr. 978/2003 .

Dispozițiile Tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la funcționarea serviciului public de radiodifuziune, în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să își îndeplinească misiunea de serviciu public, așa cum a fost ea definită și organizată în fiecare stat membru.

Or, în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Din această perspectivă, cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (1) în mod corect dispozițiile

art. 40 din Legea nr. 41/1994 .

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în lumina dispozițiilor

art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , se va admite acțiunea și se va dispune anularea prevederilor cuprinse în

art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 , precum și în

art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 . Totodată, în temeiul art. 23 din aceeași lege, se va dispune publicarea prezentei sentințe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește calificarea cererii de intervenție în interes propriu, Curtea notează că Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publică sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzură al instanței de contencios administrativ și care este direct lezat ori vătămat de acesta să nu poată introduce o astfel de acțiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar dacă indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijină și poziția autorității publice autoare a actului administrativ contestat.

Din această perspectivă, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o intervenție în interes propriu, cu toate consecințele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.

Una din consecințele relevate în prezenta cauză este aceea că în raport cu soluția dată acțiunii principale se va soluționa și cererea de intervenție în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.

Așa fiind, în temeiul

art. 50 și următoarele din Codul de procedură civilă , raportat la

art. 28 alin. (1)

corelat cu

art. (1) și următoarele din Legea nr. 554/2004 , Curtea va respinge și cererea de intervenție în interes propriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite acțiunea reclamantei S.C. WEB CONSULT - S.R.L. Cluj, cu domiciliul procesual ales la avocat Revnic Dana, str. Pavel Roșca nr. 1, ap. 7, județul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în București, Piața Victoriei nr. 1, și, în consecință:

Anulează prevederile cuprinse în

art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003

și ale

art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 .

Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în București, str. General Berthelot nr. 60-64.

Fără cheltuieli de judecată.

Se va publică conform

art. 23 din Legea nr. 554/2004 .

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 11 decembrie 2008.