Decizia nr. 76/1999

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ion Bonini - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 și ale art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Judecătoria Filiasi în Dosarul nr. 477/1996 al aceleiași instanțe.

La apelul nominal răspunde Mana Giovanni, în calitate de reprezentant al lui Mana Cinzia. Lipsesc celelalte părți: Barbero Ettore, Marin Sever Mateias, Anton Dragu, Ion Falcoi, Constantin Barbulescu, Constanta Barbulescu și Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul reprezentantului Mana Giovanni, care solicită admiterea excepției, arătând ca Mana Cinzia a fost inselata prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 172/1994.

În cuvântul sau reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ridicate, deoarece chiar art. 117 din Codul de procedură penală prevede că efectuarea expertizei se dispune cu aprobarea procurorului sau a instanței de judecată pe timpul necesar, ceea ce înseamnă ca măsura nu poate fi luată pe o perioadă nedeterminată. Dispozițiile art. 162 alin. 3 din același cod sunt, de asemenea, constituționale, deoarece împotriva măsurii luate potrivit acestor prevederi se poate face plângere potrivit Codului de procedura penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 9 decembrie 1998 Judecătoria Filiasi a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 și ale art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu în cauza civilă ce formează obiectul Dosarului nr. 477/1996, precum și în cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. 1.129/1998, ambele aflate pe rolul acestei instanțe.

În motivarea excepției se susține ca reglementările cuprinse în art. 117 alin. 2 teza a doua, art. 162 alin. 3 și în art. 278 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (8), precum și ale art. 49 alin. (2) din Constituție.

În opinia instanței de judecată, durata măsurii internării medicale prevăzute la art. 114 din Codul penal, precum și a internării medicale în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, reglementată de art. 117 din Codul de procedură penală, vor putea fi prelungite oricât de mult, deoarece necesitatea lor nu este supusă nici unui control judecătoresc. Se considera totodată ca "internarea în același institut, în faza urmăririi penale, pe aceeași durata nedeterminată (câtă vreme legea nu precizează timpul în care se va efectua expertiza) și în același provizorat (făptuitorul suportand același tratament juridic și medical chiar dacă, din ansamblul probelor cu ocazia judecații, se va dovedi nevinovat)" este în contradictie cu principiile constituționale menționate.

Dispozițiile art. 114 din Codul penal și ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt considerate neconstituționale în raport cu prevederile art. 23 și 49 din legea fundamentală. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 114 alin. 1 din Codul penal, măsura de siguranță a internării medicale se poate lua "până la însănătoșire", deci pe durata nedeterminată, iar potrivit dispoziției alin. 2 al aceluiași articol, măsura poate fi luată în mod provizoriu de către procuror sau de către instanța, până la confirmarea ei, fără ca legea sa prevadă cat timp durează acest provizorat, cine și când sesizează instanța cu confirmarea măsurii. În cazul în care măsura de siguranță este luată în mod provizoriu de către procuror, în temeiul art. 162 din Codul de procedură penală, legea nu prevede în ce termen procurorul va solicita instanței confirmarea acesteia. Or, acest caracter nedeterminat al măsurii privative de libertate constituie, în opinia instanței, o încălcare a prevederilor art. 23 alin. (1) din Constituție, privitoare la inviolabilitatea libertății persoanei, ale art. 23 alin. (8) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovatie, și ale art. 49 alin. (2) din Constituție, privitoare la proportionalitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți cu situația care a determinat restrangerea.

În legătură cu dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală, instanța arata ca acestea sunt neconforme cu normele constituționale, fără însă să-și motiveze aceasta sustinere. Este criticata totodată Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, care soluționează excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor menționate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, considera ca excepția este neîntemeiată. Potrivit reglementărilor în vigoare, internarea medicală este tratata ca o măsura de siguranță sau ca mijloc de proba. Art. 114 din Codul penal reglementează măsura de siguranță a internării medicale, ce se poate lua față de persoana care este bolnava mintal și prezintă pericol pentru societate, măsura putând fi luată provizoriu de către procuror sau de către instanța.

Fața de situația specială în care se afla persoana bolnava mintal sau toxicomana și prezentând pericol pentru societate măsura de siguranță a internării medicale se impune pentru siguranța publică. Fiind o maladie asupra duratei căreia nu se pot pronunța nici instituțiile medicale și cu atât mai puțin instanța de judecată, se apreciază ca expresia "până la însănătoșire" nu încalcă norma constituțională. Măsura de siguranță a internării medicale nu poate fi privită ca o limitare a libertăților individului, deoarece internarea nu echivaleaza cu o arestare. Este o măsura de protecție și siguranța atât pentru persoana în cauza, care este supusă unui tratament medical, cat și pentru societate, care este apărată de eventuale agresiuni din partea bolnavului.

Instanța de judecată se referă și la cel de-al doilea aspect al internării medicale, acela de măsura luată în vederea efectuării unei expertize psihiatrice ca mijloc de proba, aspect reglementat de art. 117 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text, atât pentru instanța de judecată, cat și pentru procuror, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie când exista dubii asupra integrității psihice a învinuitului sau a inculpatului. În ceea ce privește durata internării, în aceasta situație, textul de lege folosește expresia "pe timpul necesar".

Instanța de judecată, în excepția ridicată, se referă la faptul ca durata expertizei, la care invinuitul sau inculpatul este supus, nu ar fi limitată în timp, situație în care drepturile și libertățile constituționale ale acestuia ar fi incalcate. În opinia președintelui Camerei Deputaților, situația la care se referă autoarea excepției este numai aparenta, deoarece textul art. 117 din Codul de procedură penală nu trebuie privit izolat, ci coroborat cu celelalte texte din lege. Astfel, art. 118 din Codul de procedură penală trimite la art. 113 din același cod, potrivit căruia organul care a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice (procuror sau instanța) formulează întrebările și fixează termenul până la care urmează să se efectueze lucrarea, arătând în acest mod durata internării. Art. 120 din Codul de procedură penală stabilește ca procurorul sau instanța, când dispune efectuarea unei expertize psihiatrice, cheamă expertul, aducandu-i la cunoștința scopul expertizei și termenul de efectuare.

În punctul de vedere comunicat de Guvern se apreciază ca toate criticile aduse art. 117 alin. 2, art. 162 alin. 3 și art. 278 din Codul de procedură penală sunt neintemeiate. Potrivit art. 117 din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are dubii asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În vederea efectuării expertizei, organul de urmărire penală, cu aprobarea procurorului, sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Conform art. 62 din Codul de procedură penală, în vederea aflarii adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe bază de probe. Or, prin prevederile art. 117 din Codul de procedură penală a fost creat tocmai instrumentul procesual necesar îndeplinirii obligației instituite prin art. 62 din Codul de procedură penală. În baza raportului de expertiza astfel efectuat, organele judiciare pot stabili dacă făptuitorul era responsabil în momentul săvârșirii faptei, în caz contrar el urmând să fie scos de sub urmărire penală, putându-se lua, eventual, față de el una dintre măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute la art. 113 sau 114 din Codul penal. În consecința, măsura prevăzută la art. 117 din Codul de procedură penală nu poate fi calificată ca o sancțiune de drept penal și nu se poate afirma ca nesocoteste prezumția de nevinovatie, deoarece prin luarea acestei măsuri nu se stabilește vinovăția făptuitorului. De altfel, data fiind complexitatea expertizei, legea nici nu putea institui un termen maxim în care aceasta ar urma să fie efectuată, ci a trebuit să se refere la timpul necesar realizării ei. Dacă persoana față de care s-a luat măsura internării, în vederea efectuării expertizei, considera ca măsura a fost dispusă cu încălcarea legii sau ca perioada de internare a depășit timpul necesar și, prin aceasta, a adus o vătămare intereselor sale legitime, ea poate face plângere împotriva măsurii, în condițiile art. 275-278 din Codul de procedură penală, sau se poate adresa direct instanței de judecată în temeiul

art. 21 din Constituție, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997 . În aceste condiții, luarea măsurii internării pe timpul necesar este conformă art. 49 alin. (1) din Constituție, care prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, printre altele, pentru desfășurarea instrucției penale. De asemenea, sunt respectate și dispozițiile alin. (2) al art. 49 din Constituție, restrangerea fiind proporțională cu situația care a determinat-o. Guvernul arata, de asemenea, ca, în opinia sa, dispozițiile art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală pot fi incomplete, dar nu neconstituționale, o dispoziție legală neputând fi considerată neconstitutionala pentru ca omite sa prevadă, atâta timp cat, prin ceea ce reglementează, este conformă Constituției.

Cu privire la dispozițiile art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, referitoare la posibilitatea luării în mod provizoriu a uneia dintre măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute la art. 113 și 114 din Codul penal, Guvernul arata ca este lipsit de relevanta faptul ca art. 23 din Constituție nu menționează și internarea medicală printre măsurile preventive sau restrictive de libertate, atât timp cat art. 49 din Constituție permite restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, restrangere ce trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

Internarea medicală se înscrie în categoria măsurilor de siguranță, care reprezintă sancțiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv și care au ca scop înlăturarea unor stări de pericol. Durata măsurii de siguranță depinde tocmai de existenta stării de pericol și de aceea, în general, nu se prevede un termen pentru încetarea ei. Proportionalitatea este asigurata prin menținerea măsurii până la însănătoșire, moment în care dispare pericolul social a cărui existenta a justificat luarea măsurii. De aceea măsura internării medicale este constituțională.

În ceea ce privește art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, acesta nu contravine dispozițiilor constituționale.

În legătură cu dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală, în punctul de vedere al Guvernului se menționează că, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, Curtea Constituțională a decis ca acest articol este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana, nemultumita de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și ale părții prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Filiasi se referă la prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 și ale art. 278 din Codul de procedură penală.

1. Potrivit art. 117 din Codul de procedură penală, "Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are indoiala asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Aceasta măsura este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție.

De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal".

Reglementările cuprinse în teza a doua a alineatului al doilea al acestui articol sunt considerate neconstituționale, deoarece măsura internării învinuitului sau inculpatului este luată "pe timpul necesar", adică pe o durată nedeterminată, iar necesitatea luării ei nu este supusă nici unui control al vreunei autorități. De aceea textul contravine, în opinia autorului excepției, dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile".

Din examinarea art. 117 din Codul de procedură penală rezultă ca acesta nu instituie o sancțiune de drept penal, ci o măsura procesuala pe care organele judiciare sunt obligate sa o ia atunci când exista incertitudini asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului și când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice. Necesitatea internării este determinata de faptul ca expertiza se efectuează în instituții sanitare de specialitate. Raportul de expertiza întocmit în urma examinării persoanei investigate stabilește responsabilitatea sau iresponsabilitatea acesteia, cu toate consecințele respective. Aceasta înseamnă ca internarea și examinarea învinuitului sau inculpatului au loc atât în interesul lui însuși, cat și pentru "desfășurarea instrucției penale" la care se referă art. 49 alin. (1) din Constituție.

În asemenea situație, în principiu, nici nu este posibila stabilirea inițială și stricta a duratei expertizei, date fiind particularitatea și complexitatea realizării acesteia.

Analizarea aceleiași probleme, dar dintr-un alt unghi de vedere, se poate face numai printr-o interpretare sistematica a tuturor textelor incidente. Potrivit dispozițiilor art. 118 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin trimiterile pe care le face la prevederile art. 113 din același cod, organul de urmărire penală care dispune efectuarea expertizei formulează întrebările la care urmează să se răspundă, precum și termenul în care se va efectua lucrarea. De asemenea, potrivit art. 120 alin. 4 din Codul de procedură penală, organul judiciar care dispune efectuarea unei expertize pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza. În aceste condiții, nu se poate susține ca prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua sunt neconstituționale.

2. Autoarea excepției considera ca art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, care prevede că "Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată", precum și art. 114 alin. 2 din Codul penal, potrivit căruia "Aceasta măsura poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecații", sunt neconstituționale, deoarece nu stabilesc durata stării de provizorat și nici cine și când investeste instanța pentru a confirma măsura luată.

Examinând aceste prevederi, Curtea constata ca atât critica dispozițiilor legale menționate, cat și considerarea lor ca neconstituționale se întemeiază pe neintelegerea naturii juridice, a temeiului și finalitatii măsurii de siguranță a internării medicale. Aceasta este o sancțiune de drept penal cu caracter eminamente preventiv, care se ia față de făptuitorul bolnav mintal ori toxicoman și care se afla într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Scopul internării este acela de a pune la adapost pe făptuitorul însuși împotriva pericolelor la care s-ar putea expune tocmai datorită stării psihice anormale în care se găsește, dar totodată se urmărește și asigurarea drepturilor și libertăților celorlalți cetățeni, care s-ar expune eventualelor acte iresponsabile ce ar putea fi comise de făptuitor. Măsura este deci în deplin acord cu dispozițiile art. 49 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății". Deoarece este cauzată de starea de pericol pe care urmează sa o înlăture, perioada internării medicale este egala cu durata pericolului, fiind deci proporțională cu situația care a determinat-o.

Susținerea potrivit căreia, atunci când este luată provizoriu, măsura ar putea dura nelimitat se datorează, astfel cum s-a mai arătat, interpretării izolate a prevederilor art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală. Indiferent de caracterul sau definitiv sau provizoriu, potrivit art. 162 alin. 2 din același cod, măsura internării medicale se ia cu avizul comisiei medicale competente, iar persoana interesată poate folosi căile legale de atac. În cazul în care măsura a fost luată de procuror, făptuitorul poate formula plângere în condițiile stabilite de art. 275-278 din Codul de procedură penală sau se poate adresa direct instanței de judecată în temeiul art. 21 din Constituție.

3. Art. 278 din Codul de procedură penală prevede: "Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispozițiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător."

Autoarea excepției considera ca acest text este neconstitutional, fără sa motiveze afirmatia sa. Se critica însă Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, pe care o considera insuficient de clara.

Curtea Constituțională s-a pronunțat, într-adevăr, asupra dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Prin aceasta decizie Curtea a admis excepția de neconstituționalitate, constatând ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemultumita de soluționarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct.

Având în vedere

art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, care prevede că nu pot face obiectul unei excepții de neconstituționalitate dispozițiile constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții, rezultă ca, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, excepția privind dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca inadmisibila.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. 2 teza a doua și ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 477/1996 al Judecătoriei Filiasi.

Respinge ca inadmisibila excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de aceeași instanța în același dosar.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 mai 1999.