Decizia nr. 664/2012
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, în ansamblul său, și, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) și (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) și (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 și art. 14^1 alin. (1)
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 263/2004 16 iunie 2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, în ansamblul său, și, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (2^1 ), (3), (4) și (6), art. 7 alin. (2), (4) și (7), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 și ale art. 14^1 din aceasta, excepție ridicată de Federația Națională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 106D/2012 al Curții Constituționale.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a transmis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Susține, în esență, că legea criticată concretizează, în contextul principiului constituțional al statului social, dreptul cetățenilor la ocrotirea sănătății, reglementat de art. 34 din Constituție, și urmărește, potrivit Notei de fundamentare a
Ordonanței Guvernului nr. 7/2011
pentru modificarea și completarea
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, asigurarea accesului pacienților la servicii de asistență medicală primară indiferent de oră și zonă, obiectiv realizat prin participarea obligatorie a medicilor de familie la asigurarea continuității asistenței medicale prin centrele de permanență, în afara programului de lucru al cabinetelor medicale individuale, precum și în zilele libere. Prin urmare, apreciază că nu sunt incidente normele art. 27 din Constituție, privind inviolabilitatea domiciliului, invocate de autorul excepției și că nu pot fi reținute nici criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dreptului la proprietate sau la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Cât privește pretinsa nesocotire a principiului egalității și al nediscriminării, consacrat de art. 16 din Legea fundamentală, se arată că între medicii de familie care se află în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate și ceilalți medici de familie, care nu se află într-un astfel de raport juridic, există tocmai această deosebire, având caracter obiectiv și rațional, care justifică diferența de tratament juridic, ceea ce echivalează cu respectarea exigențelor principiilor de drept invocate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 14 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4.229/2/2011, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, excepție ridicată de Federația Națională a Patronatelor Medicilor de Familie într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de anulare a unor acte administrative normative emise în baza
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile
nu corespund cadrului constituțional, legal și deontologic specific exercitării profesiei de către medicii de familie. Astfel, dispozițiile de lege criticate prevăd obligația medicilor de familie care se află în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure, în regim de gardă, continuitatea asistenței medicale primare prin centrele de permanență fixe sau mobile, organizate la nivelul colectivităților locale arondate. Or, legislația ce reglementează funcțiile medicinei de familie delimitează clar competențele acestora și, prin raportare la pregătirea de specialitate, rezultă cu evidență că deplasarea medicilor de familie la "urgențe majore" pune în pericol viața și sănătatea pacientului, care necesită, în astfel de situații, asistență medicală specifică, acordată, într-un timp cât mai scurt, de un echipaj cu competențe în acest sens, în cadrul asistenței medicale prespitalicești, având un regim special. În acest sens, Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea și efectuarea gărzilor în unitățile publice din sectorul sanitar, aprobat prin
Ordinul ministrului sănătății nr. 870/2004 , prevede, la art. 54 alin. (3), că "În linia de gardă unică pe unitate nu pot fi incluși medicii de medicină generală sau medicii de familie care își desfășoară activitatea în cabinete medicale organizate în conformitate cu prevederile
Ordonanței Guvernului nr. 124/1998
privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată." Această normă legală are ca scop tocmai asigurarea unor servicii medicale specializate, adecvate nevoilor bolnavilor aflați în situația unei urgențe medicale majore. În plus, selectarea cazurilor reprezentând urgențe majore se face telefonic, de către dispeceratul medical de urgență, având deci o marjă ridicată de eroare în aprecierea dacă un caz este "mai urgent" decât altul. Prin urmare, se încalcă dreptul la viață și integritate fizică și psihică al bolnavului, deoarece medicii de familie nu dețin pregătirea și experiența necesară unor intervenții de urgență. Mai mult, se creează și premisele unei discriminări între bolnavii care vor beneficia de ajutor specializat și cei care se vor afla în îngrijirea unui medic de familie.
Pe de altă parte, textele de lege criticate impun munca forțată în cazul unei profesii liberale, de vreme ce medicii de familie aflați în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate sunt obligați să presteze, suplimentar față de cele 35 de ore de muncă săptămânale stabilite prin Normele metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, asistență medicală în regim de gardă, în caz contrar fiind sancționați potrivit
art. 14^1 alin. (1) din Legea nr. 263/2004 . Prin urmare, medicii de familie sunt obligați să presteze o muncă forțată, în afara programului de lucru normal, stabilit prin norme legale și contractuale, având în vedere că, potrivit
art. 11 din Legea nr. 263/2004
"Programul de funcționare a centrelor de permanență se stabilește între orele 15,00-8,00 în zilele lucrătoare și permanent, în zilele nelucrătoare." Mai mult, medicii de familie trebuie să asigure continuitatea asistenței medicale în zone greu accesibile sau izolate, fără a se ține seama și de necesitatea efectivă a populației din zonele vizate.
Se arată că prevederile
creează o stare de discriminare negativă a medicilor de familie care au contract cu casa de asigurări de sănătate, față de medicii de familie care nu și-au pus serviciile în slujba autorităților statului și a cetățenilor. În opinia autorului excepției, activitatea prestării de servicii medicale în cadrul centrelor de permanență ar trebui să reprezinte cel mult o facultate a medicilor de familie, și nu o obligație, deoarece nu există niciun interes social major ocrotit prin normele
Legii nr. 263/2004 , iar activitatea medicului de familie se desfășoară, cu prisosință, în timpul orelor de program și la sediul cabinetului medical, iar urgențele își găsesc rezolvarea, cum este și firesc, prin intermediul serviciilor de specialitate, spitalicești și prespitalicești, ele nefiind de competența medicului de familie.
În plus, față de normele de aplicare pentru organizarea și funcționarea serviciilor publice de ambulanță, ar rezultă că toți medicii de familie, fără să aibă cursuri de pregătire specializată în acest domeniu, vor fi obligați să urmeze specializarea pentru acordarea asistenței medicale în regim de ambulanță. Aici se include și obligația implicită a medicului de familie de a conduce o autospecială, care are un regim de circulație prioritar, deoarece legea prevede și ipoteza punerii la dispoziția sa a unui astfel de vehicul, dar fără conducător auto.
Potrivit
art. 13 din Legea nr. 263/2004 , medicul de familie este obligat să-și pună la dispoziție propriul cabinet medical pentru rezolvarea situațiilor de urgență, în cazul în care nu există spațiu disponibil, ceea ce produce o violare nepermisă a domiciliului și aduce o gravă încălcare dreptului de proprietate. Nicio persoană nu poate fi obligată să pună la dispoziție un imobil pe care îl deține/folosește și administrează din venituri și resurse proprii, către terțe persoane și fără nicio limitare.
reglementează o situație permanentă și nicidecum o măsură aplicabilă în situații excepționale și nici nu explică noțiunea de "situație de urgență", astfel că ar fi posibil ca orice cabinet medical să funcționeze în regim de centru de permanență, iar ingerința/îngrădirea creată nu poate fi justificată prin ocrotirea interesului public.
Nu în ultimul rând, sancțiunea prevăzută de
art. 14^1 din Legea nr. 263/2004
creează o confuzie între activitatea prestată de medicul de familie în virtutea contractului de furnizare de servicii medicale, încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care generează drepturi și obligații de sine stătătoare, pe de o parte, și serviciile de asistență medicală prestate pentru asigurarea continuității în cadrul centrelor de permanență, în temeiul legii, pe de altă parte. A sancționa un medic de familie care și-a îndeplinit cu rigurozitate obligațiile contractuale cu diminuarea procentuală a veniturilor pentru încălcarea unei obligații distincte, ce decurge din lege, reprezintă o încălcare a art. 23 alin. (12) din Constituție, constituind o ingerință nejustificată în dreptul de a fi remunerat pentru munca prestată și creează, totodată, discriminări între medicii de familie, în raport cu veniturile acestora.
Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16, art. 22 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (12), art. 27, art. 34, art. 42, art. 44 alin. (1) și (2) și art. 53.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Potrivit art. 34 alin. (3) din Constituție, intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului reglementarea sistemului de organizare a asistenței medicale, în vederea asigurării dreptului fundamental al cetățenilor la ocrotirea sănătății, garantat de art. 34 alin. (1). Așadar, legiuitorul are libertatea de a opta asupra soluțiilor legislative pe care le consideră adecvate în reglementarea acestui domeniu, cu respectarea celorlalte prevederi și principii constituționale. Prin urmare, măsurile dispuse în sarcina medicilor de familie prin reglementările din cuprinsul legii atacate au ca scop asigurarea accesului pacienților la servicii de asistență medicală primară, și anume în regim de gardă, în structuri organizate în centre de permanență, constituite în baza legii atacate, iar cei care doresc să practice profesia de medic de familie în cadrul cabinetelor medicale aflate în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate din sistemul public sunt datori să accepte și să respecte regulile impuse de aceasta, chiar dacă profesia de medic este o profesie liberală și independentă. Serviciile medicale prestate în cadrul centrelor de permanență sunt finanțate din fonduri publice, iar acordarea lor efectivă presupune neîndoielnic și accesul pacienților în acele sedii, evident în cadrul programului stabilit, pentru a putea beneficia de aceste servicii medicale, care nu țin de sfera privată ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând, așadar, ocrotirea unui interes general. Nu se poate vorbi, așadar, de încălcarea art. 27 sau a art. 44 din Constituție, referitoare la inviolabilitatea domiciliului, respectiv la dreptul de proprietate privată, prin aceea că, în situația în care nu există spațiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanență independent, rezolvarea situațiilor de urgență se asigură, prin rotație, de către medicii de familie asociați în acest scop, la sediul fiecărui cabinet medical. În plus, dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, deoarece conținutul și limitele sale se stabilesc prin lege, potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție.
Cât privește invocarea art. 16 din Legea fundamentală, se apreciază că susținerile de neconstituționalitate nu privesc veritabile critici de neconstituționalitate, ci constituie probleme ivite în activitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse în legea criticată, inclusiv în normele de aplicare a acestei legi. Referitor la art. 23 alin. (12) din Constituție, care consacră principiul legalității în materie penală, se susține că aceste norme nu au incidență în ipoteza prevăzută de art. 14^1 din legea atacată, care nu conține dispoziții privind stabilirea unei răspunderi penale. Având în vedere argumentele expuse, se arată că nu sunt incidente nici prevederile art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, critica autorului excepției fiind bazată mai mult pe aprecieri personale cu privire la soluțiile adoptate prin legea criticată.
Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile
Legii nr. 263/2004 , cu modificările și completările ulterioare, sunt constituționale. Se arată, în esență, că textele de lege criticate se aplică uniform pentru toți cei cărora li se adresează, fără privilegii și fără discriminări, și nici nu restrâng exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, astfel că sunt respectate prevederile art. 16 și art. 53 din Constituție. Cât privește pretinsa încălcare a art. 34 din Legea fundamentală, se susține că reglementarea asigurării continuității medicale primare prin centre de permanență la nivelul colectivităților locale arondate se încadrează în sfera măsurilor legale de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei și constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sănătății, statul având obligația de a lua măsuri pentru asigurarea sănătății publice. Totodată, se arată că activitatea personalului medical se plătește de către medicul de familie, cu tariful orar stabilit în funcție de salariul negociat pentru orele efectiv prestate în afara programului de lucru stabilit, și se suportă din sumele decontate de către casele de asigurări de sănătate cabinetelor medicale care au încheiat contract distinct pentru asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență. Prin urmare, reglementările juridice sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile, atât la momentul negocierii și al încheierii contractului, cât și pe parcursul executării lor, și nu sunt de natură a afecta dreptul la muncă și protecție socială și nici nu instituie în vreun fel munca forțată, fiind în acord cu art. 41 și art. 42 din Constituție. În legătură cu susținerile privind încălcarea art. 44 alin. (1) și (2) din Legea fundamentală, se arată că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizată, deoarece, potrivit acestor norme fundamentale, conținutul și limitele acestui drept se stabilesc prin lege. Legiuitorul este, așadar, competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, notele scrise transmise de autorul excepției de neconstituționalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare și susținerilor autorului excepției, dispozițiile
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 28 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și, în mod special, prevederile "art. 2 alin. (2^1), (3), (4) și (6), art. 7 alin. (2), (4) și (7), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 și ale art. 14^1" din aceasta, astfel cum au fost modificate sau, după caz, introduse, prin prevederile
art. I pct. 1 și 5 din Ordonanța Guvernului nr. 11/2008
pentru modificarea și completarea
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobată prin
Legea nr. 197/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, prin articolul unic pct. 2 din
privind aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 32/2009
pentru modificarea
art. 7 din Legea nr. 263/2004
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 29 iunie 2009, precum și prin articolul unic pct. 3, 4, 8, 9, 11, 13 și 14 din
Ordonanța Guvernului nr. 7/2011
pentru modificarea și completarea
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 31 ianuarie 2011. Din motivarea scrisă a autorului excepției, reiese însă că acesta vizează, în realitate,
în ansamblul său și, în mod special, dispozițiile art. 2 alin. (3) și (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) și (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 și art. 14^1 alin. (1) din această lege, care prevăd următoarele:
- Art. 2 alin. (3) și (4): "(3) Centrele de permanență fixe sunt unități sanitare cu sediu stabil, fără personalitate juridică, care pot avea în dotare autospeciale pentru efectuarea consultațiilor la domiciliul pacienților. Activitatea în cadrul centrelor de permanență fixe se desfășoară în regim de gardă, la sediul acestora, precum și în zona arondată centrului, în cazul în care centrul dispune de autospecială pentru efectuarea consultațiilor la domiciliul pacienților.
(4) Centrele de permanență mobile reprezintă forme de organizare a activității medicale care asigură continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă, de la nivelul serviciilor de ambulanță, cabinetelor de medicină de familie sau, după caz, de la domiciliul medicului, și care utilizează autospecialele pentru consultații la domiciliu.";
- Art. 7 alin. (1), (2), (4) și (5): "(1) Continuitatea asistenței medicale primare este asigurată, prin centrele de permanență, de medici de familie, medici de medicină generală și asistenți medicali care își exercită profesia în condițiile legii.
(2) Medicii prevăzuți la alin. (1), care își desfășoară activitatea în localitățile arondate teritorial la centrele de permanență, aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, sunt obligați să asigure continuitatea asistenței medicale primare prin centrele de permanență, în condițiile prezentei legi. [...]
(4) Prin excepție de la prevederile alin. (3), medicul se poate deplasa la urgențe majore pe raza localității unde se găsește situat centrul de permanență.
[Alineatul 3, la care se face referire, are următorul conținut: "(3) Activitatea medicului se desfășoară, de regulă, la sediul centrului de permanență."]
(5) Prin centrele de permanență organizate în condițiile legii se acordă serviciile medicale prevăzute în normele metodologice cu privire la asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență.";
- Art. 10 alin. (1)-(5): "(1) Centrul de permanență este deservit, după caz, de ambulanțele celei mai apropiate substații a serviciului județean de ambulanță sau a Serviciului de ambulanță București-Ilfov al municipiului București și al județului Ilfov, respectiv de serviciile de ambulanță organizate de ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie care au înființate centre de permanență.
(2) Medicului care funcționează în regim de cameră de gardă în centrele de permanență i se asigură, după caz, în limita posibilităților, de către serviciul județean de ambulanță sau de către Serviciul de ambulanță București-Ilfov al municipiului București și al județului Ilfov ori de către administrația publică locală, un vehicul special dotat, cu sau fără conducător auto, pentru deplasări la consultațiile de urgență solicitate de pacienții din teritoriul arondat centrului de permanență respectiv.
(3) Activitatea în afara centrului de permanență este coordonată de dispeceratul medical al serviciului public de ambulanță sau, după caz, de dispeceratul integrat de urgență.
(4) Coordonatorii centrelor de permanență organizate în cadrul rețelei sanitare a Ministerului Internelor și Reformei Administrative sunt numiți conform prevederilor art. 8 alin. (3). Pentru activitățile desfășurate în afara centrului de permanență, coordonarea va fi asigurată de conducătorii centrelor medicale de diagnostic și tratament ambulatoriu ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, respectiv ai centrelor medicale județene și ale municipiului București.
(5) În cazul centrelor de permanență organizate în cadrul rețelei sanitare a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, respectiv a Ministerului Transporturilor, vehiculul special dotat pentru deplasările medicilor la consultațiile de urgență va fi asigurat de unitățile Ministerului Internelor și Reformei Administrative, respectiv de unitățile Ministerului Transporturilor din teritoriul arondat centrului de permanență respectiv.";
- Art. 13: "(1) În situația în care nu există spațiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanență independent, rezolvarea situațiilor de urgență în afara programului de activitate poate fi asigurată prin rotație de către medicii de familie asociați în acest scop, la sediul fiecărui cabinet medical.
(2) În situațiile prevăzute la alin. (1) fiecare medic de familie are obligația de a afișa la cabinetul medical programarea și locul unde se asigură rezolvarea situațiilor de urgență, numele medicului, numărul de telefon al cabinetului medical programat, precum și numărul de telefon la care poate fi apelată substația serviciului de ambulanță corespunzător.";
- Art. 14^1 alin. (1): "(1) În cazul în care medicii de familie nu respectă obligația prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7), după caz, casele de asigurări de sănătate cu care sunt în relație contractuală diminuează lunar, cu 10%, valoarea minimă garantată a punctului per capita, respectiv venitul lunar al medicilor nou-veniți într-o localitate, stabilit în conformitate cu prevederile Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate."
Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 22 alin. (1) și (2) privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, art. 27 - Inviolabilitatea domiciliului, art. 34 - Dreptul la ocrotirea sănătății, art. 41 alin. (1)-(3) referitor la munca și protecția socială a muncii, art. 42 alin. (1) care interzic munca forțată, art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată și ale art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 4 și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea sclaviei și a muncii forțate, respectiv la interzicerea discriminării, și ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat prin
Legea nr. 103/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată că aceasta urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Autorul excepției de neconstituționalitate - Federația Națională a Patronatelor Medicilor de Familie - critică, în esență, faptul că
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență obligă medicii de familie aflați în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure asistența medicală primară prin centrele de permanență, fixe sau mobile, prin efectuarea de gărzi, prin rotație, fie la sediile special destinate acestui scop, fie la sediul cabinetului medical de care aparțin, și să ofere servicii de asistență medicală și pentru cazurile considerate a fi "urgențe majore". În opinia autorului excepției, toate aceste obligații excedează cadrului constituțional, legal și deontologic specific exercitării profesiei de medic de familie, și încalcă, în concret, principiul egalității și al nediscriminării, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la proprietate privată și impun, totodată, munca forțată, interzisă prin Constituție.
Curtea Constituțională constată că prin consacrarea, la art. 34 din Constituție, a dreptului cetățenilor la ocrotirea sănătății, ca drept fundamental garantat și complex, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar misiunea de a reglementa prin lege ansamblul de măsuri concrete ce țin de sistemul de organizare a asistenței medicale în România.
Prin legea supusă controlului de constituționalitate -
- legiuitorul ordinar, plecând de la realitățile de zi cu zi privind asigurarea continuității asistenței medicale primare, a prevăzut constituirea unor centre de permanență, care, potrivit art. 2 alin. (1) din lege, reprezintă "forme de organizare a activității medicale în sistemul sanitar, fixe sau mobile, fără personalitate juridică, care funcționează în afara programului de activitate al cabinetului de medicină de familie stabilit și prevăzut în contractul de furnizare de servicii medicale în asistența medicală primară încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care sunt organizate în condițiile prevăzute de lege și care asigură continuitatea asistenței medicale primare".
Fără îndoială, realizarea obligației constituționale a statului de a garanta dreptul la ocrotirea sănătății nu se poate realiza, alături de măsurile politico-legislative, programele și strategiile guvernamentale destinate acestui scop, fără implicarea categoriei profesionale a medicilor, care, prin prestarea serviciilor de specialitate, veghează asupra stării de sănătate a populației, o promovează și intervin pentru îmbunătățirea stării de sănătate publică.
Având în vedere faptul că sănătatea publică este un obiectiv de interes social major, natura liberală a acestei profesii nu exclude reglementarea unui statut care include drepturi și obligații de natură profesională, precum și elaborarea unor măsuri legale considerate necesare realizării asistenței medicale pentru sănătate publică.
Prin încheierea unui contract cu casa de asigurări de sănătate, instituție publică, medicul de familie aderă la sistemul de sănătate publică, în sensul că, în esență, este de acord să presteze servicii medicale către pacienții care au calitatea de asigurat în sistemul public, contravaloarea prestației sale fiind decontată prin casa de asigurări, potrivit prevederilor Contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
are în vedere asigurarea continuității asistenței medicale primare, prin înființarea unor centre de permanență la nivelul colectivităților locale arondate, organizate în zone izolate sau greu accesibile ori în localități din mediul urban sau rural în care direcțiile de sănătate publică, respectiv direcțiile medicale din ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie, consideră că este necesară asigurarea continuității asistenței medicale primare. Scopul reglementării actului normativ criticat constă în acoperirea, sub aspectul asigurării serviciilor medicale primare, a unor zone izolate sau greu accesibile, servicii medicale destinate inclusiv persoanelor care nu au calitatea de asigurat și care să aibă caracter permanent, în sensul de a completa, prin orarul de funcționare stabilit, programul de lucru normal al unui cabinet medical.
Curtea constată, așadar, că măsurile legale criticate reflectă intenția legiuitorului de a lua măsuri concrete pentru garantarea efectivă a dreptului la ocrotirea sănătății, stabilit de art. 34 din Constituție, fără ca prin aceasta să se poată reține încălcarea vreunui drept fundamental.
Astfel, nu se poate susține că măsurile criticate, adoptate prin
Legea nr. 263/2004 , au ca finalitate punerea în pericol a vieții persoanei care apelează la serviciile medicale ale unui medic de familie sau care se află într-o situație de urgență majoră, același medic acordându-i asistența necesară și aplicându-i măsurile de prim ajutor ce se impun. Chiar dacă medicina de familie sau medicina generală reprezintă o specializare distinctă de medicina de urgență, pregătirea medicală de bază, din perioada comună a studiilor superioare pe care cele două tipuri de specialități medicale le implică, oferă suficiente cunoștințe și competență astfel încât un medic de familie să fie apt a acorda primul ajutor unei persoane aflate într-o situație de urgență majoră. În astfel de cazuri, pacientul va fi transportat cât mai curând posibil spre o unitate spitalicească unde i se va acorda asistență medicală de specialitate sau se va aștepta sosirea unui echipaj medical specializat în urgențe, însă asistența unui medic - de familie sau de medicină generală -, ce deține cunoștințe și pregătire medicale peste nivelul mediu al unei persoane cu o altă meserie sau profesie, este absolut obligatorie. Este absurd și chiar contrar interesului și deontologiei medicale a susține că acordarea, de către medicii de familie, a asistenței medicale în situații de urgență, depășește competența acestora și pune în pericol viața pacientului. Faptul că prezența medicului la un astfel de caz ar pune în pericol viața altui pacient, aflat într-o reală necesitate de urgență, nu reprezintă un argument de natură juridică, ci vizează, în realitate, modalitatea concretă de organizare a asistenței medicale permanente de către autoritățile locale, pe de o parte, precum și de asociere a medicilor în scopul asigurării continuității asistenței medicale primare, pe de altă parte. De aceeași natură sunt și criticile referitoare la obligarea medicului de familie de a conduce o autospecială, în cazul în care nu are la dispoziție un conducător auto.
Curtea constată că nu pot fi reținute nici susținerile privind obligarea medicilor vizați de prevederile
la muncă forțată, interzisă prin art. 42 din Constituție. Relația contractuală dintre medicii de familie și casele de asigurări de sănătate din sistemul public implică respectarea de ambele părți a anumitor drepturi și obligații, într-un cadru legislativ prestabilit. Una dintre obligațiile medicilor de familie este de a asigura continuitatea asistenței medicale primare, în condițiile
Legii nr. 263/2004 , corelativ cu dreptul acestora de a fi plătiți pentru activitatea prestată în cadrul centrelor de permanență, în baza unui contract distinct încheiat între medic și casa de asigurări de sănătate, în condițiile prevăzute de normele metodologice de aplicare a legii. Potrivit
art. 9 alin. (1) din Legea nr. 263/2004 , finanțarea asigurării continuității serviciilor în asistența medicală primară se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătății, prin transferuri către bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar apartenența medicului de familie la sistemul public de sănătate, în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, exclude ideea de muncă forțată prestată în scopul asigurării, în acest mod, a sănătății publice, prin asigurarea continuității asistenței medicale primare. Totodată, medicii vizați de
beneficiază de aceleași măsuri de protecție socială a muncii, prevăzute de art. 41 alin. (1)-(3) din Constituție, ca și ceilalți medici care nu au aderat la sistemul public de sănătate și care își exercită profesia exclusiv în mediul privat, în afara unui contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public.
Nici criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 27 și a art. 44 din Legea fundamentală nu sunt întemeiate.
Prin
Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005, Curtea a reținut că "în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în același timp și locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunțată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă acelorași reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfășoară viața privată a persoanei, astfel că autoritățile pot exercita în alte condiții, mult mai permisive, controlul asupra activităților profesionale care se desfășoară în aceste sedii". Cu alte cuvinte, atunci când la sediul persoanei juridice se desfășoară activități de interes public, nu pot fi aplicate aceleași reguli specifice protecției domiciliului, tocmai în considerarea obiectului de activitate al acelei persoane juridice. În același sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Societe Colas Est și alții contra Franței, a stabilit că drepturile garantate de art. 8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "pot fi interpretate" în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agențiilor sau al localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai "în anumite circumstanțe", care se stabilesc de la caz la caz, în speță, ținându-se cont de competența exclusivă a agenților specializați de a aprecia oportunitatea, numărul, durata și amploarea operațiunilor de inspecție.
Cât privește dreptul de proprietate, pretins a fi încălcat prin aceea că legea impune obligația medicilor de familie de a pune la dispoziția pacienților spațiul cu destinația de cabinete medicale pentru acordarea asistenței medicale în situații de urgență, Curtea reamintește că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, limitele și conținutul său fiind stabilite prin lege. Dat fiind obiectivul urmărit prin promovarea acestei măsuri - și anume garantarea sănătății publice prin asigurarea asistenței medicale continue -, obiectiv de interes social major, este justificată reglementarea acestei măsuri care, mai mult, are caracter complementar și excepțional, în sensul că se aplică numai în situația în care nu sunt organizate, la nivel local, centre de permanență fixe au mobile.
Relativ la susținerile referitoare la crearea unei stări de discriminare, sub aspect financiar, între medicii vizați de
Legea nr. 263/2004 , care, neîndeplinindu-și obligația prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7) din aceasta, sunt sancționați prin diminuarea lunară, cu 10%, a valorii minime garantate a punctului per capita, și ceilalți medici care "nu și-au pus serviciile în slujba autorităților statului și a cetățenilor", Curtea constată că această comparație este inacceptabilă, din moment ce ambii termeni de referință nu se află în situații egale. Distincția dintre cele două tipuri de medici de familie, deși fac parte din aceeași categorie profesională, constă în aceea că primii își desfășoară activitatea în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, fiind plătiți, așadar, din fonduri publice, în timp ce ceilalți nu se află într-o relație contractuală cu această instituție ce aparține sistemului public de sănătate.
În sfârșit, față de invocarea art. 23 alin. (12) din Constituție, referitor la legalitatea pedepsei, Curtea observă că aceste norme juridice nu au incidență în cauză, deoarece textele de lege criticate nu aparțin domeniului penal și, prin urmare, nici consecința nerespectării acestora nu poate fi supusă regimului de drept penal.
Întrucât nu se poate reține nerespectarea vreunuia dintre drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, prevederile art. 53 din Constituție, referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, nu sunt incidente în cauză.
Nu în ultimul rând, Curtea constată, cu titlu general, că prevederile
creează, la nivelul comunităților locale, o serie de nemulțumiri din partea celor chemați să asigure continuitatea asistenței medicale primare. Acestea nu derivă însă dintr-o stare de neconstituționalitate intrinsecă a actului normativ examinat, ci vizează aspecte legate de modalitatea concretă de aplicare a legii de către autoritățile publice locale, respectiv consiliile locale, ceea ce excedează, însă, controlului de constituționalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor
privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență, în ansamblul său, și, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) și (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) și (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 și art. 14^1 alin. (1), excepție ridicată de Federația Națională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 26 iunie 2012.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.