Decizia nr. 724/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 385^1 alin. 1 lit. a), b) și e) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 3.463/300/2009 (2.214/2011) al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 961D/2012.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției, precum și apărătorul ales, doamna avocat Cecilia Tamaș din cadrul Baroului București, cu delegație depusă la dosar. Se constată lipsa celeilalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul doamnei avocat Cecilia Tamaș, care arată că excepția invocată are drept obiect dispozițiile

art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010 , reglementare care a avut drept rațiune accelerarea soluționării proceselor. Cu toate acestea, legiuitorul a exclus calea de atac a apelului inclusiv pentru procesele în curs de judecată, fapt care este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Această afectare este cu atât mai evidentă cu cât dispozițiile art. 385^14 din Codul de procedură penală limitează administrarea probatoriului numai la prezentarea unor înscrisuri noi.

Autorul excepției arată că dorește să invoce în fața Curții și alte temeiuri care ar justifica neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate, sens în care arată că prin eliminarea căii de atac a apelului pentru toate sentințele pronunțate de judecătorii se încalcă și dispozițiile constituționale referitoare la principiului neretroactivității legii penale. Totodată, este afectată și egalitatea în fața legii a cetățenilor, deoarece în Codul penal există două infracțiuni contra patrimoniului similare, respectiv înșelăciunea și delapidarea, care sunt pedepsite identic atunci când produc consecințe deosebit de grave. Or, câtă vreme infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave este judecată în primă instanță de tribunal, iar cea de delapidare este judecată la fond de judecătorie, este evident că există o inegalitate de tratament pentru situații juridice similare, inechitate care nu își găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede obligativitatea unui dublu grad de jurisdicție în materie penală (fond și cale de atac), obligativitate care este pe deplin respectată de prevederile legale criticate. Totodată, în cazul de față recursul are valențele unui veritabil apel, fiind devolutiv sub toate aspectele, întrucât nu se rezumă, așa cum se susține, numai la prezentarea unor înscrisuri noi.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2.353 din 25 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 3.463/200/2009 (2.214/2011), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010 , excepție ridicată de Alexandru Enache în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unui recurs în materie penală formulat împotriva unei sentințe pronunțate de judecătorie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, deoarece sentințele pronunțate de judecătorii pot fi atacate numai cu recurs, fiind astfel înlăturată calea de atac a apelului, sens în care, în opinia autorului, se instituie o discriminare fără a exista un motiv obiectiv și rezonabil. Totodată, câtă vreme accesul liber la justiție presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, autorul arată că textul înfrânge dreptul la un proces echitabil prin restrângerea nejustificată a exercițiului acestuia.

Curtea de Apel București - Secția I penală opinează că textele legale criticate sunt în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale menționate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare a Curții Constituționale, dispozițiile

art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Însă, ținând seama de prevederile

art. 62 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 385^1 alin. 1 lit. a), b) și e) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Hotărârile supuse recursului, astfel cum au fost modificate prin

art. XVIII pct. 46 din Legea nr. 202/2010 , care au următorul conținut: "Pot fi atacate cu recurs:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare;

[...]

e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel și Curtea Militară de Apel;".

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

1. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 609 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 29 iunie 2012, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, statuând că autorul excepției este nemulțumit de împrejurarea că prin

Legea nr. 202/2010

s-a eliminat calea de atac a apelului pentru sentințele pronunțate de judecătorii. Dacă anterior acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentințe pronunțate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunțată la nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului.

Prin urmare, normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, se poate face numai prin lege. Legea procesual penală promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în 3 grade de jurisdicție: prima instanță, apel și recurs. În același timp, pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracțiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituțională, ca excepție, și existența doar a două grade de jurisdicție: primă instanță și recurs.

Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanțe, cât și celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicție. Părțile își pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanță ori în calea de atac.

O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece stabilirea competenței, precum și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac.

Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, nu este contrară principiului egalității atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

De altfel, egalitatea în fața legii presupune ca la situații juridice identice să se aplice același tratament. Or, motivarea autorului în sensul existenței unei identități de premisă între infracțiunea de delapidare și cea de înșelăciune, ambele cu consecințe deosebit de grave, nu poate fi primită, întrucât faptele antisociale astfel reglementate au în vedere un comportament antisocial diferit. Împrejurarea că pot fi sancționate cu aceleași limite de pedeapsă nu atrage eo ipso o unică identitate a naturii juridice a celor două infracțiuni, care la rândul ei să determine același tratament juridic (prin aceasta înțelegându-se și procedura de judecată referitoare la instanța de judecată competentă să judece fondul).

Totodată, părțile au posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către judecătorii. De asemenea este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul național poate introduce sau elimina, în funcție de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, gradele de jurisdicție pe care le consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaționale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicție sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.

De asemenea, susținerea autorului excepției potrivit căreia în calea de atac a recursului nu beneficiază de toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât nu are posibilitatea de a beneficia de întregul regim probator, inclusiv proba cu martori, nu poate fi primită, deoarece prin

art. XVIII pct. 47 din Legea nr. 202/2010

s-a modificat art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 385^9, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanța de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situația în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părților la un proces echitabil". Prin urmare, o astfel de cale de atac are valențele unui veritabil apel, diferența fiind numai terminologică.

În sfârșit, Curtea mai constată că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din același protocol, potrivit căruia, dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune de către o instanță de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicție superioară poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, sens în care Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că solicitarea autorului excepției, exprimată în ședința publică, de a se analiza constituționalitatea textului legal criticat și sub aspectul încălcării art. 15 alin. (2) din Constituție, este inadmisibilă. Astfel, motivarea excepției, prin indicarea textelor constituționale invocate, trebuie să fie făcută chiar prin actul de sesizare a Curții, pentru a fi posibilă exercitarea controlului de constituționalitate, deci în momentul ridicării excepției de neconstituționalitate în fața instanței de judecată. Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe numai în limitele sesizării. Or, din motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost ridicată, rezultă că, în opinia autorului acesteia, prin textul de lege criticat au fost încălcate prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 și art. 53 din Legea fundamentală. În consecință, invocarea în susținerea excepției a unor dispoziții constituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței de judecată care a sesizat Curtea cu excepția de neconstituționalitate, contravine atât dispozițiilor art. 10 alin. (2) și

art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cât și celor ale art. 146 lit. d) din Constituție. În consecință, potrivit jurisprudenței Curții, invocarea în susținerea excepției a prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității este inadmisibilă (A se vedea în acest sens

Decizia nr. 389 din 13 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010,

Decizia nr. 63 din 25 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 14 februarie 200 7, și

Decizia nr. 349 din 18 aprilie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 mai 2006).

2. În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) și e) din Codul de procedură penală, Curtea constată că pe rolul instanței de drept comun sau făcut cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor de delapidare și fals material în înscrisuri sub semnătură privată, sens în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 397 din 25 mai 2011 a Judecătoriei Sectorului 2. Împotriva acestei sentințe autorul excepției a formulat recurs în cadrul căruia a invocat prezenta excepție de neconstituționalitate.

Așa fiind, Curtea constată că prevederile criticate referitoare la sentințele pronunțate de tribunalele militare ori deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel și Curtea Militară de Apel nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Pe cale de consecință, ținând seama de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora aceasta decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate care au legătură cu soluționarea cauzei, Curtea urmează a respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) și e) din Codul de procedură penală ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 3.463/300/2009 (2.214/2011) al Curții de Apel București - Secția I penală.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^1 alin. 1 lit. b) și e) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 5 iulie 2012.