Decizia nr. 1/1993

Articolul 5

din Legea nr. 15/1990

prevede textual ca "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă poseda, folosește și dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu..."

Articolul 20

alin. 2 din această lege prevede, de asemenea, ca "Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia..."

Articolul 35

din Legea nr. 31/1990

privind societățile comerciale arata ca "bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia".

Fața de cele arătate, este clar ca bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale sunt proprietate privată și nu proprietate publică.

Când este vorba de proprietate privată, ea este ocrotită egal, indiferent de titular (stat, persoana juridică ori persoana fizica), conform art. 41 alin. (2) din Constituție.

Ca atare, sustragerile din proprietatea privată - chiar dacă aceasta ar aparține statului - nu mai pot fi calificate furt din "avutul obștesc", aceste notiuni urmând să se aplice doar proprietății publice, definită de art. 135 alin. (4) din Constituție.

Procuratura Generală, în recursul sau, susține ca trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obștesc astfel: "Prin termenul obștesc se înțelege tot ce interesează organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășoară o activitate utila din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii".

Este de observat ca noțiunea de avut obștesc, în sensul în care a fost delimitata în practica judiciară anterioară, cuprinde nu numai bunurile organizațiilor de stat, ci chiar ale celor care desfășoară o activitate utila din punct de vedere social. Au fost incluse aici până și bunurile asociațiilor de locatari și societăților comerciale, cu motivarea că desfășoară o activitate utila și pe plan social.

Fața de prevederile art. 41 și ale art. 135 din Constituție, termenul de avut obștesc nu mai poate fi înțeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Eliminarea completa a protecției penale speciale mai riguroase a bunurilor ce formează obiectul proprietății publice încalcă prevederile constituționale, deoarece aceste bunuri sunt inalienabile. Lipsa unor măsuri de protecție sporită a proprietății publice în actualul stadiu al economiei noastre de tranzitie poate avea efecte profund păgubitoare.

De aceea, prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obștesc trebuie înțeles, în lumina Constituției, ca aplicându-se bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Cat privește cea de a doua problema b) - legată de stabilirea termenului de 30 noiembrie 1993 pentru a da Paramentului posibilitatea modificării dispozițiilor din Codul penal, care contravine art. 41 alin. (2) din Constituție, cu mențiunea ca, dacă până la termenul stabilit nu se produc modificările menționate, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-și producă efectele abrogarea acestora, iar până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 1 decembrie 1993, dispozițiile în cauza urmează să se aplice - Plenul Curții Constituționale considera ca o asemenea soluție pune în discuție fundamentarea sa constituțională.

Se retine ca aceasta soluție este contradictorie. Din moment ce dispozițiile din Codul penal privind răspunderea penală în cauzele ce privesc avutul obștesc sunt declarate neconforme cu Constituția, aplicarea acestora, încă o perioadă de timp, este evident, în contradictie cu abrogarea lor.

În primul rând, trebuie subliniat ca nici un text de lege nu da Curții Constituționale dreptul sa dea dispoziții Parlamentului sa modifice anumite texte de lege, pentru ca aceasta ar contrazice principiul separației puterilor.

În al doilea rând, este cel puțin de neinteles ca, pe de o parte, să se constate ca anumite texte de lege sunt abrogate, încă de la data intrării în vigoare a Constituției - 8 decembrie 1991 -, și, pe de altă parte, să se declare aplicabilitatea acestora până la 30 noiembrie 1993. Din momentul în care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecătorească nu poate prelungi existenta lui.

Soluția propusă nu se sprijină, asadar, pe Constituția în vigoare. Atunci când Constituția, prin art. 123 alin. (1), stabilește ca justiția se înfăptuiește în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este și rămâne în vigoare prin voința legiuitorului. Justiția nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresă s-a realizat printr-un text constituțional și care a fost constatată oficial de către Curtea Constituțională. În speta, rolul constituțional al Curții este de a constata dacă dispozițiile din Codul penal au fost sau nu abrogate și deci sa dispună aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără indoiala ca autoritățile publice care au funcții în legiferare trebuie să se implice, dar aceasta implicare este o problemă în care numai ele decid, în condițiile prevăzute de Constituție. Implicarea Curții Constituționale în domeniul legiferarii (în afară situațiilor prevăzute de art. 144 lit. a), b) și h) din Constituție) și al politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune în competența altor autorități statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competența legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constituțională și-ar aroga abuziv atributia de a prelungi în timp efectele unor dispoziții legale abrogate, incalcand regulile de competența și echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispozițiile constituționale.

Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituție). Curtea Constituțională nu-l poate obliga la o anumită activitate, oricât de importanța ar fi problema cuprinsă într-o decizie.

În speta, fiind vorba de dispoziții penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluții sunt imprevizibile, putându-se crea situații ireparabile juridic și moral prin aplicarea unei legislații penale abrogate.

Atunci când Constituția a vrut să permită autorităților sa stabilească chiar ele intrarea în vigoare a unei legi după un anumit termen, ea a făcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.

Fața de cele reținute mai sus, Plenul Curții Constituționale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, președinte, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu și Victor-Dan Zlatescu

DECIDE:

1. Dispozițiile din Codul penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt abrogate parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

2. Deciziile Curții Constituționale pronunțate cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituționale și legale privind publicarea și comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se aplice.

Definitivă.

Pronunțată în ședința Plenului Curții Constituționale din ziua de 7 septembrie 1993.

Decizia se comunică Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE

CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof.dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

FLORENTINA GEANGU

OPINIE SEPARATĂ

Nu putem subscrie opiniei majorității judecătorilor Curții Constituționale, exprimată în decizia de interpretare de mai sus, care imbratiseaza soluțiile din deciziile de fond și ale opiniei separate la decizia pronunțată în recurs, pentru motivele expuse în Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993, la care adaugam următoarele considerente:

1. Noțiunea penală de avut obștesc are un caracter unitar, definind obiectul unei protecții penale speciale. Între notele de conținut și gradul de extensie ale acestei notiuni exista o legătură indisolubila, astfel încât modificarea unor elemente de conținut sau, după caz, a sferei de cuprindere nu poate să nu conducă la modificarea notiunii insesi.

Ca atare, restrangerea notiunii de avut obștesc numai la bunurile ce formează proprietatea publică constituie o modificare a acestei notiuni, nu numai în ceea ce privește gradul de extensie, dar și în ceea ce privește notele de conținut, numeroase aspecte din cele vizate de art. 145 din Codul penal rămânând fără obiect.

De vreme ce noțiunea de avut obștesc este reglementată prin lege, modificarea ei înseamnă modificarea legii, ceea ce este de competența exclusiva a Parlamentului, "unica autoritate legiuitoare a tarii", potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție. De aceea, Curtea Constituțională, interpretând ca noțiunea de avut obștesc urmează să se aplice numai la bunuri ce formează obiectul proprietății publice, s-a substituit legiuitorului în reglementarea represiunii penale.

Singura soluție spre a se evita aceasta substituire este constatarea ca dispozițiile din Codul penal referitoare la avutul obștesc sunt abrogate în întregime, din moment ce noțiunea de avut obștesc, prin efectele sale privind protecția proprietății private, este contrară art. 41 alin. (2) din Constituție. Aceasta nu înseamnă extinderea efectelor abrogării, ci este consecința caracterului unitar al notiunii de avut obștesc, evocat mai sus, care face imposibila distingerea efectelor ce intra sub incidența art. 41 alin. (2) din Constituție de celelalte efecte fără a se modifica astfel noțiunea de avut obștesc.

Susținerea potrivit căreia aplicarea notiunii de avut obștesc la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice se întemeiază pe caracterul inalienabil al acestor bunuri, consacrat de art. 135 alin. (5) din Constituție, nu se justifica. Aceasta dispoziție nu are decât semnificatia de a interzice înstrăinarea bunurilor și nu implica, în mod automat, o represiune penală mai aspra. Nimic nu poate opri însă legiuitorul sa stabilească o astfel de represiune pentru bunurile proprietate publică în ansamblul lor sau numai pentru anumite categorii, dar nu revine Curții ca, pe cale de interpretare, sa stabilească un asemenea regim juridic. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferita și pentru anumite categorii de bunuri private, fără însă a face distincția după cum ele aparțin statului sau altor subiecte. De aceea, distincția dintre proprietatea publică și proprietatea privată, care se face în decizia de interpretare, este irelevanta în ceea ce privește constituționalitatea regimului represiunii penale, în general.

Pe cale de consecința, intervenția legiuitorului este inevitabila.

2. Curtea Constituțională, în calitate de garant al supremației Constituției, exercitandu-și atribuțiile, nu poate face abstractie de prerogativele Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare. Aceasta impune obligația Curții de a veghea ca prin soluția data, într-un litigiu de contencios constituțional, sa nu se creeze o situație și mai grava de neconstituționalitate. Prin abrogarea imediata a dispozițiilor din Codul penal referitoare la avutul obștesc se creează o asemenea situație, ținând seama de contextul actual de creștere a corupției și a infractionalitatii. În plus, Parlamentul este pus în fața unui fapt împlinit, incalcandu-i-se dreptul de a acționa în deplina libertate, potrivit opțiunii sale politice.

Stabilirea unui termen înăuntrul legiuitorul să se poată pronunța nu are în nici un fel semnificatia de a-l obliga la o anumită activitate, ci de a-i oferi un instrument juridic care să-i permită să-și exprime, fără nici o ingradire, voința sa în domeniul politicii penale. Procedând în acest fel, Curtea nu numai că nu-și încalcă regulile de competența, dar are un rol activ în asigurarea echilibrului constituțional al puterilor în stat.

A interpreta ca art. 145 din Constituție exclude posibilitatea de a se stabili un asemenea termen, înseamnă a adauga la Constituție. Art. 145 alin. (2) din Constituție prevăzând ca deciziile Curții produc efecte numai pentru viitor, interzice efectele retroactive și nu posibilitatea de a stabili un termen de la care aceste efecte se vor produce. De aceea, un asemenea termen, când exista situații de genul celor arătate, este justificat, fapt confirmat, în cauzele privind avutul obștesc, și de inițierea de către Guvern, în cadrul termenului stabilit prin Decizia Curții Constituționale nr. 38/1993, a unui proiect de lege pentru modificarea Codului penal.

Nu exista nici o contradictie între abrogare și stabilirea unei date de la care abrogarea urmează să-și producă efectele. În aceasta ipoteza, logic, abrogarea intervine la data stabilită de Curte și nu la data publicării deciziei, dacă între timp, legiuitorul nu a hotărât altfel. Este ca și cum Curtea Constituțională s-ar fi pronunțat la termenul respectiv, fără a-i rapi, însă, legiuitorului posibilitatea de a se pronunța între timp. De aceea, a susține ca pe acest interval se aplică o lege abrogată și, în acest fel, s-ar contraveni art. 123 alin. (1) din Constituție, este inexact.

Soluția de stabilire a unui termen de la care să se producă efectele deciziei nu lezeaza drepturile cetățenilor care, potrivit

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , au posibilitatea sa ceara rejudecarea cauzelor sau, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, aplicarea legii mai favorabile.

3. Constituția și legea organică a Curții Constituționale nu reglementează tipurile de decizii pe care le poate pronunța Curtea, în cadrul controlului de constituționalitate, iar Codul de procedură civilă, aplicabil în completare, potrivit

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , nu oferă nici el soluții exhaustive. Aceasta situație legislativă nu poate împiedica Curtea ca, în spiritul Constituției și al legii sale organice, sa pronunțe un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care, în speta data, este de natura să contribuie la asigurarea supremației Constituției ca un întreg și nu a unui text izolat, la evitarea unei situații care s-ar îndepărta și mai mult de exigențele legii fundamentale și care să nu afecteze funcția de legiferare a Parlamentului. Asemenea soluții se regăsesc și în practica altor curți constituționale europene.

De altfel, Curtea Constituțională a României a mai pronunțat tipuri de decizii care nu sunt reglementate în mod expres, dar care s-au impus în cauzele respective, cum sunt cele de interpretare a conformitatii unor dispoziții legale cu prevederile Constituției (Decizia nr. 1 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992, Decizia nr. 19 de 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993 și Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993).

Procesul de confruntare a dispozițiilor legale atacate în fața Curții cu prevederile Constituției, în vederea asigurării supremației acesteia, mai ales atunci când este vorba de legi anterioare Constituției, impune deci și soluții noi, care nu se regăsesc în cauzele obișnuite aflate pe rolul instanțelor judecătorești. O asemenea soluție o reprezintă și Decizia nr. 38/1993, al carei scop a fost acela de a concilia exigențele controlului de constituționalitate cu prerogativele legislative ale Parlamentului.

4. Ținând seama de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, potrivit cărora "...Interpretarea data de plen cu votul majorității judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată.", semnatarii prezentei opinii separate nu mai au posibilitatea sa o mențină în cadrul completelor de judecată din care vor face parte, în vederea soluționării unor cauze cu același obiect.