Decizia nr. 1/1995

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 30 noiembrie 1994, de către un grup de 28 de senatori, iar la data de 2 decembrie 1994, de către un grup de 66 de deputați, cu privire la neconstituționalitatea Legii privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 privind instituirea unei taxe de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecției sociale, lege adoptată atât de Senat, cît și de Camera Deputaților la 28 noiembrie 1994.

Deliberind asupra acestei sesizări, în ședința din 14 decembrie 1994, Plenul Curții Constituționale a ajuns la concluzia ca sesizarea parlamentarilor este intemeiata, declarind legea neconstitutionala, prin Decizia nr. 139 *), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994.

Ulterior datei publicării acestei decizii, atât în ședința Camerei Deputaților din 27 decembrie 1994, cît și prin mass-media, ministrul pentru relația cu Parlamentul, ministrul finanțelor, cît și purtatorul de cuvint al Guvernului, au precizat ca autoritățile administrative din sistemul vamal vor percepe, în continuare, taxa de trecere a frontierei, întrucît Guvernul interpretează ca Ordonanța Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 produce efecte juridice pe mai departe.

După cum reiese din luarile de cuvint ale membrilor Guvernului în ședința Camerei Deputaților din 27 decembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 282 din 6 ianuarie 1995, Guvernul apreciază, în esenta, ca decizia Curții Constituționale prin care se declara o lege de aprobare a unei ordonanțe ca neconstitutionala nu produce nici un efect juridic asupra ordonanței. Prin urmare, în cazul concret, în optica Guvernului, Ordonanța Guvernului nr. 50/1994 va continua să se aplice până când Parlamentul va reexamina legea declarata neconstitutionala, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție.

PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE,

având în vedere ca prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarata, pentru prima oara în practica Curții Constituționale, neconstitutionala o lege de aprobare a unei ordonanțe, iar poziția Guvernului ridica o problemă de principiu, ce pune în discuție prevederile Constituției, în realizarea scopului Curții de a garanta suprematia Constituției, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, retine următoarele:

1. Constituția României reglementează în art. 107, coroborat cu art. 114, instituția delegării legislative, iar în titlul V art. 140-145, instituția contenciosului constituțional, sub forma unui grup special - Curtea Constituțională. De principiu, o interpretare sistematica a Constituției conduce la concluzia că nu se poate interpreta un text consacrat instituției delegării legislative, facindu-se abstractie de un text consacrat instituției contenciosului constituțional. Interpretarea riguroasă a Constituției trebuie să ducă la realizarea ratiunii de a fi a celor două instituții.

2. Instituția delegării legislative urmărește sa rezolve anumite probleme de politica legislativă, deci de legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanțe. În acest scop, Guvernul înaintează uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituție "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Asadar, legiuitorul constituant a admis ca și Guvernul, organ al Executivului, să fie investit, de către Parlament, în anumite condiții, cu atribuții ce vizează funcția legislativă, specifică Parlamentului. Orice judecata asupra regimului delegării legislative și a efectelor deciziei Curții Constituționale trebuie să plece de la ideea ca puterea Guvernului de a emite ordonanțe este o putere delegată și nu o putere proprie. Constituția României, spre deosebire de alte constituții ce consacra instituția delegării legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), ca "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tarii".

Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituție, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Pe de altă parte, în alin. (3) al aceluiași articol se stabilește ca Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanțele să-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanțele pe care le-a emis, în limitele delegării legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea ordonanțelor spre aprobare, aceasta operațiune juridică, cum se menționează în același text al Constituției, se face "potrivit procedurii legislative", iar prima faza a procedurii legislative, cum se stipulează în art. 73 din Constituție, este inițiativa legislativă. Conform alin. (3) al art. 73, "Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere", ceea ce, logic, trebuie admis ca se întâmplă și în ipoteza la care se referă art. 114 alin. (3) din Constituție.

Inițiativa legislativă a Guvernului, de data aceasta, este circumstantiala, ea vizind, de fapt, ordonanța pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezultă ca întreaga dezbatere parlamentară este, în fond, o dezbatere asupra textului ordonanței, Parlamentul putind, potrivit principiului consacrat de art. 58 și prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituție, sa aprobe în întregime textul ordonanței, sa-l aprobe cu modificări, cum s-a și intimplat în cazul Ordonanței Guvernului nr. 50/1994, sau sa respingă ordonanța în întregime. Asa fiind, nu se poate admite ca întreaga dezbatere parlamentară, precum și votul Camerelor, vizează numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, și nu ar viza și ordonanța. Dovada este faptul ca legea care se adoptă nu are o denumire ce face abstractie de ordonanța, dimpotriva, aceasta este intitulata "Lege pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr....din....", cum este și cazul legii declarate neconstitutionala de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994.

Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanțele, vizează deci faptul ca spre deosebire de proiectele de legi obișnuite, care propun spre reglementare relații sociale noi, proiectul legii de aprobare a ordonanței propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul abilitarii, care sunt de domeniul legii ordinare și care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituție, produc efecte de la publicarea ordonanței în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanței se produc până la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, data de la care se va aplica legea, afară de cazul în care legea de aprobare a ordonanței a fost declarata neconstitutionala înainte de promulgare, când efectele ordonanței încetează pe data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

După depunerea ordonanțelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-a intrat în procedura legislativă, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de către Parlament, atacarea legii ca neconstitutionala potrivit art. 144 lit. a) din Constituție sau, dacă nu este cazul, promulgarea și publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizează însă nu numai articolul unic al legii de abilitare, ci și dispozițiile ordonanței care a fost supusă aprobării, ce constituie substanța legii.

3. Ideea supremației Constituției este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voința politica de a garanta efectiv aceasta suprematie prin intermediul jurisdicției constituționale. Nu intimplator, deci, Constituția din anul 1991 a înființat în România Curtea Constituțională. Rolul sau de garant al supremației Constituției este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol Curtea Constituțională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independenta față de orice alta autoritate publică și supunindu-se numai Constituției și legii sale organice [ art. 1 alin. (1) și (2) ].

Constituția stabilește în art. 144 atribuțiile Curții Constituționale, între care figurează: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției (lit. a); controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepții, ridicate în fața instanțelor judecătorești de către părți sau instanța, din oficiu, și vizind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor (lit. c).

Controlul de constituționalitate nu este o frina în calea democrației, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorității parlamentare și cetățenilor sa vegheze la respectarea dispozițiilor Constituției, constituind o contrapondere necesară față de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera și spiritul Constituției.

Legitimitatea democratica a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constitutionali exclusiv de către autorități constituționale alese direct de popor (Camera Deputaților, Senatul, Președintele României). Asa fiind, este fireasca participarea Curții Constituționale - în formele determinate de Constituție - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituțională este însă constrinsa de unele cerințe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui legiuitorului, și de unele cerințe interne, deoarece soluțiile sale trebuie justificate prin rationamente juridice.

Controlul constituționalității se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constata neconstituționalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autoritățile publice, cetățenii și persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabila a doctrinei constituționale asimilează aceste decizii cu actele având forta legii. Aceasta concluzie poate fi ușor desprinsa dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situații ale controlului de constituționalitate:

a) decizia prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate face ca legea sau ordonanța declarata neconstitutionala ori textul din cadrul lor sa nu se mai aplice, ca și cum ar fi abrogate prin lege;

b) admiterea sesizării de neconstituționalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face textele declarate neconstituționale inaplicabile și obliga Camera în cauza sa reexamineze aceste dispoziții pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției [ art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ];

c) decizia prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate a unei legi înainte de promulgare are și ea efect obligatoriu general, neputind fi ignorata de nimeni, dar are și doua efecte specifice. Unul, intilnit și în legislația altor tari, este imediat și se adresează Președintelui României, obligându-l sa nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, intilnit în forme asemănătoare doar în Polonia și Portugalia, se adresează Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție, legea se trimite spre reexaminare acestuia și dacă este adoptată în aceeași forma, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. Nici Constituția și nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în care Camerele sa reexamineze legea, iar practica constituțională de până acum - care evidențiază ca legea declarata neconstitutionala prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminata nici până în prezent -, poate duce la concluzia ca Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea, ci își poate însuși, în mod tacit, poziția Curții Constituționale. Dacă totuși Camerele reexamineaza legea pentru a o pune de acord cu Constituția, desigur ca decizia Curții este obligatorie și Parlamentul va trebui sa modifice textul în sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeași forma, fără a se întruni votul calificat cerut de art. 145 alin. (1), ar conserva neconstituționalitatea. Numai în măsura în care legea ar fi adoptată în aceeași forma, cu majoritatea stabilită de acest text, obiecția de neconstituționalitate ar fi înlăturată. Este de observat ca majoritatea cerută de art. 145 alin. (1) este și cea necesară pentru revizuirea Constituției, iar adoptarea legii cu aceasta majoritate se impune Curții și obliga pe Președinte sa o promulge. Până atunci, însă, ordinea constituțională este stabilită prin decizia Curții și nu poate fi ignorata;

d) decizia prin care se constata neconstituționalitatea inițiativei de revizuire a Constituției are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituție.

Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curții Constituționale, jurisprudenta acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare și de aplicare a legilor și a ordonanțelor Guvernului, precum și de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului.

4. Aplicind considerentele de mai sus privind delegarea legislativă și rolul Curții Constituționale în procesul legislativ, la situația concretă care a determinat pronunțarea acestei decizii, este de reținut ca Plenul Curții Constituționale considera ca are competența de a adopta prezenta decizie, în temeiul art. 144 lit. a) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1 și art. 3 din Legea nr. 47/1992. Pronunțarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curții Constituționale nr. 139/1994, pronunțată în temeiul art. 144 lit. a) și declarata obligatorie de către art. 145 alin. (2) din Constituție. Constatind ca, potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 48/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, al carei scop este garantarea supremației Constituției, precum și ca, în conformitate cu art. 3 din aceeași lege, competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituție, Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, apreciază că nu poate rămâne indiferent față de situația de neconstituționalitate creata și este nu numai îndreptățit, ci chiar obligat să se pronunțe.

Pe fond, Curtea Constituțională constata ca, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituție nu face nici o distincție, sunt supuse controlului înainte de promulgare atât legea prin care Guvernul este abilitat sa emita ordonanțe, cît și legea prin care Parlamentul aproba sau respinge ordonanțele emise.

În cazul în care se ataca o lege prin care s-a aprobat o ordonanța a Guvernului, și aceasta a fost declarata neconstitutionala, nu se poate susține ca ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci și conținutul legii, adică dispozițiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanța, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acțiune al Guvernului și a intrat în regimul procedurii legislative, dezbaterea parlamentară vizind textele ordonanței. Faptul ca în dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstitutionala Legea pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o alta concluzie, deoarece este unanim recunoscut, în practica și doctrina, ca puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 și 10), se desprinde cu usurinta faptul ca, pentru declararea legii ca neconstitutionala, Curtea a avut în vedere și art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se ca a instituit o taxa cu valoare de principiu, ce nu mai are un caracter excepțional, legat de aplicarea unei anumite măsuri de protecție socială.

Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu și ordonanța, care își va produce efectele mai departe, nu poate fi reținută, deoarece nu tine seama de exigențele procesului legislativ și nici de distincțiile pe care le face art. 144 din Constituție la lit. a) și c). În temeiul art. 144 lit. c), ordonanțele Guvernului pot fi atacate ca neconstituționale, pe cale de excepție, dar numai până la momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepția a dost admisă și ordonanța declarata neconstitutionala, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În cazul în care, însă, ordonanța nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepția a fost respinsă, neconstituționalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situații fiind în prezenta unei legi de admitere sau de respingere a ordonanței. Dar acest control vizează, astfel cum a arătat, și conținutul legii, adică dispozițiile cuprinse în ordonanța.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanța își produce efectele, independent de legea de aprobare sau de respingere, ar insemna practic ca această lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție, pe conținut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru ca Parlamentul a aprobat ordonanța, deși nu a fost depusa până la împlinirea termenului de abilitare sau deși nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituție, cu privire la cvorumul legal și, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituție și ea nu poate fi reținută. De asemenea, dacă s-ar accepta teza ca ordonanța își produce efectele independent de legea de aprobare care a fost declarata neconstitutionala, ar rezultă ca obiecția de neconstituționalitate se inlatura nu numai prin votarea de către Parlament a legii, în aceeași forma, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, asa cum prevede art. 145 alin.(1) din Constituție, ci și prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarata neconstitutionala, ceea ce ar insemna a adauga la Constituție.

În sfârșit, cum Decizia Curții Constituționale nr. 139/1994 de declarare a neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, și efecte specifice numai pentru Președinte și Parlamentul României, ignorarea ei de către Guvern și aplicarea în continuare a Ordonanței Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv răspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamata România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucura de nici o autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituția stabilește în art. 16 alin. (2) ca nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 51 ca respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Fața de aceste considerente și vazind și dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (3), art. 51, art. 58 alin. (1), art. 73 alin. (1) și (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituție, precum și prevederile art. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Plenul Curții Constituționale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan și Victor Dan Zlatescu,

DECIDE:

1. Decizia prin care Curtea Constituțională declara, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție, o lege ca neconstitutionala este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Dacă legea declarata neconstitutionala este adoptată în aceeași forma cu cel puțin o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, decizia Curții Constituționale își încetează aplicarea.

2. Declararea ca neconstitutionala de către Curtea Constituțională a unei legi de aprobare a unei ordonanțe a Guvernului include și ordonanța la care se referă, aceasta incetind sa mai producă efecte pe data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

3. În cazul în care Curtea Constituțională declara, în temeiul art. 144 lit. a), b) și c) din Constituție, ca inițiativa de revizuire a Constituției, regulamentele Parlamentului, legile și ordonanțele atacate pe cale de excepție sunt neconstituționale, deciziile sale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României.

Deliberarea a avut loc la data de 17 ianuarie 1995 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.

Decizia se comunică Președintelui României, Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

Constantin Burada

OPINIE SEPARATĂ I

1. Decizia emisă este inadmisibila, întrucît instituie o atribuție a Curții Constituționale: interpretarea obligatorie a Constituției față de toate autoritățile publice, independent de soluționarea unei cauze deduse judecații și în lipsa oricărei sesizări.

Atribuțiile Curții Constituționale sunt prevăzute limitativ de art. 144 din Constituție și nici un alt act normativ, în afară unei legi de revizuire a Constituției, nu poate adauga o noua atribuție, deci cu atât mai puțin o decizie a Curții. Limitarea atribuțiilor Curții Constituționale a constituit obiectul dezbaterilor Adunării Constituante din septembrie 1991, care a respins orice modalitate de extindere a atribuțiilor pe care le-a adoptat. În aceste condiții, decizia Curții Constituționale intră în contradictie cu voința Adunării Constituante.

2. Potrivit art. 13 lit. A) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale aceasta poate emite decizii numai în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 144 din Constituție adică, în ce privește controlul constituționalității legilor, exclusiv în scopul soluționării unei obiecții de neconstituționalitate, anterior promulgării sau a unei excepții de neconstituționalitate a unei legi promulgate.

Decizia emisă nu se încadrează în nici una dintre aceste ipoteze legale.

Potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, completele de 3 sau 5 judecători dacă vor să se îndepărteze de la o interpretare juridică continuta într-o decizie a plenului sau a unui complet de judecată se pot adresa plenului spre a da o interpretare obligatorie pentru completele de judecată. Aceasta competența privește exclusiv controlul constituționalității, exercitat în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, se exercită numai la cererea completelor de fond sau de recurs în scopul soluționării unei excepții de neconstituționalitate și are un caracter strict intern, obligativitatea deciziei fiind limitată la completele de judecată ale Curții Constituționale.

Decizia sus-menționată a fost adoptată cu încălcarea Competentei constituționale și regulamentare a Curții Constituționale, deoarece:

- a fost emisă din oficiu, deși unul dintre principiile de funcționare a Curții Constituționale este ca ea se poate pronunța numai la sesizare;

- s-a pronunțat în cadrul constituționalității legilor înainte de promulgare, prevăzut de art. 144 lit. a) din Constituție, deși deciziile de interpretare, potrivit art. 26 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, se pot emite numai în cadrul litigiilor ce au ca obiect soluționarea unei excepții de neconstituționalitate (art. 144 lit. c) din Constituție);

- scopul urmărit este acela de a institui o interpretare a Constituției obligatorie pentru autoritățile publice - prin ipoteza neexistand nici o excepție de neconstituționalitate legată de Ordonanța Guvernului nr. 50/1994 în discuție -, deși potrivit prevederilor regulamentare decizia de interpretare poate fi obligatorie doar pentru completele de judecată.

3. Fața de cele arătate, rezultă ca prevederile art. 145 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru viitor, nu-și găsesc aplicarea în ce privește decizia de interpretare emisă, întrucît aceste dispoziții au în vedere doar deciziile date în temeiul competentei constituționale cu care Curtea Constituțională a fost investită prin art. 144 din Constituție.

În alte regimuri constituționale în care Curțile Constituționale au fost investite cu atributia de a interpreta obligatoriu Constituția, independent de soluționarea unei cauze deduse judecații - ca în Federația Rusa, Ungaria, Slovacia, Bulgaria - aceasta este expres reglementată, stabilindu-se și condițiile de exercitare a acestei atribuții.

4. Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție, reexaminarea legii declarate neconstituționale de către Curte este o atribuție inalienabila a Parlamentului, în sensul că numai acesta are competența sa hotărască, în cadrul procedurii respective, asupra formei finale a legii, iar până la adoptarea hotărârii sale, nici o alta autoritate publică nu este în drept sa modifice legi asa cum a fost adoptat inițial.

Arogându-și dreptul de a decide, printr-o interpretare din oficiu, într-o problemă ce este de competența unei alte autorități publice, în cazul de fața a Parlamentului, Curtea Constituțională a încălcat și principiul separației puterilor, depasindu-și, pe de o parte, competența constituțională și, pe de altă parte, perturbând raportul constituțional dintre Curte și autoritatea legiuitoare singura competența, în cadrul procedurii legislative, de a hotărî asupra încuviințării ordonanței. De aceea decizia este contrară și prevederilor art. 146 și art. 147 privind revizuirea Constituției.

5. Curtea Constituțională fiind o autoritate constituită prin Constituție, atribuțiile sale, actele pe care le poate emite, ca și obligativitatea lor sunt de stricta interpretare. De aceea prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției nu pot constitui temei legal pentru emiterea unei decizii de interpretare obligatorie pentru autoritățile publice, întrucît Constituția nu poate fi apărată prin încălcarea ei.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, întrucît aceasta prevedere legală poate privi numai atribuțiile constituționale ale Curții, înscrise la art. 144.

Precedentul creat prin posibilitatea emiterii, din oficiu, de decizii de interpretare a Constituției, obligatorii pentru autoritățile publice, poate avea consecințe perturbatorii ale ordinii constituționale, contrare rolului și funcțiilor Curții Constituționale în sistemul politic al tarii. Astfel nu ar mai exista nici o limita pentru implicarea Curții în exercitarea competentei constituționale a oricărei autorități publice în afară celor pe care ea însăși înțelege sa și le stabilească. Prin decizia de interpretare emisă, Curtea Constituțională și-a arogat dreptul de a impieta asupra activității Parlamentului. Dar, fiindca decizia emisă instituie o noua competența, nimic nu ar putea sa o împiedice să se implice și în exercitarea competentei constituționale și a altor autorități, cum ar fi a Guvernului, autorităților administrației publice sau a celor judecătorești.

Pentru aceste motive, în lipsa unei dispoziții constituționale, decizia emisă este contrară principiului statului de drept, care, presupune, alături și de alte rigori, respectarea întocmai de către autoritățile publice a competentelor ce le revin. În temeiul acestui principiu, orice act emis cu încălcarea competentei legale a unei autorități publice este nul de drept.

Decizia emisă este contrară și principiului democratic instituit de art. 58 din Constituție, potrivit căruia Parlamentul, fiind organul reprezentativ suprem al poporului, este unica autoritate legiuitoare a tarii.

Judecător,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Judecător,

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

Judecător,

dr. Mihai Constantinescu

OPINIE SEPARATĂ II

1. Neconstituționalitatea interpretării potrivit căreia decizia Curții Constituționale prin care o lege este declarata neconstitutionala are caracter obligatoriu pentru toate subiectele de drept

Potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție, legea declarata ca neconstitutionala este supusă Parlamentului spre reexaminare.

În consecința, decizia de neconstituționalitate a Curții are ca efect continuarea suspendării termenului de promulgare și declararea obligației constituționale de reexaminare a legii. Numai aceste doua consecințe sunt constituționale, iar orice alte urmări, nefiind prevăzute de Constituție, sunt contrare legii fundamentale și deci inadmisibile.

Reexaminarea presupune, prin ipoteza, ca legea nu e desfiintata, fiind absurd să se considere ca Parlamentul reexamineaza o lege inexistenta.

Reexaminarea este obligatorie, deoarece are ca rol punerea de acord a prevederilor legii cu Constituția în raport cu decizia Curții. De aceea, cît timp Parlamentul nu s-a pronunțat, procesul legislativ este încă în curs, prin parcurgerea procedurii de reexaminare. Este semnificativă, în acest sens, situația declarării de către Curte ca neconstituționale a unor dispoziții din regulamentele parlamentare, potrivit art. 144 lit. b) din Constituție. Camerele Parlamentului, în cadrul reexaminarii, trebuie să le pună de acord cu cerințele Constituției. În decizia de interpretare se susține ca, chiar înainte de reexaminare, textele declarate neconstituționale ar fi inaplicabile. Aceasta ar insemna ca activitatea Camerelor legată de dispozițiile declarate neconstituționale sa nu mai fie posibila, indiferent de natura lor, chiar dacă privesc activitatea legislativă. De aceea, în alte regimuri constituționale, cum este în Polonia, s-a prevăzut un termen până la care reexaminarea trebuie să aibă loc. Faptul ca în cadrul procedurii din țara noastră nu exista un termen de acest fel nu poate conduce la concluzia - reținută în decizia de interpretare - ca în fond "Parlamentul nu este obligat sa reexamineze legea", deoarece o asemenea întârziere angajează exclusiv răspunderea pe plan politic a parlamentarilor și forțelor politice ce le reprezintă. De aceea este excesiva și concluzia reținută în aceeași decizie în sensul că până la definitivarea legii în cadrul reexaminarii "ordinea constituțională este stabilită prin decizia Curții".

2. Neconstituționalitatea interpretării referitoare la încetarea efectelor Ordonanței Guvernului nr. 50/1994

Întrucît pe toată perioada de reexaminare, legea de aprobare a Ordonanței Guvernului nr. 50/1994 exista în continuare în forma în care a fost adoptată de Parlament, este contradictoriu să se presupună, asa cum o face decizia de interpretare, ca, deși legea de aprobare a ordonanței exista, ordonanța pe care o aproba a fost desfiintata. Una din două: ori legea de aprobare a ordonanței este desfiintata, ca urmare a declarării sale ca neconstitutionala și atunci, evident, pe cale de consecința, ordonanța pe care a aprobat-o este, la rindul sau, desfiintata, ori legea respectiva nu este desfiintata, urmînd a fi supusă reexaminarii, după cum prevede art. 145 alin. (1) din Constituție și, atunci, nici ordonanța pe care o aproba nu este desfiintata, deoarece altminteri, legea însăși ar fi fără obiect.

În consecința, cît timp legea de aprobare a ordonanței nu a fost infirmata, în cadrul procedurii de reexaminare, ordonanța nu poate fi considerată ca desfiintata. Nu s-ar putea susține nici ca aplicarea ei este suspendată, până la reexaminarea legii, deoarece aceasta ar fi, de asemenea, contrar legii de aprobare, a carei existenta depinde exclusiv de legiuitor și a carei desființare sau readaptare urmează a se face în cadrul procedurii de reexaminare. Din alt punct de vedere, inaplicabilitatea unei ordonanțe ca urmare a constatării, de către Curtea Constituțională, a caracterului sau neconstitutional este posibila numai în cadrul atributiei prevăzute de art. 144 lit. c) din Constituție, prin soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, deoarece, în acest caz nemaiexistând obligația de reexaminare, sunt incidente exclusiv prevederile art. 145 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii pentru viitor.

Decizia de interpretare, însă, deși se întemeiază pe prevederile art. 144 lit. a) din Constituție, referitoare la controlul anterior promulgării, preia soluția specifică atributiei prevăzute de art. 144 lit. c) din Constituție privind controlul posterior, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate. Aplicindu-se o modalitate specifică controlului posterior, privind excepțiile de neconstituționalitate, la controlul preventiv, înaintea promulgării, prin decizia de interpretare s-a adoptat o soluție conceptual inadmisibila, întrucît controlul preventiv se supune unor reguli cu totul diferite de cel posterior, care privește excepțiile de neconstituționalitate. Aceasta soluție este neconstitutionala și sub aspectul efectelor, întrucît presupune suspendarea sub condiție a aplicării unei legi - ordonanța fiind din acest punct de vedere similară legii - și anume ca legea de aprobare sa nu fie reconfirmata de Parlament potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție. Aceasta noua modalitate - suspendarea sub condiție a aplicării unei legi de către Curtea Constituțională - este neconstitutionala, nu numai fiindca nu este prevăzută de Constituție dar și, mai ales, deoarece Curtea, depasindu-și statutul sau, exercita astfel, o funcție specifică de legiuitor. Curtea ar insemna sa nu mai fie doar un garant al supremației Constituției, ci și o Camera legiuitoare, cu o putere mai mare chiar decît a Camerelor parlamentare, întrucît efectele - ca legiuitor al deciziilor sale - nu ar mai fi supuse promulgării.

Decizia de interpretare constituie și o impietate asupra competentei legislative a Parlamentului în ce privește adoptarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanței.

Potrivit art. 114 alin. (5) din Constituție, aprobarea sau respingerea ordonanțelor se face prin lege. De aceea, atât timp cît nu a intervenit o lege, ordonanța nu poate fi considerată ca aprobată sau respinsă, desigur dacă, între timp, nu a devenit caducă și, deci ea este aplicabilă. Asa cum s-a arătat, decizia de neconstituționalitate nu are ca efect desființarea legii și nici nu poate avea acest efect din moment ce legea respectiva este supusă reexaminarii.

Cu încălcarea prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituție, decizia de interpretare, substituindu-se Parlamentului, a statuat ca ordonanța este inaplicabila, deși nu a intervenit o lege de respingere, numai legiuitorul putind, în cadrul procesului legislativ, sa desfiinteze ordonanța și, astfel sa curme aplicarea ei, la data când, fiind promulgată, legea de respingere este publicată în Monitorul Oficial al României.

Prin decizia Curții Constituționale se ajunge astfel la înlocuirea dezbaterii parlamentare între forțele politice ce se opun ordonanței, reprezentate de semnatarii obiectiei de neconstituționalitate - U.D.M.R., P.D. etc. - și cei care au votat legea.

3. Nelegalitatea interpretării potrivit cu care toate deciziile date în temeiul art. 144 lit. a), b) și c) din Constituție, indiferent de natura controlului, sunt obligatorii de la publicarea lor în Monitorul Oficial a României

Dacă, în ce privește deciziile emise în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție privind soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, interpretarea data este conformă prevederilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în ce privește deciziile date în temeiul art. 144 lit. a) și b) din Constituție, interpretarea data este contrară art. 20 alin. (2) și art. 22 alin. (3) din această lege. Potrivit acestor texte, atât la controlul anterior promulgării legilor, cît și la controlul regulamentelor Camerelor, deciziile de neconstituționalitate se comunică înaintea publicării și produc efecte din momentul primirii lor la cele două Camere ale Parlamentului. În caz contrar, ar insemna ca intirzierea publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României să fie o cauza de suspendare a declasarii procedurii de reexaminare de către Parlament.

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

Judecător,

dr. Mihai Constantinescu