Decizia nr. 38/1995

Victor Dan Zlatescu - președinte

Ion Filipescu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Radu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993, invocată de pârâtul Petre Carp în Dosarul nr. 5.391/1993 al Tribunalului Municipiului București, Secția a III-a civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 29 martie 1995 și sunt consemnate pe larg în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a permite părților să depună note scrise, a aminat pronunțarea la data de 5 aprilie 1995.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata:

Tribunalul Municipiului București, Secția a III-a civilă, a sesizat Curtea Constituțională, prin Încheierea de la data de 5 iulie 1994, pronunțată în Dosarul nr. 5.391/1993, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993, invocată de pârâtul Petre Carp. Acesta a depus la dosar concluzii scrise prin care motiveaza excepția.

Opinia instanței cu privire la aceasta excepție este ca ea nu este fondată.

În vederea soluționării excepției, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate nu este intemeiata, deoarece textele art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993, criticate ca aducind o restringere a drepturilor părintești, nu contravin dispozițiilor art. 49 din Constituție, care, în alin. (1), reglementează situațiile când poate interveni o restringere a exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, prin care și apărarea drepturilor cetățenilor, iar în alin. (2) prevede că restrîngerea unui drept sau a unei libertăți trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că nu poate atinge însăși existenta dreptului sau a libertății. În acest sens, se considera ca prevederile art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993 au fost adoptate tocmai în vederea realizării protecției speciale a copiilor, în conformitate cu art. 45 din Constituție, precum și cu Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1959, și cu dispozițiile Convenției cu privire la drepturile copilului, ratificată și de România.

Senatul și Camera Deputaților nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinînd excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, punctul de vedere al Guvernului, raportul efectuat în cauza, dispozițiile art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993, precum și prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit c) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 47/1992, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Susținerea pârâtului ca art. 1 din Legea nr. 47/1993, potrivit căruia minorul aflat în situațiile prevăzute de lege poate fi declarat ca abandonat de către părinții săi, dacă dezinteresul acestora s-a manifestat mai mult de 6 luni, ar încalcă dispozițiile art. 49 alin. (1) din Constituție, conform cărora exercițiul anumitor drepturi sau libertăți poate fi restrîns numai prin lege și numai dacă se impune pentru realizarea unor obiective majore anume determinate, este neîntemeiată.

Textul respectiv aduce, desigur, o restringere a drepturilor părinților. Aceasta restringere însă se înscrie în cadrul determinat de art. 49 din legea fundamentală, deoarece, pe de o parte, ea se realizează prin lege, iar pe de altă parte, pentru ca ea se înscrie în rindul măsurilor destinate realizării unora dintre obiectivele avute în vedere de Constituție: ocrotirea sănătății și moralei publice, precum și a drepturilor cetățenilor, în cazul de fața al copilului. Fapta părintelui care își abandoneaza copilul nu numai ca este blamabila din punct de vedere moral, reprezentind o grava atingere adusă moralei publice, dar poate fi, în același timp, dăunătoare pentru sănătatea și chiar pentru viața copilului lipsit de îngrijirea părintească.

Cazurile de forta majoră, invocate de pârât, în justificarea abandonului nu sunt de natura sa conducă la o alta soluție, deoarece art. 1 din Legea nr. 47/1993 instituie o simpla prezumție relativă de desistare de la exercițiul drepturilor părintești, ceea ce rezultă și din prevederile alin. 2 din același articol, care stabilesc ca dezinteresul trebuie să fie imputabil părintelui. Dacă dezinteresul nu este imputabil acestuia, cum ar fi în situațiile de forta majoră, prezumția amintita nu mai operează. Tot astfel prezumția poate fi rasturnata, dacă părintele reia legăturile cu copilul sau, în termenul legal, dovedind ca intenționează să-și îndeplinească îndatoririle părintești.

Prin aceasta, prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 47/1993 se dovedesc a fi în conformitate cu Constituția României. De altfel, ele trebuie apreciate ca fiind în completa concordanta și cu Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1959, precum și cu prevederile Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului, ratificată de țara noastră la 28 septembrie 1990, potrivit cărora interesele majore ale copilului trebuie să reprezinte un criteriu esențial de politica legislativă a statelor. Potrivit art. 19 din aceasta convenție, statele sunt autorizate sa ia toate măsurile legislativ-administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenta, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijența, ori de rele tratamente.

Prevederile convenției se impun legiuitorului, deoarece, potrivit art. 20 din Constituție, reglementările constituționale referitoare la drepturile omului vor fi aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte, ale căror dispoziții au prioritate față de legea interna.

În spiritul acestor acte internaționale, potrivit art. 45 din Constituție, copiii și ținerii se bucura de un regim special de protecție și de asistența pentru realizarea drepturilor lor.

Textul art. 1 din Legea nr. 47/1993 nu contravine principiilor constituționale nici sub aspectul alin. (2) al art. 49 din legea fundamentală, care precizează ca restrîngerea prin lege a drepturilor sau a libertăților nu trebuie să aducă atingere existenței drepturilor sau libertăților.

În ipoteza textului, părintele însuși este cel care a renunțat, în fapt, la dreptul sau, abandonând copilul.

În acest sens, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 47/1993 prevede că "prin dezinteres se înțelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existenta unor raporturi părintești normale".

În cumpana dintre drepturile copilului și cele ale părintelui, dintre interesele acestora, conform art. 45 din Constituție, legea conferă prioritate celor dintii.

Criticile referitoare la art. 6 din Legea nr. 47/1993 sunt, la rindul lor, neintemeiate.

Trebuie reținut ca restrîngerea drepturilor părintești pe care o prevede legea nu este ireversibila, deoarece art. 6 stabilește ca instanța competența poate decide oricând, la cererea unuia sau a ambilor părinți, redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului.

Faptul ca aceste dispoziții nu se mai pot aplica în cazul în care copilul a fost adoptat în condițiile legii decurge, pe de o parte, din aceea ca, abandonând copilul, părintele firesc s-a privat singur de posibilitatea de a consimți la adopție, iar pe de altă parte, din împrejurarea ca adoptia, potrivit convenției internaționale menționate și Codului familiei, se face în interesul exclusiv al copilului și desfacerea adopției, astfel cum prevede art. 81 din acest cod, poate avea loc numai dacă este în interesul adoptatului.

Este de observat ca prevederile art. 6 din Legea nr. 47/1993 fac, într-un sens, dubla întrebuințare cu cele ale art. 109 din Codul familiei, potrivit cărora părintele poate fi decăzut din drepturile părintești, dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este afectată prin exercitarea abuzivă a acestora. Dacă art. 6 din lege ar fi eliminat, art. 109 din Codul familiei și-ar continua aplicarea, fără beneficiul termenului de 6 luni pe care îl prevede legea.

S-a mai susținut ca textul art. 1 din lege, stipulind un "termen de prescripție" de 6 luni, creează o bresa în sistemul unitar al dreptului român, abătându-se de la termenul general de prescripție, ceea ce ar fi susceptibil de a atrage intervenția Curții Constituționale.

Susținerea trebuie înlăturată, deoarece Curtea Constituțională este competența să se pronunțe doar asupra compatibilitatii cu Constituția a legilor și ordonanțelor, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorităților legiuitoare.

Faptul ca sistemul de declarare a abandonului face sau nu dubla întrebuințare cu prevederile din Codul familiei referitoare la decăderea din drepturile părintești nu releva o problemă de neconstituționalitate, ci una de coordonare a legislației interne și, ca urmare, susținerile pârâtului, sub acest aspect, sunt neconcludente pentru controlul de constituționalitate.

Fața de cele de mai sus se retine ca articolele invocate din Legea nr. 47/1993 sunt în deplina conformitate cu Constituția, ele reflectând politica statului român de ocrotire a copiilor și a tinerilor, în acord cu convențiile internaționale la care România este parte.

În consecința, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20, art. 45, art. 49 și art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 6 din Legea nr. 47/1993, invocată de Petre Carp în Dosarul nr. 5.391/1993 al Tribunalului Municipiului București, Secția a III-a civilă.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 5 aprilie 1995.

---------------------

prof. dr. Victor Dan Zlatescu

Magistrat-asistent,

Gabriela Radu