Decizia nr. 482/2004

Articolul 362

din Codul de procedură penală circumstanțiază persoanele care pot face apel împotriva sentințelor penale pronunțate în primă instanță, printre acestea numărându-se și partea civilă și partea responsabilă civilmente, dar numai în ce privește latura civilă a cauzei.

În acest context, potrivit art. 131 din Constituție, doar Ministerului Public i-a fost atribuit rolul de titular al acțiunii publice în procesul penal, iar interdicția părții civile de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia din urmă la justiție și nici nu îngrădește dreptul la apărare sau înfăptuirea justiției.

Nimic nu oprește însă partea civilă sau partea responsabilă civilmente de a discuta în apelurile sau recursurile declarate de acestea și aspecte penale ale hotărârii atacate, dacă de modul cum au fost soluționate acestea depinde rezolvarea acțiunii civile.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este nefondată, deoarece instanța sesizată cu soluționarea apelului are oricum obligația legală de a examina speța din oficiu, sub toate aspectele ce trebuie să concure la justa și deplina soluționare a cauzei.

Limitele prevăzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală nu constituie o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ci precizări firești în raport de interesele legitime ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, apărate în cadrul procesului penal. Interesele legitime ale acestor părți privesc latura civilă a procesului penal și de aceea declararea căii de atac este în legătură cu modul de rezolvare a acesteia. În plus, dispozițiile legale criticate sunt conforme cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

"Pot face apel: [...]

d) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ce privește latura civilă."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1), (2) și (3) referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, ale art. 53 alin. (1) privitoare la situațiile în care se poate restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) referitoare la imparțialitatea justiției și ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac, precum și cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

În jurisprudența sa Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, cu motivarea că în sistemul Codului de procedură penală acțiunea penală aparține procurorului și că, în aceste condiții, interdicția părții civile și a celei responsabile civilmente de a ataca latura penală a cauzei nu duce la o limitare a accesului acestora la justiție. Pe de altă parte, s-a motivat că instanța de control judiciar, sesizată de partea civilă sau de partea civilmente responsabilă în condițiile prevăzute de art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, poate examina cauza și sub aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluționate acestea depinde rezolvarea acțiunii civile, și că, atunci când se constată că inculpatul a fost achitat greșit pentru motivul că fapta imputată nu există sau că aceasta nu a fost săvârșită de el, această constatare poate să producă efecte asupra acțiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului, iar contrarietatea de hotărâri urmează a fi înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac. De asemenea, s-a motivat că rațiunile pe care se întemeiază interdicția părții civile de a ataca latura penală în cadrul procesului penal se regăsesc și în legislația străină.

Curtea urmează să-și reconsidere jurisprudența și să constate că dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, 24 și 129 din Constituția României, pentru următoarele considerente:

1. Diferențierea făcută prin art. 362 din Codul de procedură penală între regimul juridic al părții vătămate și cel al părții civile și al părții civilmente responsabile este neconstituțională, încălcând dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Conform art. 24 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, "Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numește parte vătămată.

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă".

Așadar, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează două calități procesuale: calitatea de parte vătămată și calitatea de parte civilă. Aceste două părți ale procesului penal se află însă într-o situație identică, și anume în situația de persoană lezată în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifică existența "interesului legitim", la care se referă art. 21 din Constituție. Așa fiind, diferențierea făcută prin dispozițiile lit. c) și, respectiv, ale lit. d) din art. 362 din Codul de procedură penală - în sensul că partea vătămată poate face apel în ceea ce privește latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce privește latura civilă - este contrară principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.

Există, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce privește accesul la căile de atac, între partea civilă și partea civilmente responsabilă, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condițiile în care toți acești participanți la procesul penal au aceeași calitate, de părți, iar restrângerea dreptului părții civile și al părții civilmente responsabile de a face apel în ce privește latura penală le privează pe acestea de posibilitatea de a-și apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul își poate apăra nestânjenit propriile sale interese.

Există, în sfârșit, o inegalitate flagrantă și nejustificată între statutul părții civile și al părții civilmente responsabile, care nu pot ataca hotărârea instanței decât în ce privește latura civilă, și statutul "oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței", persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), pot face apel atât în ce privește latura penală, cât și în ce privește latura civilă.

2. Conform art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

a) Întrucât textul constituțional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiție nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părți ale unuia și aceluiași proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiție.

Această îngrădire este neconstituțională, nefiind îndeplinite condițiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".

b) Este adevărat că în procesele penale titularul acțiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, "În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Dar nu mai puțin adevărat este și faptul că exercitarea personală și în mod nemijlocit de către partea civilă sau de către partea civilmente responsabilă a dreptului de a ataca la instanța ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greșită, indiferent sub ce aspect, nu diminuează cu nimic rolul și atribuțiile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le completează în interesul aplicării corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicție, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluțiile pronunțate prin hotărârile instanțelor inferioare. La fel cum poate greși o instanță judecătorească, și reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiași eventualități, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situație, când - conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală - partea civilă și partea civilmente responsabilă sunt private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecința menținerii erorii judiciare.

În același sens trebuie reținut că părții civile și celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului. Așadar, nu poate fi primită susținerea că atribuțiile Ministerului Public în exercitarea acțiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părții civile și al celei responsabile civilmente pentru soluționarea laturii penale a procesului și, în consecință, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privință.

3. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituție, "Dreptul la apărare este garantat".

Prin redactarea sa atât de generală, această garanție constituțională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfășurată în fața primei instanțe de judecată - de exemplu, prin propunerea și producerea de probe în fața instanței de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc., ci vizează, deopotrivă, și dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluții adoptate de o instanță de judecată, dar care sunt considerate greșite de către unul sau altul dintre participanții la procesul penal. Este evident că, în situația în care partea vătămată și partea civilă sunt împiedicate să exercite căile ordinare de atac, acestea nu-și pot valorifica și apăra drepturile în fața instanței de apel sau de recurs, întrucât ori cauza nu va ajunge în fața acestor instanțe, ori, în eventualitatea apelului sau a recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăți situația acestuia.

4. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Această normă constituțională cuprinde două teze: a) prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; b) cea de-a două teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.

Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție. Această teză conține așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanțial - al unei părți interesate de a exercita căile de atac și nici nu poate restrânge exercițiul acestui drept decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Într-adevăr, deși art. 129 din Constituție asigură folosirea căilor de atac "în condițiile legii", această dispoziție constituțională nu are semnificația că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate de Constituție.

5. Invocarea soluțiilor - asemănătoare celor ale art. 362 din Codul de procedură penală român - adoptate în legislația sau în jurisprudența altor state nu este relevantă în cadrul controlului de constituționalitate efectuat în cauza de față. Asemenea soluții pot constitui premise teoretice pentru promovarea unor principii sau reglementări concrete în legislația națională, însă aceste reglementări din sisteme de drept străine nu pot legitima menținerea unor dispoziții românești contrare prevederilor constituționale.

6. Nu se poate reține nici motivarea din jurisprudența anterioară, în sensul că instanța de control judiciar are posibilitatea, chiar și în limitele unui apel declarat numai în ce privește latura civilă, să examineze temeinicia achitării inculpatului și să dispună obligarea acestuia la despăgubiri civile, o asemenea soluție fiind expres prohibită prin dispozițiile art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care "nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat". Această regulă, prevăzută pentru soluțiile pronunțate de prima instanță, este, firește, valabilă și pentru instanțele de control judiciar care nu ar putea desființa sau modifica hotărârile pronunțate cu respectarea textului de lege amintit, reținând că, deși a fost achitat "pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat", acesta ar putea fi totuși obligat la despăgubiri civile.

7. Prin

Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 , Curtea Constituțională a constatat că dispoziția "în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce privește latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

Considerentele acestei decizii sunt în întregime valabile și în ce privește dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, atacate pe calea excepției de neconstituționalitate în cauza de față.

În consecință, se impune să se procedeze la revizuirea practicii Curții Constituționale în această materie și să se constate că dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit părții civile și părții civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului și în ce privește latura penală a procesului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 și al

art. 31 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandra Rodica Radu, Daniel Radu și Vasilica Badea în Dosarul nr. 1.801/2004 al Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit părții civile și părții civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului și în ce privește latura penală a procesului.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, conform

art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 .

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 noiembrie 2004.