Decizia nr. 347/2025

Articolul 187

alin. (2) din Legea nr. 123/2012 : „(2) Cererea de autorizare se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. Judecătorul se pronunță asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă. Încheierea se motivează și se comunică autorității competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțare.“;

–

Articolul 101

din Legea nr. 255/2013 :

Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, se modifică după cum urmează:

1.

La articolul 187, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

(2)

Cererea de autorizare se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. Judecătorul se pronunță asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă. Încheierea se motivează și se comunică autorității competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțare.

2.

La

articolul 187, alineatul (7)

se abrogă.

10.

Curtea observă că

art. 187 alin. (7) din Legea nr. 123/2012 , anterior abrogării efectuate prin

art. 101 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 , avea următoarea redactare: „(7) Încheierea prevăzută la alin. (1) poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 48 de ore. Termenul de recurs pentru autoritatea competentă curge de la momentul comunicării încheierii, potrivit prevederilor alin. (2). În ceea ce privește persoana supusă inspecției, termenul de recurs curge de la momentul comunicării încheierii, potrivit prevederilor alin. (1). Recursul nu este suspensiv de executare.“ De asemenea, Curtea reține că

art. 187 alin. (1) din Legea nr. 123/2012 , la care face referire textul

art. 187 alin. (7) din aceeași lege , are următorul cuprins: „(1) Personalul ANRE efectuează inspecții în conformitate cu prevederile

art. 186

numai în baza deciziei de împuternicire emise de către președintele autorității competente și cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către președintele Curții de Apel București sau de către un judecător delegat de acesta. O copie certificată a deciziei de împuternicire și a autorizației judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecției înainte de începerea acesteia.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (3)

cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

referitor la dreptul la apărare, ale

art. 26

- Viața intimă, familială și privată, ale

art. 27

- Inviolabilitatea domiciliului, ale

art. 28

- Secretul corespondenței, ale

art. 44 alin. (1)

privind apărarea proprietății private, ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 124 alin. (2)

cu privire la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției pentru cetățeni și ale

art. 129

- Folosirea căilor de atac.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile criticate fac parte din

titlul II - Gazele naturale, capitolul XIII - Procedura de desfășurare a investigațiilor din Legea nr. 123/2012 , procedură care se desfășoară în baza unei autorizări judiciare a investigațiilor, autoritatea competentă putând face inspecții inopinate, context în care poate solicita să îi fie prezentate într-un termen rezonabil orice fel de informații sau justificări legate de îndeplinirea competențelor de investigare, atât la fața locului, cât și prin convocare la sediul său. Potrivit art. 186 din această lege, în baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform

art. 187 , personalul Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) împuternicit în condițiile art. 183 poate efectua inspecții în orice alte spații, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor și altor angajați ai operatorilor economici sau asociațiilor operatorilor economici supuși investigației.

13.

În ceea ce privește obținerea autorizării judiciare, la

art. 187 din Legea nr. 123/2012

este prevăzută procedura aferentă, inclusiv procedura de autorizare judiciară, respectiv faptul că: (i) efectuarea inspecțiilor în conformitate cu prevederile

art. 186

se realizează numai în baza deciziei de împuternicire emise de către președintele autorității competente și cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către președintele Curții de Apel București sau de către un judecător delegat de acesta, iar o copie certificată a deciziei de împuternicire și a autorizației judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecției înainte de începerea acesteia; (ii) cererea de autorizare se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, iar judecătorul se pronunță asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă; încheierea se motivează și se comunică autorității competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțare; (iii) cererea de autorizare trebuie să cuprindă toate informațiile de natură să justifice inspecția, iar judecătorul sesizat este ținut să verifice dacă cererea este întemeiată; (iv) oricare ar fi împrejurările, inspecția se desfășoară între orele 8:00 și 18:00 și trebuie efectuată în prezența persoanei la care se efectuează inspecția sau a reprezentantului său, inspecția putând continua și după ora 18:00 numai cu acordul persoanei la care se efectuează inspecția sau a reprezentantului său; (v) președintele Curții de Apel București sau judecătorul delegat de acesta are competența să emită autorizația judiciară în vederea efectuării inspecției potrivit

art. 186 . Instanța de judecată verifică dacă decizia de împuternicire emisă de către președintele ANRE este autentică și dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt nici arbitrare și nici excesive, având în vedere, în special, gravitatea încălcării suspectate, importanța elementelor de probă căutate, implicarea întreprinderii în cauză și probabilitatea rezonabilă ca registrele și documentele privind activitatea care au legătură cu obiectul inspecției să fie păstrate în incintele pentru care se solicită autorizația. Instanța de judecată poate solicita ANRE explicații detaliate privind elementele care îi sunt necesare pentru a-i permite să verifice proporționalitatea măsurilor coercitive preconizate.

14.

Față de acest context legislativ, autoarea excepției de neconstituționalitate apreciază că dispozițiile cuprinse la

art. 187 alin. (2) din Legea nr. 123/2012 , precum și ale

art. 101 din Legea nr. 255/2013

ar fi neconstituționale, în situația unei inspecții inopinate, întrucât, prin reconfigurarea procedurii de desfășurare a investigațiilor în domeniul gazelor naturale, cererea de autorizare judiciară se soluționează de către instanța judecătorească în camera de consiliu, fără citarea părților, printro încheiere definitivă, iar împotriva încheierii instanței prin care se realizează această autorizare nu mai poate fi utilizată o cale de atac, astfel cum aceasta este reglementată pentru alte domenii sau contexte în care are loc o asemenea inspecție, apreciate ca fiind similare cu cele din prezenta cauză.

15.

Cu privire la

art. 16 din Constituție , menționat în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea învederează că, potrivit jurisprudenței sale, respectarea principiului egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalității nu presupune uniformitate, ci stabilește ca la situații egale să corespundă un tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite ( Decizia nr. 565 din 31 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 18 ianuarie 2024, paragraful 18).

16.

Referitor la criticile formulate în raport cu

art. 16 din Constituție

[prin prisma

art. 21 alin. (3) ,

art. 124 alin. (2)

și

art. 129 din Legea fundamentală ] Curtea observă că acestea sunt deduse, în principal, din compararea dispozițiilor legale ce reglementează procedura de desfășurare a investigațiilor în domeniul gazelor naturale (cuprinsă în titlul II - Gazele naturale din

Legea nr. 123/2012 ) cu cele ale dispozițiilor legale ce reglementează procedura de desfășurare a investigațiilor în domeniul energiei electrice (prevăzută în

titlul I - Energia electrică din Legea nr. 123/2012 ) și în domeniul concurenței (prevăzută în

capitolul V: Procedura de examinare preliminară, de investigare și de luare a deciziilor din Legea concurenței nr. 21/1996 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016), în ceea ce privește configurarea procedurii de autorizare judiciară, precum și a utilizării căilor de atac în acest context. Față de această împrejurare, Curtea subliniază că, din această perspectivă, critica vizează, mai degrabă, compararea căilor de atac prevăzute de actele normative antereferite în ceea ce privește autorizarea judiciară dată prin încheiere de către președintele Curții de Apel București sau de către un judecător delegat de acesta. Or, cu privire la aspectul comparării unor situații aparent similare, dar reglementate de diferite acte normative, Curtea a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției ( Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013).

17.

Cu toate acestea, referitor la procedurile diferite prevăzute de anumite prevederi legale, în jurisprudența sa, Curtea a arătat că existența unor reglementări diferențiate sub aspectul normelor de procedură în funcție de specificul materiei reglementate reprezintă o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, în toate componentele sale, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema încălcării egalității în drepturi, a accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil sau a utilizării căilor de atac prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate (a se vedea și

Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23).

18.

Din evaluarea cadrului legal în materie, Curtea observă că

Legea nr. 123/2012

reglementează două domenii, în titluri separate, fiecare conținând, distinct, procedura de desfășurare a investigațiilor în domeniul energiei electrice, respectiv procedura de desfășurare a investigațiilor în domeniul gazelor naturale, iar

Legea concurenței nr. 21/1996

reglementează procedura de investigare în materia concurenței. Ca atare, acestea sunt domenii diferite, cu particularități, conținuturi și regimuri juridice distincte (cu individualitate proprie, cu reguli adaptate specificului domeniului în care sunt edictate) și, prin urmare, având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional antereferită, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a principiului egalității în ceea ce privește procedura de investigație, inclusiv procedura de autorizare judiciară, din perspectiva criticată.

19.

Față de această împrejurare, Curtea reține că prevederile criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispozițiile

art. 126 alin. (2)

și ale

art. 129 din Constituție , exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Potrivit prevederilor

art. 129 din Constituție , „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Această normă constituțională cuprinde două teze: a) prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; b) cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. În alți termeni, prima teză exprimă dreptul fundamental înscris în

art. 21 din Constituție

privind accesul liber la justiție, fiind o teză ce conține o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care însă nu pot aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză, iar în ceea ce privește condițiile de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze modalitatea de formulare, competența și modul de judecare, astfel cum prevede

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ ( Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004). Totodată, din aceste prevederi constituționale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile și condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac și procedura de urmat în asemenea situație. Astfel, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale ( Decizia nr. 527 din 10 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 9 februarie 2023, paragraful 18).

20.

De asemenea, instanța de contencios constituțional a reținut că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede

art. 126 alin. (2) din Constituție . Cu toate acestea, deși

art. 129 din Constituție

asigură folosirea căilor de atac „în condițiile legii“, această dispoziție constituțională nu are însă semnificația că „legea“ ar putea înlătura exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție ( Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 22). Așadar, reglementarea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești trebuie să țină cont de exigențele respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

21.

Or, dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 21 alin. (3) ,

art. 126 alin. (2)

și

art. 129

se circumscriu și prevederile criticate și care nu trebuie privite în mod singular, întrucât

Legea nr. 123/2012

prevede remedii judiciare în cazul în care, la finalitatea investigației, se constată săvârșirea unor contravenții și se aplică sancțiunile aferente. Astfel, potrivit

art. 198

(cu denumirea marginală Regimul juridic al contravențiilor) din

Legea nr. 123/2012 , contravențiilor prevăzute la

art. 194 din aceeași lege

le sunt aplicabile dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, în condițiile stabilite de lege. În acest context, nu se poate reține nici pretinsa încălcare a dreptului la apărare, întrucât, în cadrul procesual antereferit,

Legea nr. 123/2012

dă posibilitatea contestării în fața instanțelor de judecată a actelor prin care s-au constatat și sancționat contravenții întemeiate pe dispozițiile acestei legi, prilej cu care părțile interesate își pot prezenta apărările necesare, potrivit nomelor legale în materie. De altfel, Curtea a reținut că dreptul la apărare, reglementat la

art. 24 din Constituție , conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în susținerea cauzei apărările pe care le consideră necesare. Dreptul la apărare presupune, prin prisma accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, spre exemplu, participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea aplicabilă în materia supusă analizei instanței judecătorești, precum și exercitarea oricăror altor drepturi prevăzute de lege, cu respectarea procedurilor și a condițiilor stabilite de legiuitor (a se vedea

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materia dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a căilor de atac și cu privire la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției pentru cetățeni, Curtea constată că normele criticate nu sunt contrare prevederilor constituționale ale

art. 21 alin. (3) ,

art. 24

și ale

art. 124 alin. (2)

și ale

art. 129 .

22.

Cu privire la

art. 44 din Constituție , Curtea reține că prevederile constituționale statuează că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“, dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului fiind garantate, însă conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, astfel că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, precum și drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire în egală măsură (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, paragraful 23). Or, având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea observă că dispozițiile criticate nu afectează dreptul de proprietate, astfel cum înțelesul său este dezvoltat pe cale jurisprudențială, întrucât reglementează aspecte procedurale cu privire la procedura de desfășurare a investigațiilor în domeniul gazelor naturale, configurarea procedurii de autorizare judiciară, inclusiv în ceea ce privește inspecția inopinată, și care se circumscriu exigențelor constituționale.

23.

În ceea ce privește menționarea în susținerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor referitoare la viața intimă, familială și privată, la inviolabilitatea domiciliului și la afectarea secretului corespondenței, Curtea subliniază că, în jurisprudența sa ( Decizia nr. 481 din 25 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021, paragraful 23), a observat că, potrivit

art. 26 alin. (2) din Constituție , „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“. În acest context, Curtea reține că Legea fundamentală nu definește noțiunea de viață intimă, familială și privată, aceasta fiind protejată de lege în condițiile în care se manifestă în cadrul ordinii juridice, iar nu în afara sa. Dreptul de a dispune de propria persoană, nefiind un drept absolut, poate fi exercitat numai cu respectarea drepturilor altor persoane, a ordinii publice și a bunelor moravuri. În acest sens,

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

stabilește prin

art. 8 paragraful 2

că dreptul la respectarea vieții private poate face obiectul unor restricții, dacă sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora (a se vedea

Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005, și

Decizia nr. 1.282 din 12 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010).

24.

Cu privire la inviolabilitatea domiciliului, textul de referință -

art. 27 din Constituție

- dispune că domiciliul și reședința sunt inviolabile, nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia, stabilind și excepții și derogări de la această regulă, context în care, spre exemplu, percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege, fiind interzise pe timpul nopții, în afară de cazul infracțiunilor flagrante, norme constituționale, care, prin prisma

art. 20 din Legea fundamentală , se corelează cu

art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

mai sus menționat, care dispune că nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

25.

Referitor la secretul corespondenței,

Legea fundamentală

se rezumă să statueze că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, aceste prevederi constituționale fiind dezvoltate pe cale jurisprudențială. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la

art. 26

și

28 din Constituție

nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă respectând dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală , iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate.

26.

Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile ce constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor ( Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 48;

Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, paragraful 205).

27.

De asemenea, Curtea observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că drepturile garantate de

art. 8 din Convenție

pot include și dreptul la respectarea sediului social al unei societăți, al sucursalelor sau al altor spații comerciale ale unei societăți. Inspecțiile (perchezițiile) sau vizitele și ridicările de obiecte efectuate în sediile comerciale pot fi conforme cu cerințele

art. 8 , mai puțin în cazurile în care acestea sunt disproporționate în raport cu obiectivele legitime urmărite, mai exact atunci când nu există motive „relevante și suficiente“ care să le justifice și nici garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea Hotărârea din 8 ianuarie 2002, pronunțată în Cauza Keslassy împotriva Franței; Hotărârea din 21 martie 2011, pronunțată în Cauza Société Canat Plus și alții împotriva Franței, paragrafele 55-57; Hotărârea din 8 iulie 2013, pronunțată în Cauza Bernh Larsen Holding AS și alții împotriva Norvegiei, paragrafele 158-159).

28.

În cadrul controlului de constituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea a analizat prevederi legale referitoare la dreptul reprezentanților unor autorități sau instituții publice de a pătrunde în spații aflate în legătură directă sau indirectă cu activitatea profesională a persoanei verificate. Astfel, Curtea sa pronunțat cu privire la dreptul inspectorilor de muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice și în orice alt loc de muncă organizat de aceasta fără nicio încuviințare și fără nicio avizare (a se vedea

Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005). De asemenea, Curtea s-a pronunțat și în ceea ce privește puterile de inspecție ale inspectorilor antifraudă (a se vedea

Decizia nr. 334 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 17 august 2017), iar prin

Decizia nr. 213 din 9 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 7 august 2013, Curtea a statuat constituționalitatea prevederilor legale care instituie puterile de control și investigație ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, în ceea ce privește inspecțiile efectuate de către Consiliul Concurenței, Curtea a analizat, prin prisma unui test de proporționalitate, dacă ingerința în dreptul fundamental privind protecția domiciliului este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim și dacă aceasta este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit și nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. Astfel, referitor la dispozițiile

art. 26 din Constituție

și ale

art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privind respectarea vieții private și de familie, Curtea, prin

Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 februarie 2010, a subliniat că dispozițiile de lege criticate reglementează activități de inspecție ale Consiliului Concurenței, activități ce au ca scop ocrotirea unui interes general și care vizează aspecte ce țin de sfera publică a activității persoanei juridice, iar nu de cea privată. Aplicând aceste considerente de principiu la normele criticate în contextul dat, Curtea a constatat că ingerința în dreptul fundamental referitor la protecția domiciliului, în cazul efectuării inspecțiilor în spații precum domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparținând conducătorilor și altor angajați ai operatorilor economici supuși investigației, îndeplinește condițiile testului de proporționalitate. Curtea a reținut, pe de o parte, că, în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în același timp și locuri de domiciliu, inviolabilitatea sediului nu este supusă acelorași reguli ca spațiul în care se desfășoară viața privată a persoanei și că, prin urmare, autoritățile pot exercita controlul asupra activităților profesionale care se desfășoară în aceste sedii. În consecință, Curtea a statuat că activitățile pe care, spre exemplu, Inspecția Muncii sau Consiliul Concurenței le controlează nu țin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de sfera publică a activității persoanei juridice, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 390 din 4 iunie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 27 noiembrie 2019, paragraful 30 și următoarele,

Decizia Curții Constituționale nr. 470 din 12 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 25 mai 2011, și Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, precitată). Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

29.

Totodată, instanța de contencios constituțional învederează că, în ceea ce privește efectuarea unor percheziții domiciliare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție sporită modului în care dreptul intern permite efectuarea acestora cu sau fără obținerea în prealabil a unui mandat judecătoresc, admițându-le doar în cazul în care lipsa unui mandat este compensată de un control judecătoresc ulterior efectiv cu privire la legalitatea și necesitatea măsurii (a se vedea Hotărârea din 30 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Ișildak împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 15 ianuarie 2014, pronunțată în Cauza Gutsanovi împotriva Bulgariei, paragraful 222; Hotărârea din 15 mai 2011, pronunțată în Cauza Heino împotriva Finlandei, paragraful 45). Pentru aceasta este necesar ca persoanele interesate să poată beneficia de un control judecătoresc de facto și de jure al legalității măsurii și să obțină despăgubiri adecvate, în cazul în care se constată nelegalitatea măsurii în cauză. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa, că marja de apreciere acordată statului în ceea ce privește evaluarea necesității unei ingerințe este mai amplă atunci când măsura percheziției vizează persoane juridice, și nu persoane fizice (a se vedea Hotărârea din 2 ianuarie 2015, pronunțată în Cauza Delta Pekârny a.s. împotriva Republicii Cehe, paragraful 82; Hotărârea din 8 iulie 2013, pronunțată în Cauza Bernh Larsen Holding AS și alții împotriva Norvegiei, paragraful 159). De asemenea, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Société Colas Est și alții împotriva Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că drepturile garantate de

art. 8 al Convenției

pot fi interpretate în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agențiilor sau al localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai în anumite circumstanțe, care se stabilesc de la caz la caz, în speță, ținându-se cont de competența exclusivă a agenților specializați de a aprecia oportunitatea, numărul, durata și amploarea operațiunilor de inspecție.

30.

Or, ținând cont de considerentele de principiu mai sus enunțate, în sens similar, Curtea observă că, la edictarea normelor supuse controlului de constituționalitate, legiuitorul a respectat standardul minim impus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin faptul că autorizarea procedurii de investigație - procedura de autorizare judiciară - inclusiv a unor inspecții inopinate la sediul/sucursalele/reprezentanțele unor operatori economici în domeniul gazelor naturale este dispusă de către o instanță de judecată obiectivă și imparțială, și nu de către o autoritate administrativă. Or, din moment ce legiuitorul este cel care poate decide ridicarea în plan național a acestui standard de protecție, conform competenței sale constituționale, tot acesta este și cel în măsură să ajusteze acest standard, astfel cum este cazul normelor criticate, prin care se stabilește că aceste inspecții se realizează, potrivit prevederilor criticate, doar cu autorizare judecătorească prealabilă, încheierea pronunțată în camera de consiliu nefiind supusă căii de atac a recursului, care oricum anterior (în legislația abrogată) nu era suspensiv de executare. Prin urmare, din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

31.

Distinct de acestea, Curtea învederează că, de altfel, și în materie penală, în cazul dispunerii percheziției domiciliare, în condițiile prevăzute de lege, potrivit

art. 158 alin. (5)

și

(9) din Codul de procedură penală

( Legea nr. 135/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac. În același sens sunt și dispozițiile

art. 168 alin. (4)

și

(7) referitoare la percheziția informatică din același Cod de procedură penală . Cu privire la soluția legislativă referitoare la încuviințarea percheziției domiciliare, care s-a regăsit și în

art. 100 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 , instanța de contencios constituțional, în jurisprudența sa, a reținut că percheziția constituie un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă, încuviințarea percheziției nu reprezintă un proces, ci o măsură procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului. Aceasta se dispune, în acord cu prevederile constituționale ale

art. 27 alin. (3) , de către judecător, în condițiile și în formele prevăzute de Codul de procedură penală, iar lipsa citării părților la încuviințarea măsurii nu încalcă drepturile constituționale ale acestora, percheziția efectuânduse în prezența persoanelor de la care se ridică obiecte sau înscrisuri ori în prezența unui reprezentant al acestora. Această procedură trebuie realizată cu respectarea demnității și nu constituie o ingerință disproporționată în viața privată și nu aduce atingere prezumției de nevinovăție ( Decizia nr. 875 din 30 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2007).

32.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituționale invocate, deoarece dispozițiile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale în sensul prevăzut de textul constituțional ( Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020, paragraful 26).

33.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Bursa Română de Mărfuri - S.A. din București în Dosarul nr. 2.611/1/2019*/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012

și ale

art. 101 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 iulie 2025.