Decizia nr. 84/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de instanța, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 al Judecătoriei Bacau și de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecătoriei Deva.

La apelul nominal se prezintă autoarea excepției, Brindusa Dragulin, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001, având în vedere ca obiectul excepțiilor de neconstituționalitate este identic în cauzele menționate.

Autoarea excepției, precum și reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile conexarii. În consecința, pentru o mai buna administrare a justiției, Curtea, în temeiul art. 164 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă și al

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001.

Cauza fiind în stare de judecată, autoarea excepției de neconstituționalitate solicita admiterea excepției și constatarea neconstitutionalitatii art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedură penală. În motivarea susținerilor sale sunt invocate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, care statuează principiul egalității în drepturi a cetățenilor, precum și ale art. 22 alin. (1) privind dreptul persoanei la viața și la integritate fizica și psihică. Autoarea excepției considera inadmisibila discriminarea la care a fost supusă prin citarea în calitate de inculpat într-un proces penal, a carei acțiune penală a fost declansata la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în condițiile în care făptuitorul infracțiunii nu este cunoscut.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind neîntemeiată excepția ridicată, invocand în acest sens jurisprudenta constanta a Curții Constituționale: Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, Decizia nr. 197 din 12 octombrie 2000 sau Decizia nr. 309 din 15 noiembrie 2001. Se considera ca soluțiile și considerentele care au stat la baza adoptării respectivelor decizii sunt valabile și în prezent, astfel încât se solicita respingerea excepției de neconstituționalitate. În plus, se invedereaza ca persoanele care se considera prejudiciate în urma declanșării procesului penal în temeiul art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală au posibilitatea de reparare a prejudiciului suferit conform art. 259 din Codul penal privind denunțarea calomnioasă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 10 decembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 8.166/2001 de Judecătoria Bacau, respectiv prin Încheierea din 29 noiembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 5.826/2001 de Judecătoria Deva, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de prima instanța, din oficiu, respectiv de Brindusa Dragulin.

În motivarea excepției de neconstituționalitate pe care a ridicat-o din oficiu Judecătoria Bacau arata ca, potrivit dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, pentru infracțiunile enumerate în acest text, între care și furtul între rude, prevăzut la art. 210 din Codul penal, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adresată direct judecătoriei, procesul penal desfasurandu-se fără a parcurge faza urmăririi penale. Prin "suprimarea" fazei urmăririi penale sunt afectate, în opinia instanței, garanțiile procesuale de care ar fi putut dispune persoana vătămată, cum ar fi dreptul acesteia de a se adresa organelor de urmărire penală pentru ca acestea sa ia măsuri pentru ridicarea și conservarea urmelor infracțiunii sau dreptul de a beneficia de administrarea probelor de către organele specializate ale statului. Instanța, sesizată direct prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu poate efectua ea însăși acele investigații pe care le pot efectua organele de urmărire penală și nici nu poate dispune trimiterea cauzei acestor organe pentru efectuarea de activități specifice. În aceste condiții instanța apreciază ca atât părții vătămate, cat și inculpatului li se restrang următoarele drepturi: dreptul la apărare prevăzut la art. 24 din Constituție, în care sunt incluse, în opinia sa, dreptul de a beneficia în mod util și eficient de protecția organelor specializate ale statului, dreptul de a ridica și a conserva urmele infracțiunii, dreptul de a administra probe, dreptul de a beneficia de sprijinul organelor de specialitate ale statului în cercetarea faptei de furt, la care se referă art. 210 din Codul penal, și tragerea la răspundere penală a făptuitorului potrivit vinovatiei sale și în raport cu împrejurările în care a fost săvârșită fapta, precum și dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, părții vătămate i se restrânge dreptul la ocrotire egala, din partea legii, a proprietății private, drept prevăzut la art. 41 alin. (2) din Constituție.

Instanța apreciază ca restrangerea acestor drepturi nu se încadrează în temeiurile prevăzute limitativ la art. 49 din Constituție. În cazul infracțiunilor de furt între rude, la care se referă art. 210 din Codul penal, faptul ca persoana vătămată are o anumită calitate în raport cu făptuitorul constituie un dezavantaj pentru acesta, neasigurandu-se "protecția egala" din partea legii. Se arata ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 210 din Codul penal, întrucât constituie o excepție de la procedura penală de drept comun și nu se încadrează în limitele restrictiilor prevăzute la art. 49 din Constituție, ar trebui să se înscrie ca o favoare în beneficiul părților. Or, din analiza facuta, aceasta excepție este, susține instanța, în defavoarea părților.

Prin urmare instanța desprinde concluzia ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 210 din Codul penal, sunt neconstituționale, incalcand prevederile art. 49 din Constituție. Aceste dispoziții ar fi constituționale "numai în măsura în care s-ar interpreta în sensul că posibilitatea persoanei vătămate de a se adresa cu plângere direct instanței competente sa constituie o facultate pentru aceasta, iar nu o obligație".

Se mai arata în motivarea excepției ca, în cazul în care persoana invinuita pentru săvârșirea infracțiunii de furt între rude își manifesta intenția de a administra anumite probe care s-ar pierde prin întârziere, iar instanța ar fi în imposibilitatea legală sau de fapt să le administreze, instanța ar trebui să aibă posibilitatea sa dispună ca organele de urmărire penală să facă acest lucru, făcând aplicarea, prin extindere, a dispozițiilor art. 333 din Codul de procedură penală. În același sens, dacă instanța apreciază ca anumite dovezi sunt absolut necesare pentru justa soluționare a cauzei și nu le poate administra sau le administrează cu întârziere, existând riscul pierderii acestora (de exemplu: martorii care pot deceda, urme ale infracțiunii care se pot șterge într-un timp scurt), ar trebui să poată dispune ca aceste activități să fie desfășurate de organele specializate de urmărire penală. Aceasta posibilitate a instanței ar trebui recunoscută încă de la primirea plângerii prealabile, dacă persoana vătămată își manifesta intenția de a introduce plângere direct la instanța, iar necesitatea luării unor astfel de măsuri să poată fi invocată din oficiu.

Autoarea excepției, Brindusa Dragulin, interpretând dispozițiile criticate în sensul că persoana vătămată se poate adresa organelor de urmărire penală, care ar urma sa sesizeze instanța prin rechizitoriu, afirma ca dispozițiile ar fi contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea în drepturi, socotind ca persoana vătămată este privilegiată în raport cu inculpatul. Se mai arata ca textul ar fi contrar și prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituție, deoarece prin citarea persoanei în calitate de inculpat, la simpla plângere a persoanei vătămate, este de natura sa îi aducă atingere integrității psihice. Se susține ca "în aceste condiții se creează un privilegiu pentru partea vătămată și o discriminare pentru inculpat", fiind totodată "afectat și dreptul la integritate psihică al persoanei reclamate, drept garantat de stat", întrucât acesta urmează să fie tras la răspundere penală, deși plângerea penală nu are caracterul unui act de inculpare. În fine, se considera ca dispozițiile criticate sunt contrare prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituție, fără să se arate în ce consta aceasta contrarietate.

Judecătoria Deva, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția ridicată este nefondata și propune respingerea ei, întrucât dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii, dreptul la integritate psihică sau libertatea de exprimare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

Președintele Camerei Deputaților arata ca prin activitatea efectuată de instanța judecătorească sunt acordate suficiente garanții procesuale părților implicate în cauza, acestea beneficiind de mijloacele de apărare puse la dispoziție de lege, inclusiv de concursul organelor specializate pentru cercetarea penală. În aceste situații organul de cercetare penală nu efectuează urmărirea în cauza, ci realizează doar investigații pentru identificarea făptuitorului, rezultatul acestor investigații fiind comunicat părții vătămate, urmând ca aceasta, în deplina cunoștința privind identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacă se va adresa sau nu cu plângere prealabilă instanței. Sub acest aspect plângerea prealabilă apare ca o excepție de la principiul oficialitatii procesului penal consacrat în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală și constituie o expresie a principiului disponibilității, care permite persoanei vătămate sa decidă dacă sesizează organele competente în scopul tragerii la răspundere a făptuitorului. Se mai arata că nu subzistă aprecierile conform cărora prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală s-ar restrânge în mod nejustificat unele drepturi și libertăți constituționale. În concluzie, se apreciază ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale și se propune respingerea excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca obligația ca plângerea prealabilă să fie adresată instanței de judecată nu poate fi considerată ca fiind de natura sa aducă atingere dreptului la apărare al inculpatului sau sa conducă la restrangerea nejustificată a exercițiului unor drepturi. Având în vedere garanțiile asigurate pe parcursul procesului penal, textul de lege criticat nu încalcă nici art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se mai arata ca, ținând seama de obiectul de reglementare al art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, și anume instituirea unei proceduri de adresare a plângerii prealabile, nu se poate retine încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea în mod egal de lege a proprietății private. În ceea ce privește contrarietatea textului de lege criticat cu art. 16 alin. (1) din Constituție, se invoca Decizia nr. 1/1994 a Plenului Curții Constituționale, prin care s-a statuat ca "[...] Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotriva, presupune soluții diferite pentru situații diferite."

Președintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, care prevede că "Plângerea prealabilă se adresează:

a) instanței de judecată, în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 și 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.

Aceste prevederi se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193, 205 și 206 din Codul penal, săvârșite prin presa sau alte mijloace de comunicare în masa;".

Prevederile constituționale invocate de autorii excepției ca fiind incalcate sunt: art. 16 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 24, art. 30 alin. (6), art. 41 alin. (2) și art. 49, dispoziții care au următorul conținut:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viața, precum și dreptul la integritate fizica și psihică ale persoanei sunt garantate.";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";

- Art. 30 alin. (6): "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.";

- Art. 41 alin. (2): "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății."

Dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate în motivarea excepției, au următorul cuprins:

- Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. [...]"

Infracțiunile enumerate la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală sunt aceleași cu cele pentru care, înainte de modificarea Codului de procedura penală din 1992, era obligatorie procedura de împăcare în fața comisiilor de judecată, persoana vătămată putându-se adresa instanței de judecată numai dacă împăcarea părților nu era posibila. Prin

Legea nr. 104/1992

pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedura penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea

Legii nr. 59/1968

și a

Decretului nr. 218/1977 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 1 octombrie 1992, comisiile de judecată au fost desființate și o dată cu acestea și procedura de împăcare, iar cu privire la infracțiunile supuse până atunci acestei proceduri a fost adoptată redactarea din art. 279 alin. 2 lit. a), redactare considerată ca fiind neconstitutionala de către autorii excepției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata următoarele:

I. Susținerile instanței de judecată, autoare a excepției, conform cărora dispozițiile legale criticate ar încalcă prevederile constituționale ale art. 24, privitoare la dreptul de apărare, nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile ce reglementează procedura plângerii prealabile oferă suficiente garanții procesuale părților în proces. Curtea retine ca legiuitorul are competența exclusiva de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", și din cele ale art. 128 din Constituție, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Sub acest aspect, în considerarea unor situații deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, cum este cazul procedurii plângerii prealabile.

Ratiunea reglementării art. 279 alin. 2 lit. a) consta în faptul ca, pentru infracțiunile prevăzute în acest articol, mai mult decât pentru celelalte infracțiuni urmărite numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, datorită pericolului social redus sau relațiilor speciale dintre părți, persoana vătămată este inclinata sa nu depună plângere, iar dacă a adresat instanței plângerea, este inclinata sa ierte pe făptuitor și să se împace. Or, acest mod de stingere a conflictului de drept penal este categoric preferabil sub raportul politicii penale.

În acest sens Curtea constata ca pe tot parcursul procesului penal declansat la plângerea prealabilă a părții vătămate părțile beneficiază de dreptul de a formula apărări (prin ridicarea de excepții procesuale, prezentarea de probe, exercitarea căilor de atac etc.), în deplin acord cu prevederile art. 24 din Constituție.

Pe de altă parte, Curtea nu poate retine nici argumentul potrivit căruia textul de lege criticat contravine art. 41 alin. (2) din Constituție privind dreptul părții vătămate la ocrotire egala, din partea legii, a proprietății private. În cazul infracțiunii prevăzute la art. 210 din Codul penal faptul ca persoana vătămată, titulara a dreptului de proprietate, are o anumită calitate în raport cu făptuitorul - soț, ruda apropiată, tutore sau gazduitor - nu constituie un dezavantaj care să conducă la o discriminare în ceea ce privește protecția proprietății private, asa cum pretinde instanța judecătorească, ci în aceasta situație legiuitorul a stabilit o norma specială în considerarea unei situații aparte cum este aceea a furtului între persoane apropiate. Însăși calitatea făptuitorului este cea care a determinat reglementarea în mod distinct a acestei raspunderi, luând în considerare raporturile existente între inculpat și partea vătămată, în vederea protecției unor valori sociale importante, precum unitatea familiei sau relațiile de apropiere dintre persoanele care locuiesc împreună.

În ceea ce privește susținerea ca ar fi fost incalcate prevederile art. 49 din Constituție, referitoare la restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea nu poate retine din dispoziția legală criticata existenta unei restrangeri neproportionale a dreptului de apărare sau a protecției proprietății private.

Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prin dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea observa ca prin stabilirea unor proceduri speciale de judecată nu se poate susține ca este eludat dreptul persoanei la judecarea în mod echitabil, în mod public, într-un termen rezonabil, de o instanța independenta și impartiala.

II. Pe de altă parte Curtea considera ca fiind neîntemeiat argumentul pe baza căruia se susține neconstituționalitatea tezei finale a art. 279 alin. 2 lit. a), conform căreia, "Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui". În motivarea excepției autorul pretinde încălcarea Legii fundamentale, întrucât persoana vătămată se poate adresa organelor de urmărire penală, care după efectuarea unor cercetări ar urma sa sesizeze instanța prin rechizitoriu, fapt ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor, prin crearea unui privilegiu persoanei vătămate în raport cu inculpatul. Mai mult, persoana împotriva căreia se formulează o astfel de plângere devine automat inculpat, fără existenta vreunei probe care să ateste vinovăția sa.

Curtea constata ca în anumite cazuri prevăzute de lege punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate. Aceasta reprezintă o excepție de la regula generală a oficialitatii procesului penal, înscrisă la art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cazurile în care este necesară plângerea prealabilă se împart în două categorii: în cazul anumitor infracțiuni, prevăzute expres și limitativ de lege, plângerea prealabilă se depune direct la instanța de judecată, iar în cazul altor infracțiuni determinate, de asemenea, prin lege plângerea trebuie adresată organului de urmărire penală competent, sesizarea instanței urmând să se facă prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Astfel fiind, legiuitorul poate opta în legătură cu stabilirea infracțiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, a celor în care trebuie efectuată urmărirea penală, precum și a celor în cazul cărora sesizarea instanței de judecată se face prin plângerea prealabilă directa a persoanei vătămate.

În situația în care autorul infracțiunii nu este cunoscut, iar declanșarea acțiunii penale este condiționată de depunerea plângerii prealabile la instanța judecătorească, persoana vătămată are posibilitatea sesizării organelor de cercetare penală în vederea identificarii făptuitorului. Fiind sesizat, organul de cercetare nu efectuează urmărirea în cauza, ci realizează doar investigații pentru identificarea autorului faptei, rezultatul acestor investigații fiind comunicat părții vătămate, urmând ca aceasta, cunoscând identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacă va adresa sau nu plângerea prealabilă direct instanței. Prin urmare, actul de sesizare a instanței rămâne plângerea persoanei vătămate, adresată direct acesteia, iar nu actul organului de cercetare penală prin care se comunică identitatea făptuitorului. Acest document nu conține date cu privire la fapta comisă și nu consemnează acte de urmărire penală, astfel încât nu poate constitui rechizitoriu. În concluzie, Curtea nu poate retine încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor.

Curtea constata, de asemenea, ca art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituție, referitoare la garantarea dreptului la viața, precum și a dreptului la integritate fizica și psihică ale persoanei, deoarece în mod evident nu conține dispoziții de natura sa aducă atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării sale constituindu-l doar procedura de punere în mișcare a acțiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

Curtea mai constata ca textul procedural criticat nu încalcă prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție, referitoare la libertatea de exprimare, deoarece prevederile constituționale au în vedere limitele exercitării libertății de exprimare, aceasta neputând sa prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de instanța, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 a Judecătoriei Bacau și de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecătoriei Deva.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 martie 2002.