Decizia nr. 517/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Claudia Margareta Niță - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Argirom Internațional" - S.A. din București în Dosarul nr. 5.232/2004 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal răspund autorul excepției, prin avocat Florin Andreescu, și partea Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații, prin reprezentant Vlad Mihai Cercel.

Apărătorul autorului excepției de neconstituționalitate solicită admiterea acesteia, arătând, mai întâi, că instanța de judecată a tranșat definitiv problema admisibilității sau inadmisibilității excepției, motivând soluția de admisibilitate prin aceea că, indiferent de textele actelor normative ce ar putea fi invocate, toate fac trimitere la modul de calcul al cifrei de afaceri menționate în art. 47 și

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 .

Textele de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituție, întrucât, în esență, veniturile încasate ca urmare a aplicării tarifului de monitorizare nu reprezintă doar o sursă de finanțare din venituri proprii pentru cheltuieli curente și de capital ale Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații, ci reprezintă o sarcină fiscală, în sensul unei impuneri stabilite prin acte administrative în temeiul unor legi sau ordonanțe cu caracter de lege. Taxele impuse se încadrează în categoria cheltuielilor publice, deoarece de domeniul comunicațiilor și serviciilor se ocupă agenții special înființate, a căror activitate este asimilată celei a administrației publice centrale, iar actele normative ale miniștrilor de resort din respectivul domeniu se încadrează în categoria actelor administrației publice centrale. Actele elaborate de agențiile înființate pe domenii de interes național sunt acte administrative și au caracter obligatoriu pentru categoriile de contribuabili cărora li se adresează, chiar dacă sumele obținute din aceste taxe sunt considerate venituri proprii ale acestor agenții. Mai mult, însăși Agenția Națională de Reglementare în Comunicații recunoaște că, în calitate de instituție publică, are rolul de a pune în aplicare politica națională în domeniul comunicațiilor electronice și al serviciilor poștale, de unde rezultă că veniturile astfel obținute au caracter public. În consecință, impunerile vizate au caracterul unor sarcini fiscale, fiind taxe datorate cheltuielilor publice, și, în concordanță cu prevederile art. 56 din Constituție, statul trebuie să asigure justa lor așezare.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate față de dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție, se arată că sarcinile fiscale ale contribuabililor sunt asemănătoare și se aliniază la politica Uniunii Europene, chiar și până la momentul aderării României la Uniunea Europeană. Mai mult, dubla impunere economică, interzisă în Uniunea Europeană, reprezintă principiul de bază și în dreptul român, în sensul că baza de calcul a veniturilor este depășită prin luarea în calcul și a altor venituri decât cele care vizau domeniul comunicațiilor.

În ceea ce privește contrarietatea art. 47 și a

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

față de art. 139 alin. (3) din Constituție, referitor la destinația veniturilor impuse în diverse domenii, se arată că folosirea veniturilor potrivit destinației acestora implică în mod obligatoriu și stabilirea acestora potrivit provenienței lor.

În sfârșit, consideră că modificările legislative din domeniul comunicațiilor reprezintă o recunoaștere implicită a neconstituționalității dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 , care sunt abrogate începând cu data de 31 decembrie 2005. Depune note scrise.

Reprezentantul Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, datorită lipsei legăturii textelor de lege criticate cu soluționarea cauzei în fond. În continuare, susține că tariful de monitorizare anual se determină în funcție de cifra de afaceri, așa cum aceasta rezultă din situațiile financiare prevăzute de

Legea contabilității nr. 82/1991 , republicată, și transmise de furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice, în temeiul

art. 47 alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 . Aceste situații financiare reprezintă singurele documente financiar-contabile care oferă garanții privind corectitudinea datelor din contabilitatea furnizorului, în condițiile în care nici Legea contabilității și nici alt act normativ nu reglementează evidențierea distinctă a veniturilor obținute din desfășurarea unor activități diferite de către același furnizor.

Pe de altă parte, arată că prin modul de determinare a tarifului de monitorizare, stabilit potrivit art. 47 din ordonanța criticată, se realizează și obiectivul referitor la protecția concurenței loiale, deoarece, prin stabilirea în sarcina furnizorilor care desfășoară și alte activități decât furnizarea rețelelor sau serviciilor de comunicații electronice a obligației de plată a tarifului de monitorizare determinat în funcție de întreaga lor cifră de afaceri, se încurajează crearea unor entități cu personalitate juridică distinctă având ca obiect de activitate doar furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice, în condiții de egalitate de tratament și evitare a subvenționării încrucișate.

În final, precizează că tariful de monitorizare nu reprezintă o sarcină fiscală, în sensul de contribuție la cheltuielile publice, ci este o modalitate de constituire a resurselor financiare ale Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații. Spre deosebire de tariful de monitorizare, sarcinile fiscale nu se caracterizează prin interdependență, în sensul că stabilirea unei sarcini fiscale pentru un anumit operator economic nu poate avea nici un efect direct cu privire la sarcina fiscală datorată de un alt operator economic. Prin urmare, nu se poate reține neconstituționalitatea dispozițiilor care reglementează tariful de monitorizare față de prevederile art. 56 alin. (2) din Constituție, întrucât tariful de monitorizare nu poate fi asimilat taxelor sau impozitelor, acesta având altă natură juridică.

În ceea ce privește pretinsa contrarietate a textelor de lege criticate față de dispozițiile art. 139 alin. (3) și ale art. 148 alin. (2) din Constituție, precizează că nici acestea nu au incidență în cauză.

În concluzie, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, mai întâi ca inadmisibilă, iar în măsura în care Curtea nu-și va însuși această soluție și va proceda la examinarea pe fond a textelor de lege criticate, excepția să fie respinsă ca neîntemeiată, sens în care depune și note scrise.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens susține că textele de lege criticate nu stabilesc sarcini fiscale, ci determină doar modul de calcul al tarifului de monitorizare. Veniturile astfel obținute au caracter extrabugetar, constituindu-se în surse de finanțare pentru cheltuieli curente și de capital ale Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații. Pe de altă parte, se arată că baza de calcul a tarifului de monitorizare este diferită de cea a impozitului pe profit, astfel că nu se poate invoca dubla impunere, prin încălcarea art. 56 alin. (2) din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 10 mai 2005, pronunțată în Dosarul nr. 5.232/2004, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor " art. 47-48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată prin

Legea nr. 591/2002 ". Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Argirom Internațional" - S.A. din București în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ formulate de aceasta în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textele de lege criticate instituie o dublă impunere, mai întâi prin stabilirea unor taxe asupra întregii cifre de afaceri a unei societăți comerciale și apoi prin supunerea aceleiași cifre de afaceri unei alte impozitări asupra profiturilor obținute. Astfel se realizează o "încălcare gravă a prevederilor constituționale" cuprinse în art. 56 alin. (2), referitoare la justa așezare a sarcinilor fiscale.

În cauză, autorul excepției contestă o decizie a Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații, susținând că la stabilirea sarcinilor fiscale datorate către aceasta trebuie avute în vedere doar veniturile realizate de o societate comercială din activitățile de furnizare a serviciilor publice de comunicații electronice, și nu întreaga cifră de afaceri, care poate include și venituri înregistrate ca urmare a prestării unor alte activități ce excedează domeniului comunicațiilor. Se arată în acest sens că atât

Legea gazelor nr. 351/2004 , cât și

Legea nr. 304/2003

pentru serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice instituie taxe care, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituție, se folosesc numai în domeniul specific de reglementare al legii respective, astfel că tarifarea acestor taxe din venituri obținute din alte domenii contravine normei constituționale indicate.

Se mai susține și încălcarea art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, arătându-se că supraimpozitarea contribuabililor a constituit o preocupare permanentă la nivel internațional, iar codul nostru fiscal, care corespunde convențiilor internaționale de evitare a dublei impozitări, respectă acest principiu nu numai în ceea ce privește contribuabilii din state diferite, dar și în plan intern, astfel încât nici o lege nu poate avea efecte prin care să se ajungă la impozitarea repetată a aceleiași materii. Chiar dacă obligațiile fiscale în speță sunt impuse de legi speciale, și nu în mod direct de Codul fiscal, se apreciază că acestea trebuie "să se supună prevederilor constituționale în materie fiscală".

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

nu încalcă prevederile constituționale invocate. "Contribuția pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal nu este o sarcină fiscală în sensul de contribuție la cheltuielile publice, ci reprezintă o modalitate de constituire a resurselor financiare ale unei activități finanțate integral din venituri proprii, conform

art. 32 din Decizia nr. 1.074/EN/2004

a președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750/2004."

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor este neîntemeiată.

În ceea ce privește pretinsa contrarietate a textelor de lege criticate față de art. 56 alin. (2) din Constituție, se arată că acestea nu au ca obiect de reglementare stabilirea unor "sarcini fiscale", ci stabilesc modul de calcul al tarifului de monitorizare perceput de Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații de la toți furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice, iar potrivit art. 41 din ordonanța criticată, veniturile obținute de Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații în urma încasării tarifului legal de monitorizare nu constituie surse ale bugetului de stat, ci au natura unor venituri extrabugetare la bugetul Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații. Mai mult, se precizează că textele de lege criticate nu impun o dublă impozitare, așa cum susține autorul excepției, ci tariful de monitorizare are ca bază de determinare cifra de afaceri a furnizorilor serviciilor prevăzute de lege, în timp ce impozitul pe profit se determină, în esență, potrivit regulilor generale prevăzute de art. 19 din Codul fiscal, prin aplicarea cotei de impozitare de 16% la profitul impozabil, care constituie o bază de calcul diferită de cifra de afaceri.

În ceea ce privește susținerile potrivit cărora supraimpozitarea contribuabililor, ca urmare a aplicării art. 47-48 din ordonanța criticată, reprezintă și o încălcare a normelor internaționale în materie, precum și a art. 148 alin. (2) din Constituție, se susține că și aceste critici sunt neîntemeiate. Pentru aplicarea principiului evitării dublei impozitări, invocat de autorul excepției și consacrat atât la nivel internațional, cât și în plan intern prin art. 87-91 din Codul fiscal, este necesară prezența unui element de extraneitate. Or, prevederile art. 47-48 din ordonanța criticată nu conțin un asemenea element, astfel că nu au nici o legătură cu dubla impunere.

În final, se menționează că în Proiectul de lege privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul comunicațiilor, trimis Președintelui României spre promulgare în data de 6 iulie 2005, se prevăd, la art. II pct. 4, abrogarea

art. 47-48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

și introducerea unui capitol distinct referitor la tariful de monitorizare. Totodată , la art. II pct. 5 din acest proiect de lege "se preconizează ca, pentru calcularea tarifului de monitorizare, să fie avute în vedere, din cifra de afaceri, numai veniturile realizate din activitatea desfășurată în domeniul comunicațiilor".

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

sunt constituționale.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a textelor de lege indicate față de prevederile art. 56 alin. (2) din Constituție, se apreciază că aceasta nu poate fi reținută. "Tariful de monitorizare datorat de furnizorii de servicii de comunicații electronice reprezintă sursa pentru finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații", ceea ce nu constituie o încălcare a dispozițiilor din Legea fundamentală referitoare la justa așezare a sarcinilor fiscale. În plus, se menționează că "modul de stabilire a cuantumului tarifului de monitorizare reprezintă atributul legiuitorului și nu constituie o problemă de constituționalitate".

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

față de prevederile art. 139 alin. (3) și ale art. 148 alin. (2) din Constituție, se apreciază că acestea nu au incidență în cauza de față.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului și dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2) și ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 27 iunie 2002, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 591/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 30 octombrie 2002, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 47: "(1) Furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice autorizați în condițiile prezentei ordonanțe de urgență datorează ANRC un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor.

(2) Procentul prevăzut la alin. (1) este egal pentru toți furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice și se determină anual, fără a depăși 0,5%, ca raport între:

a) cheltuielile estimate pe anul în curs, prevăzute în bugetul aprobat potrivit art. 42, din care se scad veniturile estimate a se realiza din alte surse, prevăzute în bugetul aprobat; și

b) cifra de afaceri cumulată, corespunzătoare anului anterior, a tuturor furnizorilor de rețele și de servicii de comunicații electronice autorizați în condițiile art. 4.

(3) Tariful de monitorizare datorat de fiecare furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice se stabilește prin decizie a președintelui ANRC, ca produs între:

a) procentul determinat potrivit prevederilor alin. (2); și

b) cifra de afaceri a furnizorului respectiv, corespunzătoare anului anterior.

(4) Decizia prin care se stabilește tariful de monitorizare datorat pentru un an se comunică în scris fiecărui furnizor, până la data de 15 mai a anului respectiv, prin serviciul de trimitere recomandată cu confirmare de primire.

(5) Tariful de monitorizare datorat trebuie achitat în două tranșe egale, prima în cel mult 45 de zile de la data comunicării deciziei prevăzute la alin. (4), iar cea de-a doua până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

(6) În scopul aplicării prevederilor prezentului capitol cifra de afaceri este suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar.

(7) În vederea determinării cifrei de afaceri furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice au obligația de a transmite ANRC un exemplar al situațiilor financiare anuale, o dată cu depunerea acestora la direcția generală a finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București, în termenul prevăzut de lege.

(8) Sunt exceptate de la plata tarifului de monitorizare anual persoanele autorizate în condițiile art. 4, care furnizează exclusiv pentru nevoi proprii rețele și servicii de comunicații electronice ce utilizează frecvențe radioelectrice.";

- Art. 48: "(1) La încetarea activității în domeniul comunicațiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice autorizat potrivit art. 4, cu excepția celor prevăzuți la art. 47 alin. (8), are obligația de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit astfel:

a) în cazul în care încetarea activității se produce înainte de stabilirea tarifului de monitorizare anual, în condițiile art. 47, furnizorul datorează un tarif de monitorizare ce reprezintă produsul dintre procentul stabilit de ANRC în condițiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior și cifra de afaceri cumulată a anului anterior și a anului în curs a furnizorului respectiv;

b) în cazul în care încetarea activității se produce după stabilirea tarifului de monitorizare anual, în condițiile art. 47, pe lângă acest tarif furnizorul datorează și un tarif suplimentar, calculat ca produs între procentul stabilit de ANRC în condițiile art. 47 alin. (2) pentru anul în curs și cifra de afaceri a furnizorului pe anul în curs.

(2) Tariful de monitorizare prevăzut la alin. (1) trebuie achitat la data determinării, în condițiile legii, a cifrei de afaceri."

Autorul excepției susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile art. 56 alin. (2), art. 139 alin. (3) și ale art. 148 alin. (2) din Constituție, care au următorul conținut:

- Art. 56 alin. (2): "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.";

- Art. 139 alin. (3): "Sumele reprezentând contribuțiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condițiile legii, numai potrivit destinației acestora.";

- Art. 148 alin. (2): "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională reține următoarele:

Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor vizează contrarietatea acestora față de prevederile art. 56 alin. (2), art. 139 alin. (3) și ale art. 148 alin. (2) din Constituție. Astfel, autorul excepției susține, în esență, că prin modul de calcul al tarifului de monitorizare anual datorat de fiecare furnizor de rețele sau de servicii de comunicații electronice se realizează o dublă impunere a acestora, în condițiile în care suma datorată se determină prin raportarea la cifra de afaceri obținută ca urmare a desfășurării activității respectivului furnizor, indiferent dacă aceasta se include sau nu în domeniul comunicațiilor.

În ceea ce privește susținerea Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 , Curtea nu și-o însușește, întrucât soluția stabilită în domeniul comunicațiilor electronice privitoare la "cifra de afaceri" este cea consacrată de art. 47 alin. (6) din ordonanță, și, sub acest aspect, textele de lege criticate au legătură cu soluționarea cauzei.

Curtea constată că, potrivit

art. 37 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 , Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații este o instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului, finanțată integral din venituri extrabugetare, care are rolul de a pune în aplicare politica națională în domeniul comunicațiilor electronice și al serviciilor poștale. În exercitarea atribuțiilor sale, Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații are, potrivit

art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 , dreptul de a stabili condițiile în care se realizează această activitate, precum și drepturile și obligațiile care revin furnizorilor fiecărui tip de rețea sau de serviciu. Printre obligații este prevăzută, la art. 5 alin. (2) lit. b) din ordonanță, și plata tarifului de monitorizare anual. Dispozițiile art. 47 prevăd că acest tarif este calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor, că procentul este egal pentru toți furnizorii de rețele și de servicii de comunicații electronice și se determină anual, fără a depăși 0,5%, ca raport între cheltuielile estimate pe anul în curs, prevăzute în bugetul aprobat de Guvern, potrivit art. 42, din care se scad veniturile estimate a se realiza din alte surse, prevăzute în bugetul aprobat și cifra de afaceri cumulată, corespunzătoare anului anterior, a tuturor furnizorilor de rețele și de servicii de comunicații electronice autorizați potrivit legii.

Curtea constată, totodată, că aspectul esențial vizat de critica de neconstituționalitate formulată de autorul prezentei excepții privește natura tarifului de monitorizare, respectiv dacă acesta se încadrează sau nu în categoria sarcinilor fiscale, așa cum acestea sunt prevăzute de art. 139 din Constituție și asupra cărora art. 56 alin. (2) din aceasta impune o așezare justă.

Pentru ca tariful de monitorizare anual să reprezinte, așa cum susține autorul excepției, o contribuție financiară destinată cheltuielilor publice, deci bugetului de stat, acesta ar trebui să aibă natura juridico-economică de impozit, de taxe sau de alte contribuții care, potrivit legii, constituie sursă de venituri la bugetul de stat.

Potrivit

art. 2 pct. 29 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, impozitul este acea "prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general", iar potrivit pct. 40 al aceluiași articol, taxa este "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public". Pe de altă parte, tariful exprimă prețul oficial stabilit pentru serviciile prestate sau lucrările executate, în funcție de importanța, volumul și valoarea acestora.

Prin urmare, Curtea reține că tariful de monitorizare anual, stabilit prin decizia Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații în sarcina fiecărui furnizor de rețele sau servicii de comunicații electronice, nu reprezintă o sarcină fiscală, în sensul de impozite sau de taxe ce constituie venituri la bugetul de stat, ci este o plată legală pentru activitatea de supraveghere și control al pieței comunicațiilor electronice, desfășurată de Autoritatea Națională de Reglementare în Comunicații. Pe de altă parte, chiar din economia dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2002

rezultă faptul că sumele încasate din tariful de monitorizare datorat, în conformitate cu prevederile art. 47 și 48, se rețin integral ca venituri proprii extrabugetare, cu titlu permanent, la dispoziția Autorității Naționale de Reglementare în Comunicații și sunt folosite în conformitate cu prevederile bugetului de venituri și cheltuieli, aprobat potrivit legii. Chiar dacă modul de calcul al tarifului de monitorizare anual se raportează la cifra de afaceri ca sumă a veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exercițiu financiar, aceasta nu permite o asimilare a tarifului cu impozitul pe profit, care, potrivit reglementărilor Codului fiscal, are o altă formulă de calcul, respectiv o cotă de impozitare de 16% din profitul impozabil.

În consecință, Curtea constată că în speță nu este incidentă problema unei duble impuneri, astfel că pretinsa contrarietate a dispozițiilor art. 47 și 48 din ordonanță față de prevederile art. 56 alin. (2) și ale art. 139 alin. (3) din Constituție nu poate fi reținută. În ceea ce privește invocarea art. 148 alin. (2) din Constituție ca pretins a fi încălcat, Curtea constată, de asemenea, că nici această critică nu poate fi reținută, în condițiile în care normele constituționale indicate au aplicabilitate după momentul aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

În sfârșit, Curtea consideră ca fiind oportună adoptarea unor reglementări care să prevadă posibilitatea utilizării unor evidențe contabile distincte, în funcție de activitățile pe care un agent economic le desfășoară în cadrul aceleiași entități juridice. În acest sens, Curtea constată că

art. II pct. 4 din Legea nr. 239/2005

privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul comunicațiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 26 iulie 2005, prevede abrogarea art. 47 și a

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 , care, potrivit art. III, intră în vigoare la data de 31 decembrie 2005. Totodată,

Legea nr. 239/2005

introduce, prin art. II pct. 5, un nou capitol - Capitolul VIII 1 - "Tariful de monitorizare", în cuprinsul căruia, la art. 48 4 alin. (2), se prevede că furnizorii de rețele publice de comunicații electronice, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau furnizorii de servicii poștale pot solicita, în vederea determinării tarifului de monitorizare aplicabil, luarea în considerație a veniturilor rezultate din furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice ori din furnizarea de servicii poștale, în locul cifrei de afaceri prevăzute în situațiile financiare anuale întocmite pentru anul anterior celui pentru care se datorează tariful de monitorizare estimativ.

În ceea ce privește modul de determinare a contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal la plata căreia a fost obligată Societatea Comercială "Argirom International" - S.A. din București, Curtea constată că aceasta nu este o problemă de constituționalitate, ci o problemă de interpretare și aplicare a textelor de lege, care este de competența instanței de judecată sesizate cu judecarea cauzei în fond.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 și ale

art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002

privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, excepție ridicată de Societatea Comercială "Argirom International" - S.A. din București în Dosarul nr. 5.232/2004 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 octombrie 2005.